HomeOameni care au intrat în istorieCreatori de modăSilly Vasiliu, diva “cu vino-ncoa” de la Alhambra

Silly Vasiliu, diva “cu vino-ncoa” de la Alhambra

Silly Vasiliu
DS TW

Una dintre cele mai cunoscute artiste ale teatrului de revistă, Silly Vasiliu, a refuzat, din cochetărie feminină, să-și dea în vileag vârsta, în ciuda insistențelor multor gazetari din perioada interbelică.

În primul ei interviu, acordat în 1932 publicației Rampa, tânăra vedetă de la Alhambra a povestit despre fuga din Galațiul natal spre mirajul Bucureștiului artistic, despre primul contact cu lumea scenei, în perioada cât a fost o anonimă coristă la Opera Română, apoi despre întâlnirea cu marele Leonard, care a adus-o în lumina reflectoarelor. Considerată una dintre cele mai îndrăznețe artiste ale Teatrului Alhambra, Silly Vasiliu avea, datorită relației cu un general din anturajul lui Carol al II – lea, foarte mulți bani, motiv pentru care nu ezita să-și etaleze luxul.

carturesti.ro

“Cu siguranţă că nimeni dintre dumneavoastră şi, de rândul acesta, mă adresez cititorilor… domni, nu bănuieşte că una şi aceeaşi cu picanta, tumultuoasa şi mereu biruitoarea actriţă Silly Vasiliu este o femeie liniştită, prietenoasă şi de o timiditate copilărească şi că, întârziat din cauza acestei surprinzătoare timidităţi, acesta este primul interview al frumoasei Silly Vasiliu…

Sunt, în rândurile care urmează, primele mărturisiri ale fermecătoarei Silly Vasiliu şi le-am cules nu în cadrul protocolar al unei vizite anunţate şi desfăşurate apoi cu dulceţuri cu apă şi cu strategii diplomatice, ofensive, din partea gazetarului, defensive, ale intervievatului, ci în timpul agitat al unui spectacol da revistă, într-o seară, la Colos.

Silly Vasiliu

— Şi pe când vrei să fixăm interviewul? se interesează Silly, aruncându-mi o privire speriată și rugătoare în același timp.

— Pentru chiar acum. Odată cu spectacolul ești gata și cu interviewul.

fashiondays.ro

— Interview aici, în cabină?! Păi nu-mi iei un interview în…

— Tocmai, în intimitate!

— Aici?

— Aici! Dacă nici aici nu ești în intimitate…

Silly surâde și țuguindu-și buzele, mă dojenește…

— E chiar prea multă intimitate… Nu se poate… Nu se poate… Nu se poate.

— S-o atenuăm printr-un paravan…

— S-a făcut… Dar vezi să nu care cumva să treacă și prin paravan întrebările d-tale.

— Nici o teamă. De altfel, interviewul nostru se rezumă la o singură întrebare.

— Care?

— Ce ai făcut de când te-ai născut şi până astăzi?! Să începem cu primul capitol din această întrebare: în ce împrejurări ţi-ai început cariera? Adică, ce mai încolo-încoace, povesteşte-te!

— Cu toată părerea de rău că nu pot aduce o notă originală, spre disperarea lui nenea Stanciu, care cu siguranţă că o să mă înjure din toată inima, trebuie să-ţi mărturisesc că eu mi-am început cariera artistică la vârsta de 5 ani, făcând operă cu diverşi copii din mahalalele Galaţiului, oraşul meu natal.

Cariera muzicală nu m-a pasionat prea mult și la vârsta de 9 ani am abandonat-o, dedicându-mă exclusiv coreografiei. Mă amuzam enorm să joc “Banul Mărăcine” cu clopoţei la picioare şi repurtam succese pe toate fronturile. Profesoarele mă iubeau, mă sărutau, eram şi tare nostimă, — şi speculându-le slăbiciunea pe care o aveau pentru mine, trăgeam chiulul de la şcoală, bucurându-mă de regim de favoare. Cu timpul, dansul a ajuns să mă captiveze de tot și cea mai mare parte din zi mi-o petreceam încercând diferite exerciții de dans.

