Louise Bryant și John Reed, cuplul de americani seduși de comunism și Revoluția bolșevică. Jurnalistul care a scris cartea “Zece zile care au zguduit lumea” a fost înmormântat în necropola comunistă din zidul Kremlinului

Anna Louise Mohan, cunoscută sub numele Louise Bryant, s-a născut pe 5 decembrie 1885 în San Francisco. Tatăl ei, Hugh Mohan, era jurnalist, fiind specialist în problemele muncii și în politica Partidului Democrat, iar mama sa a fost Louisa Flick. Mai târziu, în 1885, familia s-a mutat la Reno, unde Mohan și-a continuat cariera jurnalistică, dar a devenit alcoolic. Într-o zi a plecat și nu s-a mai întors niciodată la soție și copii. Mama Louisei a divorțat de el în 1889 și s-a căsătorit cu Sheridan Bryant, un angajat al căilor ferate. Deși noua familie locuia în Wadsworth, Nevada, Louise a stat o vreme la ferma bunicului vitreg, revenind acasă la vârsta de 12 ani.

Adolescenta a urmat liceul din Wadsworth și Reno și colegiul Nevada State University, fiind interesată de jurnalism, fotografie, dans și baschet. Deprimată după moartea bunicului care o crescuse în 1906, Bryant a părăsit școala și și-a luat o slujbă în Jolon, California, unde timp de câteva luni a lucrat la o fermă de vite unde i-a învățat carte pe copiii persoanelor sărace și ai mexicani. În acea vară Louise s-a mutat la Eugene, în Oregon, unde lucra fratele ei, Louis.

După ce a aflat că își poate transfera creditele facultății din Nevada, tânăra s-a înscris la Universitatea din Oregon. A fost o elevă populară, a scris poezii și a cochetat cu desenul, publicând mici schițe într-un ziar din oraș. Louise a fost prima studentă care a folosit machiaj în campus, avea mai mulți iubiți și purta haine pe care toate femeile din micul orășel conservator le considerau nepotrivite. În al doilea semestru din anul 1908, tânăra a părăsit cursurile pentru a preda într-o școală într-una dintre Insulele San Juan, lângă granița Statelor Unire cu Canada, dar s-a întors la universitate pentru a-și termina licența în istorie, absolvind la începutul anului 1909.

În aceeași primăvară s-a mutat la Portland, împărțind mai întâi un apartament din centrul orașului cu una dintre prietenele ei din facultate, Clara Wold, apoi și-a închiriat propriul apartament în aceeași clădire. Și-a câștigat existența ca reporter independent pentru The Oregonian și a devenit ilustrator și editor pentru Portland Spectator, o revistă săptămânală de știri. La sfârșitul anului 1909, s-a întâlnit și s-a căsătorit cu Paul Trullinger, un dentist care locuia pe un vas pe râul Willamette, era colecționar de artă și organiza deseori petreceri la biroul său unde invitații consumau băuturi alcoolice și inhalau eter.

Louise, care și-a păstrat numele de fată și apartamentul din centrul orașului după căsătoria cu Trullinger, își dorea recunoaștere în cariera profesională. Atrasă spre politică și mișcarea pentru promovarea dreptului la vot al femeilor de către prietena ei, Sara Bard Field, s-a alăturat filialei din Oregon a Ligii pentru Sufragiu Egal în 1912. Ea și Sara Field au ținut discursuri pro-sufragiu în orașele mici din zonă, iar femeile au obținut acest drept în statul Oregon mai târziu în acel an.

Tânăra s-a apropiat de membrii redacției ziarului socialist The Masses care publica frecvent articolelel tânărului jurnalist John Reed. În 1914, acesta, absolvent de la Harvard și deja un scriitor consacrat, a venit în Portland pentru o vizită. Nu se știe exact cum, când sau cât de des s-au întâlnit Bryant și Reed, dar probabil prima dată când s-au văzut a fost 15 decembrie 1915, iar cei doi s-au îndrăgostit fulgerător. Louise și-a părăsit soțul câteva zile mai târziu și a fugit cu John Reed abandonându-și căsnicia, iar în iulie 1916, soțul a intentat divorțul motivând părăsirea domiciliului conjugal.

