Yvette Guilbert, pe numele său real Emma Laure Esther Guilbert, s-a născut pe 20 ianuarie 1865 la Paris într-o familie săracă și a început să cânte încă din copilărie, iar la vârsta de șaisprezece ani, pentru că nu-și permitea să facă studii muzicale, s-a angajat ca model la magazinul Printemps.
Micuța artistă a fost descoperită de un jurnalist care i-a oferit sprijin pentru a lua lecții de actorie și de dicție, ceea ce i-a permis ca în 1886 să apară în diverse spectacole minore. Doi ani mai târziu, Yvette Guilbert a debutat la Teatrul Variette, apoi a cântat pe scena popularului club Eldorado și la Jardin de Paris și, în cele din urmă, în 1890, a fost invitată în Montmartre, la Moulin Rouge.
Pictorul englez William Rothenstein a descris acest spectacol în primul său volum de memorii: “Într-o seară, Henri de Toulouse Lautrec a venit pe Rue Ravignan pentru a ne povesti despre o nouă cântăreață, o prietenă a scenaristului Xanrof, care urma să apară pentru prima dată la Moulin Rouge… Ne-am dus; a apărut o fată tânără, cu un aspect virgin, zveltă, palidă, nemachiată, dar cântecele ei nu erau deloc cuminți, ci dimpotrivă. Clienții de la Moulin Rouge nu erau ușor de impresionat, s-au uitat dezorientați la această asociere inedită a fetei ce părea inocentă cu îngrozitor de vulgarele versuri ale lui Xanrof și apoi au izbucnit încântați în aplauze”.
Tânăra apărea de obicei pe scenă îmbrăcată în galben strălucitor, cu mănuși lungi și stătea aproape complet nemișcată, gesticulând în timp ce cânta, iar înainte de a-și începe prestația artistică susținea un monolog. Versurile pieselor ei erau considerate vulgare, dar atrăgeau publicul prin povestea pe care o spuneau, cu accente ce surprindeau tragedia personală, dragostea pierdută și sărăcia din care venea. În anii 1890, Yvette a apărut frecvent pe scenă alături de o altă stea a vremii, Kam-Hill, iar astăzi artista este considerată o inovatoare a stilului artistic al sfârșitului de secol, pentru că a reinventat toate regulile sălilor de muzică de la acea vreme cu versurile ei îndrăznețe, iar publicul a iubit-o mult. Curând a devenit cunoscută în Franța, în Anglia și în Statele Unite, a fost muza preferată a pictorului Henri de Toulouse-Lautrec, care i-a făcut multe portrete și i-a dedicat al doilea său album de schițe.
Psihanalistul Sigmund Freud, care a participat la spectacolele lui Yvette, inclusiv la unul susținut la Viena, a numit-o cântăreața sa preferată, dramaturgul George Bernard Shaw a scris o recenzie pozitivă despre spectacolele ei, dar nu toate opiniile din epocă i-au fost favorabile. Dramaturgul și compozitorul Maurice Lefèvre scria despre ea: “Să intrăm în Chanson Moderne. Iată-o! Lipitoare lungă, fără sex! Se târăște, se strecoară cu șuierături, lăsând urmele fundului ei… Pe ambele părți ale corpului dezosat atârnă, ca niște epave jalnice, tentacule în mănuși funerare, căci ea va conduce înmormântarea neamului nostru latin. Negarea completă a geniului nostru… Bietul mic cântec, oglindă credincioasă în care oamenii se reflectă, ești tu responsabil pentru hidoșenia ei?”
În 1897, Yvette Guilbert s-a căsătorit cu impresarul Max Schiller și a făcut mai multe turnee de succes în Anglia, Germania și Statele Unite, a cântat inclusiv la Carnegie Hall din New York și a apărut mai târziu în cîteva filme mute.
La un moment dat a fost vedeta unui spectacol exclusivist organizat pentru Prințul de Wales, cel care a devenit mai târziu regele Eduard al VII-lea, și a participat frecvent la petreceri private pe Riviera Franceză, cei mai influenți și bogați oameni ai epocii plătind o avere pentru a o avea invitată la recepțiile lor.
Afectată de o boală gravă încă din 1896, artista a renunțat la toate contractele pe care le avea și a decis să se retragă în plină glorie și fără niciun regret patru ani mai târziu, în 1900. În același an și-a construit un hotel pe Bulevardul Berthier din Paris și și-a propus să se documenteze foarte serios pentru a putea să-și relanseze cariera mai târziu, după vindecare. Artista a făcut cercetări în diverse biblioteci, a tradus și a adaptat mai multe texte ale teatrului medieval din franceza veche, engleză și latină și a început să-și scrie amintirile despre fascinanta ei viață din La Belle Époque. În 1902, au fost publicate două dintre romanele sale (La Vedette și Les Demi-vieilles), iar în anii ’20 i-a apărut cartea educativă “L’art de chanter une chanson”.
Fosta vedetă de la Moulin Rouge a condus mai multe școli pentru fete în New York și Paris, una dintre elevele ei fiind soprana americană Loraine Wyman. În perioada interbelică, Yvette a devenit o folcloristă recunoscută și respectată în mediul academic pentru contribuția sa la descoperirea vechii muzici franceze, fiind decorată pe 9 iulie 1932 cu Legiunea de Onoare.
Yvette Guilbert a murit pe 3 februarie 1944, la vârsta de 79 de ani, în Aix-en-Provence și a fost înmormântată în Cimitirul Père Lachaise din Paris.