Cu învățătura, după cum ai și priceput din cele ce ți-am spus până acum, nu duceam trai bun deloc şi, an cu an, ne supăram mai mult. În clasa a III-a gimnazială, ce să mint, nu mai învăţam deloc, ocupându-mă, — aş putea spune, consacrându-mă, — să organizez serbări şcolare la care vedeta țineam morțiş să fiu numai eu. Concluzie e, deci, că aveam de pe atunci nerv autentic de actriță.

Profesoara mea de franceză, doamna Constantinescu, a fost prima care mi-a protejat această vocaţie, iar profesoara mea de limba germană, domnişoara Trancu, sora fostului ministru al muncii, deşi nu prea dovedeam sentimente nemţeşti la lecţiile d-sale, totuşi, fiindcă ştia că sunt fată sărăcuţă, mi-a plătit o lună de zile lecţiile de dans.

Şi acum ascultă şi dumneata poveste. La vârsta de 14 ani eram şi nostimă şi frumuşică și părinţii au vrut să mă mărite cu un… chior! Da, domnule, se amorezase chiorul de mine şi, ştiindu-se cu parale, iar pe noi, săraci, m-a cerut în căsătorie. Cum se şi aştepta, a căpătat imediat încuviinţarea părinților mei, dar eu care, ca orice fată de pe vremea aceea, eram amorezată de Leonard şi numai de el, şi, în orice caz, nu mă gândeam să iubesc decât pe un băiat gigea ca Leonard, am fugit din casa părintească şi am venit în Bucureşti, la o mătușă.

M-am înscris la şcoala de balet a doamnei Battagi, iar după aceea am urmat canto la Conservator, un an cu domnișoara Anghel şi doi ani cu doamna Assan. În acelaşi timp îmi făceam ucenicia coregrafică în baletul Operei Române şi eram foarte mulțumită. Într-una din zile, însă, domnișoara Bălănescu de la Operă m-a admonestat, spunându-mi că n-am să reușesc la nimic, fiindcă, pe lângă că n-am pic de talent, sunt băiețoasă și n-am nici o scânteie de sex-appeal sau de vino-ncoa, cum i se spunea pe atunci sex-appeal-ului. Eu, ca să-i dovedesc contrariul, am sărit de gâtul unui băiat şi, deslănţuindu-mi temperamentul, l-am pupat până a căzut lat… Bineînţeles că am fost eliminată.

Amărâtă, m-am întors la mătuşă-mea, şi, ca omul la necaz, cântam de una singură şi de mama focului.

Silly Vasiliu

În aceeaşi curte cu noi stătea şi tenorul Santarelli care, impresionat de vocea mea, m-a luat într-o zi şi m-a dus la Egizio Massini. Am plăcut şi lui Massini şi ca urmare am fost angajată în cor la Opera Română. Aci, după mult timp, am reuşit să avansez până în a dubla roluri de… comprimară!

Şi nu mai eram mulţumită de fel, văzându-mi visurile spulberate cu atâta uşurinţă şi din mare dansatoare ajunsă o coristă.

Un camarad, un corist, avea o soră în cor la Leonard. O fată foarte bună şi care ţinea mult la mine. Numai ce o auzeai:

— Ce stai, dragă, la sărăcia asta de Operă şi-ţi mănânci cariera? Fii fată deşteaptă, hai la Leonard, intri în cor şi cum tot n-are el primadonă, nu se ştie de unde sare iepurele.

În sfârșit, mă decid și – era prin aprilie și nu începuseră încă spectacolele, — mă duc singură la Leonard.

— Ce e, fetițo?

— Am auzit că vă lipsește o primadonă, luați-mă pe mine.

— Ai mai cântat dumneata undeva?

— Da! La Opera Română!

— La Opera Română? Curios… Care e numele d-tale?

— Silly Vasiliu.

— Curios! Curios! Și ce-ai cântat d-ta?

Îi spun tot vastul meu repertoriu de dubluri de comprimare și odată văd că Leonard se bosumflă. Îi iau înainte, făcând un aspru rechizitoriu al Operei Române. Parcă mă văd, eu, gesticulând, și Leonard, amuzat, ascultându-mă:

— De-aia nu mai vine publicul la Operă, fiindcă toate rolurile le joacă alea bătrânele, iar noi, fetele tinere și frumoase, dacă nu vrem să ne împărțim grațiile personalului artistic, tehnic şi administrativ, nu putem apuca nici un rol.