La scurt timp, scriitorul John Reed, care suferea de afecțiuni renale încă din copilărie, a primit vestea că medicii trebuie să îi scoată unul dintre rinichi. Operația, considerată complicată, a fost programată pentru mijlocul lunii noiembrie 1916 și bărbatul a decis să o protejeze pe tânără în situația în care ar muri, așa că, pentru a o face moștenitoarea sa legală, s-au căsătorit pe 9 noiembrie.

Operația a fost un succes și scriitorul și-a revenit, apoi cei doi și-au făcut planuri pentru a călători în China în 1917, cu scopul de a acoperi evenimentele din zonă pentru publicațiile americane. În ianuarie planurile lor au căzut pentru că toată lumea aștepta intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial. Relațiile dintre ei se răcesc temporar pentru că Louise a aflat despre mai multe legături amoroase ale scriitorului și, mai târziu, ea și-a exprimat dorința de a pleca singură în Europa pentru a fi corespondent de război.

Când a ajuns la Paris, Louise Bryant a încercat timp de câteva săptămâni să obțină permisiunea autorităților franceze să viziteze Frontul de Vest, dar nu a putut face acest lucru din cauza experienței sale jurnalistice limitate și mai ales din cauză că era femeie.

La mijlocul lunii august 1917, tânăra s-a întors în America, fiind așteptată la sosire de John care i-a spus, în loc de bun venit, să se pregătească să meargă împreună la Sankt Petersburg patru zile mai târziu pentru a fi corespondenți de presă în timpul Revoluției Ruse.

Cei doi au plecat din New York pe 17 august și au ajuns în Rusia la aproximativ șase luni după abdicarea forțată a țarului Nicolae al II-lea. Guvernul provizoriu condus de Alexander Kerensky, care i-a succedat țarului, supraviețuise deja unei tentative de lovitură de stat a generalului maior Lavr Kornilov. Louise Bryant și John Reed au ajuns în oraș imediat după încheierea Afacerii Kornilov și înainte ca bolșevicii să răstoarne guvernul Kerensky în timpul Revoluției din octombrie.

Cuplul de jurnaliști a locuit la hotelul Angleterre, a participat la diverse întruniri la Institutul Smolny și în alte locuri din Sankt Petersburg și a intervievat numeroase personalități politice la vârf, inclusiv pe Vladimir Ilici Lenin, Lev Troțki și Alexandru Kerensky. Interviurile aveau să fie publicate mai târziu în două volume – Șase luni roșii în Rusia și Cele zece zile care au schimbat lumea. Louise a călătorit mult pe întreg teritoriul Rusiei, mergând la întâlnirile Dumei, luând masa cu soldații și muncitorii și intervievând femeile revoluționare. Printre acestea s-au aflat Katherine Breshkovsky, cunoscută drept “bunica revoluției”, Maria Spiridonova, pe care Louise Bryant o considera cea mai puternică femeie din Rusia și Aleksandra Kollontai, care a devenit comisar al poporului pentru asistență socială și singura femeie din guvernul bolșevic.

Lăsându-l în Rusia pe John Reed, tânăra jurnalistă s-a întors la New York pe 18 februarie 1918 și a găsit Greenwich Village mult schimbat de război. Între timp, Reed, care încerca și el să se întoarcă acasă, nu a putut obține viză de la Departamentul de Stat și a fost reținut în Oslo, în Norvegia, pentru mai mult de o lună. Scrisorile sale au fost cenzurate, iar Louise nu a știut nimic despre el până în aprilie. La ordinele lui Edgar Sisson de la Comisia pentru informații publice din SUA, toate notițele scriitorului au fost confiscate când în sfârșit a ajuns la New York, pe 28 aprilie. În acea vară, cuplul s-a retras la Croton-on-Hudson.

În august, în timpul unui weekend la Woodstock, Louise a început o relație cu pictorul Andrew Dasburg, pe care îl cunoștea de câțiva ani. Mai târziu în aceeași lună, Reed a fost arestat pentru că a ținut un discurs în care a folosit un limbaj considerat neloial, jignitor și abuziv despre Forțele Militare și Navale ale Statelor Unite, dar a fost eliberat pe o cauțiune de 5.000 de dolari.