“Fetele tinere şi frumoase”… Leonard a reţinut aprecierea, s-a uitat mai atent la mine şi probabil c-a găsit că nu mă laud… Totuşi:

— De-a dreptul primadonă, e greu, începi prin a fi coristă!

Eu, nu şi nu! Şi am cerut să-mi dea un rol să-l “mănânc” în trei zile. Leonard mi-a încredințat rolul din “Bayadera”, sfătuindu-mă să-l învăț mai bine într-o săptămână. Deloc, în trei zile. Și, într-adevăr, în trei zile învățasem rolul ca un papagal, fără pauze, fără puncte, fără nimic.

— Uite ce e, mi-a răspuns Leonard, ascultându-mă. Dumneata “ai ceva” şi, dacă vrei, mergi cu noi, căci avem stagiune de vară la Galaţi şi la Brăila.

— La Galaţi? Ai dat lovitura! Eu sunt fiica Galaţiului şi mă ştie lumea de-acolo.

Plecăm la Galaţi. Pe afiş, cu litere deopotrivă de mari: “tenorul Leonard şi celebra primadonă Silly Vasiliu, fiica Galațiului”. Cu două zile înainte de premieră, Leonard, pe care ajunsesem să nu-l mai supăr la repetiții, mă întreabă:

— Ai costume?

— Sigur că am!

Și eu n-aveam nici ce pune pe mine. Eram în culmea disperării. Desnădăjduită, m-am adresat soră-mii, — am o soră mai mare care, de când venisem cu trupa la Galaţi, nu mai contenea mândrindu-se că e soră cu “aia de pe afiş”, şi a alergat soră mea pe la toţi blănarii, pe la marile magazine şi i-a convins să-mi împrumute toalete, fiindcă nu-mi sosiseră bagajele din Bucureşti. Prima zi am apărut într-un lux extraordinar, de i-am zăpăcit pe toți, dar a doua zi am fost dezbrăcată, astfel că, din lipsă de costume, nu s-a mai putut juca “Bayadera”, ci s-a reprezentat “Fire de artist”.

— Ai avut succes?

— Mare de tot! Nu prea ştiam să cânt, dar cântam tare şi impresionam. La dreptul vorbind, a fost succes personal, nu de actriţă. Eram tânără, aveam 18 ani, adică nici 18 ani, cincisprezece, frumoasă, mă rog, femeie.

Ne întoarcem la Bucureşti, joc alături de Leonard şi, deţinând principalul rol feminin în Orlov, sunt remarcată de presă, aplaudată de public, şi apoi joc în câteva reviste la Teatrul Nou, fără a mă releva. După care revin la Leonard, joc în “Lampagiul de seară” şi în “Obraznicul” şi, în sfârşit, jucând pe o scenă mizerabilă de cinematograf, în condiţiuni detestabile, în revista “Să nu te superi că te’njur”, obţin succesul de care mă leagă cariera mea de astăzi…

— Îmi dai voie să-ţi spun că ai apărut teribil de… goală… Nici după paravanul cu care aperi excesul de intimitate al interviewului nostru, nu cred să fii ca atunci pe scena cinematografului “Scala”!

— Să-ți spun sincer de ce: n-aveam bani! E purul adevăr. Să ne fi scuturat pe toţi actriţe, actori şi directori, că, slavă Domnului, erau şi doi directori!, şi nu adunai o sută de lei. Îmi trebuia, pentru romanța “Te iubesc”, un costum de efect. Şi aveam de ales: sau să fiu bine îmbrăcată sau să fiu bine dezbrăcată. Neavând bani, m-am decis pentru această din urmă alternativă. Am luat căptuşeala neagră de la un mantou, mi-am făcut din ea un minuscul “cache-sexe” şi un soutien şi în costumul acesta sumar am cântat “Te iubesc”. Atunci, succesul a fost deopotrivă al actriţei şi al meu…

Silly Vasiliu

— Înnebuniseşi lumea!

— Poate! D-ta nu te-ai amorezat atunci de mine?

— Să nu inversăm rolurile: eu sunt cu întrebările, iar dumneata cu răspunsurile! N-ai avut momente când ai regretat cariera pe care ai îmbrăţişat-o?

— Niciodată! Căci e prea frumoasă! O s-o regret nespus de mult atunci când va trebui s-o părăsesc.

— Şi pe când, aşa, cu largă aproximaţie, te gândeşti să abandonezi scena?

— Iată o problemă gravă şi tristă la care nu m-am gândit niciodată. Se obișnuieşte a se răspunde aşa: “când o să-mi dau seama că îmbătrânesc”. Şi cum noi, actriţele, distrate, nu remarcăm niciodată acest amănunt…

— Eşti mulţumită de viaţă?

— Şi da, şi nu! Am unele momente de mare satisfacţie şi altele când supărările mă întristează. Şi trec mai departe, suportându-le. Am un copil, care ori de câte ori viaţa mă necăjeşte, ştie el, cu mâinile lui mici, să mă mângâie şi să mi se adreseze foarte convins: “cine te-a supărat, mamă, că mă duc numaidecât să-l bat!”

—Cine te-a ajutat mai mult în viaţă?

— Nu ştiu cum să-ţi răspund. Datoresc recunoştinţă şi profesoarelor de la Galaţi, care m-au încurajat şi m-au sprijinit, şi deopotrivă şi publicului, care venea să ne vadă la “Scala” de câte cinci-şase ori, dându-mi nas să cer un salariu mai mare, litere mai mari pe afişe, etc.

— Eşti bogată?

— Da! Am o vilă foarte frumoasă în parcul Bonaparte şi am şi alte vestigii de bogăţie: acţiunile, multe, multe, care au valorat mult altădată, dar pe care le-aş vinde astăzi, nu valorează nici cât o trenă din viitoarea revistă. Dar, să-ţi spun drept, nu m-am dat niciodată în vânt după bogăţie… Marele vis al vieţii mele a fost să am o casă… Vis pe care mi l-am realizat… Al doilea vis a fost să am un automobil. Mi l-am realizat şi pe ăsta, dar am văzut că e un coşmar… şi atunci, cel de al treilea vis al meu a fost ca sa-mi vând mașina…

— Vis pe care l-ai văzut realizat cel mai ușor.

— Dimpotrivă…

Silly m-a părăsit. E pe scenă, în prolog. Cântă, dansează, mulțumește aplauzelor și când apare la rampă, pare calmă. Din moment ce a trecut în culise, dă la o parte regizor, maşinist, baletiste și se repede ca o furtună în cabină. Își scoate repede pălăria, desface sponcile toaletei (toate astea, bineînţeles, după paravan!)

În câteva minute e gata pentru rolul următor. Alte desous-uri, altă toaletă, un nou asfalt de roşu pe buze, un nou strat de pudră, alţi pantofi şi toate astea în 2-3 minute!…

— Ce zici de toaleta mea? (Toaleta din parada sex-appeal-ului).

— Foarte frumoasă… Adori luxul?

— Îl ador! Luxul e pasiunea mea, ca şi al tuturor femeilor. Cine afişează indiferență minte, face teatru… Când am îmbrăcat prima cămăşuţă de mătase, am simţit o voluptate şi o bucurie nebună. N-aveam decât o singură cămaşă de mătase, dar o purtam mereu, o spălam, mă dădeam peste cap să se usuce mai repede, o călcam cu grijă şi nici nu mai voiam să aud de cămăşile mele de opal… Luxul îmi furnizează cele mai mari satisfacţii. Când ies pe stradă arborând o toaletă elegantă, întorc ochii tuturor bărbaţilor şi asta îmi face plăcere.

— Dar gospodăria îţi place?

—Da, şi din totdeauna! Acum câţiva ani stăteam într-o singură cameră mobilată. De aci m-am mutat şi mi-am luat o căsuţă cu două odăi şi o bucătărie. Ei bine, cea mai bine “mobilată” era bucătăria. Am cumpărat tot felul de crătiţi, de oale, tingiri, borcane, ceşti, etc, etc. Aveam o splendoare de bucătărie, dar de gătit nu prea ştiam să gătesc. Într-o zi, pe Casa Victoriei, Ion Marin Sadoveanu, Sică Alexandrescu şi Ghiberlion m-au zărit într-o trăsură, pe capră, şi trăsura plină cu de-ale bucătăriei, o mescioară, un dulăpior, etc. S-au invitat la masă și am acceptat pentru a treia zi, când mă pregăteam să-i fac praf cu salată orientală. Preparând-o, mi-am tăiat toate degetele, astfel că, — vorba lui Ion Marin Sadoveanu, — le-am oferit salată de degete. Am trimis de am cumpărat mâncare de la Eysée şi Sică Alexandrescu, — ca un meteur en scene ce este, — a pus toate lucrurile la locurile lor, în cratiţe, în oale şi în farfurii. Nici acum nu ştiu decât să fac ochiuri şi să tai pepeni, dar îmi place gospodăria.