În octombrie același an a fost publicată prima carte a Louisei, Șase luni roșii în Rusia, fiind foarte bine primită, iar Reed a început să lucreze la “Zece zile care au zguduit lumea” după ce guvernul american i-a returnat notițele, cartea fiind publicată în aprilie 1919.

În februarie 1919, când se afla încă la New York, Louise Bryant a plecat la Washington pentru a ține o conferință despre situația din Rusia. Aici a participat la un miting al Partidului Național al Femeilor în timpul căruia a fost arestată, trimisă în judecată și condamnată la cinci zile de închisoare. Jurnalista a refuzat eliberarea pe cauțiune și a petrecut cel puțin trei zile în închisoare, timp în care a făcut greva foamei. La scurt timp după aceea, a început un turneu de-a lungul Statelor Unite susținând conferința “Adevărul despre Rusia” în fața publicului larg din Detroit, Chicago, Spokane, Seattle, San Francisco, Los Angeles și alte orașe americane, fiind prima femeie care i-a apărat pe Lenin și Troțki la întrunirile politice din Statele Unite.

După ce s-a întors din turneul de prelegeri, a petrecut împreună cu soțul ei, John Reed, următoarele câteva luni scriind și grădinărind, timp în care el s-a recuperat după gripa spaniolă de care fusese bolnav. La sfârșitul lunii august, John, care se alăturase Partidului Socialist al Americii, a fost desemnat pentru a pleca în vizită oficială la Moscova, pentru a solicita recunoașterea partidului ca unic reprezentant al Cominternului în Statele Unite. Guvernul Statelor Unite a trecut însă formațiunea în ilegalitate. Fiind în pericol de a fi arestat și aflându-se în imposibilitatea de a obține un pașaport pentru a merge în Rusia, Reed, deghizat în fochist, a părăsit Statele Unite la sfârșitul lunii septembrie 1919 pe o navă scandinavă care se îndrepta spre Europa și a ajuns în Uniunea Sovietică. În martie 1920, după ce vizitase Moscova, scriitorul a fost arestat și încarcerat în Finlanda, iar trei luni mai târziu a ajuns din nou în Rusia într-un schimb de prizonieri între finlandezii albi anti-bolșevici și bolșevici. De la Tallinn, din Estonia, a contactat-o pe soția sa pe care a chemat-o urgent în Europa. Călătorind fără pașaport, Louise, deghizată în soția unui om de afaceri suedez, a plecat spre Moscova în august 1920.

Când ea a ajuns în Rusia, John Reed era la Baku, participând la primul congres al popoarelor din est împreună cu Comitetul Executiv al Cominternului. Cei doi s-au reîntâlnit la hotelul Dielovoy din capitala Uniunii Sovietice pe 15 septembrie, petrecând zilele următoare împreună și vizitându-i pe Lenin și Troțki, pe revoluționarul maghiar Béla Kun și pe Enver Pașa, fost ministru de război în Imperiul Otoman.

La o săptămână după întoarcerea lui Reed de la Baku, acesta a acuzat amețeli și dureri de cap, considerate la început simptome de gripă. Cinci zile mai târziu, a început să delireze și medicii l-au diagnosticat tifos și l-au internat în spital. A murit pe 17 octombrie 1920, la câteva zile după ce împlinise 33 de ani, vegheat de Louise până în ultima clipă. În ziua înmormântării scriitorului, în conformitate cu obiceiul rusesc, soția sa a mers singură în spatele coșciugului, în fruntea cortegiului funerar. În timpul înmormântării fastuoase organizate de oficialii comuniști, ea a leșinat și s-a trezit mai târziu în camera de hotel. Trupul lui Reed a fost îngropat în necropola din zidului Kremlinului, fiind unul dintre cei trei americani care au fost onorați astfel de liderii URSS, ceilalți doi fiind C. E. Ruthenberg, fondatorul Partidului Comunist din SUA, și Bill Haywood, membru fondator și lider al uniunii Industrial Workers of the World.