— Eşti superstiţioasă?

— Deloc! Sunt foarte credincioasă. Postesc în fiecare vineri şi mă duc des la biserică. M-ai întrebat odinioară cine m-a ajutat mai mult în viaţă. Cred că sentimentul religios…

— Ai duşmani?

— Cred că am foarte puţini duşmani, ceea ce — ca să vorbesc în termenii d-tale sportivi, — este o performanţă merituoasă şi… rară.

— Deci, prieteni!

— Da! Foarte mulţi! Îmi îngădui să spun că sunt o fire bună, prietenoasă, că detest bârfeala şi că, bucurându-mă de succesele mele, niciodată n-am avut “mal de theâtre” la succesele camaradelor mele pentru ce, dar, n-aş avea prieteni? Iar eu, de asemenea, nu mă știu să dușmănesc pe cineva.

— Care crezi că o fi părerea altora despre d-ta?

— Aha! Camaradele mele din teatru spun mai în glumă, mai în serios că am avut noroc şi că numai norocului îi datoresc totul. Camarazii, toţi, ţin foarte mult la mine.

— Şi?

— Şi de aceea ei n-au nici o părere. Publicul mă crede o vampă fără pereche, care joacă cu un singur gând: să excite şi să zăpăcească pe toţi bărbaţii. Nu odată am asistat de pe scenă la alte scene din grădină, între nevestele şi soţii lor, din cauza unei priviri mai stăruitoare pe care, amuzându-mă, o arunc vreunui domn din grădină. Alţii mă cred foarte complicată şi straşnic de “făcută”.

— Şi d-ta, care este părerea cu care te evaluezi?

— Eu cred că am rămas tot atât de puţin complicată ca pe vremea când mă jucam cu copiii prin mahalalele Galaţiului. Cred că sunt o ridicolă sentimentală. Plâng la toate filmele de dragoste nefericită, plâng la teatre, la toate dramele sentimentale. Şi uneori, seara, după spectacol, când plec de la teatru spre casă, şi surprind, la un colţ întunecat de stradă, un băiat care a înlănţuit talia unei fete, simt, din suflet, o tulburare nespusă şi-i invidiez.

— Îi invidiezi?

— Da, îi invidiez, pentru că acolo e adevărata dragoste. În mine se simpatizează actriţa, vedeta, numele… Ah! şi tinereţea asta. …

— Apropos: ce vârstă ai?

— D-ta ce vârstă îmi dai?

— Eu? (Am tăcut. Ar fi făcut cineva altfel?)

— Vezi, dacă d-ta n-ai curaj să răspunzi, cum o să-ţi răspund eu, care sunt în cauză şi pentru care vârsta e un secret profesional. Şi, în afară de aceasta, orice vârstă aş spune că am, tot n-ar crede nimeni. Fiindcă aşa e lumea şi mai ales lumea din teatru, — astfel că răspunsul e şi inutil. Dar dacă ții mult să-ți răspund şi la întrebarea asta, poftim: am 50 ani. În felul acesta, prietenele au prilejul să fie amabile cu mine spunând că “mă ţin bine pentru vârsta asta!” sau că nu arăt mai mult decât de 45 ani! Acuma, între noi fie zis, tare mă tem că şi declarându-mă de 50 ani, o să stârnesc nemulţumiri, reproşându-mi-se că mă compar cu Mistinguette!

Silly Vasiliu

— Te urmăreşte vreun mare regret?

— Unul şi bun, că nu sunt bărbat! Doamne, Doamne, ce le-aş mai fi făcut eu femeilor!

— Primeşti multe scrisori de la admiratori?

— Foarte multe. Scrisori şi telefoane. Mi se cer fotografii, rendez-vous-uri şi toate astea cu o insistenţă plictisitoare. Din noianul de scrisori pe care le-am primit…

— Şi pe care le-ai păstrat?

— …şi pe care le-am aruncat, reţin o singură scrisoare, semnată Neil, o scrisoare de admiraţie scrisă cu mult bun simț și în care, — culmea, — nu mi se cerea nimic. În alte scrisori, sunt înjurată.

— Răspunzi?

— Nu, niciodată! Și dacă cineva dintre cititorii d-tale s-ar repezi să mă conteste, să afle că semnătura de pe fotografie nu e a mea! Toată dragostea mea pentru admiratorii care știu să-și manifeste entuziasmul ce-l au numai în anonimatul aplauzelor.

— Crezi că e recomandabil ca actorul să vină des în contact direct cu strada, cu marele public?

— Nu e recomandabil. Actorul este, prin definiţie, un purtător de miraj şi mai este eroul permanent al unei lumi pe care spectatorul e curios s-o cunoască, dar nu vrea s-o vadă coborâtă sau jignită. Actorul, dacă se preţuieşte, dacă, în interesul lui, vrea să se păstreze şi să “trăiască”, în sensul artistic al cuvântului, cât mai mult, trebuie să se izoleze cât mai desăvârşit în menajul pe care-l slujeşte… Eu nu ies decât seara, la restaurant, cu camaradele şi directorii trupei.

— O avere colosală te-ar decide, azi, să renunţi la teatru?

— Nu! Nu! Nu!

— Care este idealul d-tale?

— Marele meu ideal e irealizabil, dar e tare frumos.

— Care e?

— Aş vrea să am iarăşi 18 ani, fiindcă înaintea tuturor lucrurilor de pe lume, bani, iubire, glorie, m-am învăţat a preţui de pe acum cel mai frumos dar al divinităţii: tinereţea!…

Silly Vasiliu?

Suflet candriu

De papugiu

Cine să-l înţeleagă.

Râde plângând,

Plânge cântând,

Viaţa o ia în şagă”.

*** Jack Berariu, Rampa, 4 iulie 1932

Silly Vasiliu

Silly Vasiliu a avut o carieră de mare succes în Bucureștiul interbelic, a fost distribuită în filmele “Poveste de iubire” (1929) și “Un minut mai târziu” (1930) și a jucat în primul film românesc cu sunet, “Bing și Bang”, realizat de celebrul cuplu Stroe și Vasilache, iar în 1960 a apărut în “Bădăranii”, regizat de Sică Alexandrescu și Gheorghe Naghi.

Frumoasa actriță a fost vedeta de necontestat a zeci de spectacole de revistă și a lansat câteva cântece care sunt cunoscute și astăzi, printre care “Suflet candriu”, “Minţi”, “Azi noapte te-am visat”, “Departe”, “Fetiţa mea” sau “Primul sărut”.

După 1947, numele lui Silly Vasiliu a intrat în o vreme uitare, iar ultimii ani ai vieții i-a trăit în anonimat. Artista s-a căsătorit cu avocatul Valeriu N. Petrescu și a încetat din viață la București, pe 31 decembrie 1980.

Unicul fiul al vedetei de la Alhambra, Ovid Teodorescu, al cărui tată a fost un general din armata regală, avocatul Ion Teodorescu, a trăit din copilărie în lumea teatrului, unde fusese adus chiar de mama sa. Tânărul, născut pe 7 martie 1926 la Galați, a debutat la vârsta de 19 ani în filmul “Furtul de la Arizona”, jucând apoi ca actor pe scena Teatrului de Revistă din București. După instaurarea regimului comunist, proprietățile tatălui au fost confiscate, iar fostul general a fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan. Ovid Teodorescu, acuzat că ar avea relații cu membrii Ambasadei Turciei la București, a fost arestat de Securitate în 1952 și trimis în colonia de muncă forțată Castelu, pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Sursa: iiccmer.ro, fișe matricole penale

După eliberare, în aprilie 1955, s-a întors în capitală și și-a reluat cariera artistică, a jucat în filmul “Ilie în luna de miere” (1956), apoi s-a căsătorit cu actrița și cântăreața de muzică ușoară Ilinca Cerbacev, împreună cu care a cântat în diverse localuri de noapte din capitală și, mai târziu, în spectacole de televiziune.

Ovid Teodorescu a emigrat în 1975 în Statele Unite ale Americii și a murit pe 21 mai 1981 în Los Angeles.

Fotografia de profil: Silly Vasiliu, N. Vlădoianu și Ion Vasilescu

Surse:

iiccmer.ro

Rampa (1933, 1934, 1936)

Realitatea ilustrată (1931, 1934, 1937, 1938)

DS TW

leave a comment