După moartea soțului, Louise Bryant a obținut aprobarea lui Lenin pentru a face o călătorie la granița sudică a Rusiei, a mers cu trenul prin stepa kazahă, prin zonele puternic afectate de foamete, la Tașkent și Buhara, ajungând până la granițele Iranului și Afganistanului, intervievând oameni obișnuiți și luându-și tot timpul notițe.

Jurnalista s-a întors în Statele Unite la mijlocul verii anului 1921 și a rămas aici pentru aproximativ un an, timp în care l-a întâlnit pentru prima dată pe William Christian Bullitt, Jr., care avea atunci o poziție de conducere la Paramount Pictures și a încercat să-l convingă să facă o ecranizare după cartea lui John Reed, “Zece zile care au zguduit lumea”.

Bullit era absolvent al Universității Yale, provenea dintr-o familie foarte înstărită din Philadelphia, lucrase ca jurnalist specializat în afaceri externe, apoi ca diplomat în Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii înainte de a se retrage temporar din politică și de a prelua postul la Paramount și mai târziu s-a întors la politică, devenind în 1933 primul ambasador al SUA în Uniunea Sovietică.

Louise și Bullit aveau în comun interesul pentru Rusia și jurnalismul și, deși Paramount nu a făcut proiectul “Zece zile…”, bărbatul a fost fermecat de jurnalista aventurieră și au început o relație. Doi ani mai târziu se vor căsători, dar Louise își va petrece o mare parte din timp ocupându-se de lucrările nepublicate ale lui John Reed.

În 1922 cuplul a plecat în Europa vizitând Moscova, Berlin, Londra și Paris (în 1923 avea să fie publicată cea de-a doua carte a ei, Oglinzile Moscovei), iar la sfârșitul lunii octombrie, cei doi au ajuns la Roma și cu această ocazie Louise l-a intervievat pe liderul fascist Benito Mussolini care tocmai ajunsese la putere.

Plecând de la Roma pentru a scrie despre Războiul de Independență al Turciei, Louise a locuit împreună cu cel de-al treilea soț al ei, Bullitt, într-o vilă din Constantinopol la începutul anului 1923 și a acoperit jurnalistic evenimentele legate de ascensiunea lui Mustafa Kemal Atatürk, primul președinte al Republicii Turcia, apoi a plecat la Palermo pentru a-i lua un interviu regelui exilat al Greciei, Constantin I. La scurt timp după acest turneu, Louise Bryant și-a suspendat cariera jurnalistică pentru a se concentra pe familie.

Mai târziu, în 1923, Louise și Bullitt s-au mutat la Paris și s-au căsătorit în decembrie. Două luni mai târziu, s-a născut singurul ei copil, Anne Moen, iar în 1925 cuplul a înfiat un băiețel de 8 ani, Refik Ismaili Bey, pe care cei doi îl cunoscuseră în Turcia. Jurnalista a avut în următorii ani îndatoririle unei femei înstărite – se ocupa de conducerea gospodăriei, de gestionarea servitorilor, de planificarea meniurilor, decorarea casei, amenajarea florilor, dar curând a găsit noua ei viață inutilă, iar mariajul cu Bullitt a începuse să scârțâie.

Deși ea a continuat să scrie, puține dintre paginile scrise în această perioadă au fost publicate, ultimul său articol, despre felul în care erau tratate femeile în Turcia lui Atatürk, iar acesta a fost publicat în The Nation în august 1925.

Până în 1926, Louise, care în general nu prea consumase alcool, s-a îmbolnăvit grav de adipoză dureroasă (boala Dercum) și a început să bea mult. Soțul ei a susținut mai târziu că ar fi fost implicată într-o relație lesbiană cu pictorița britanică Gwen Le Gallienne, fiică vitregă a scriitorului Richard Le Gallienne. William Christian Bullitt a divorțat de ea în 1930, a câștigat custodia exclusivă a Annei și s-a întors cu fetița în America.

Louise a rămas la Paris și a murit pe 6 ianuarie 1936, la vârsta de 50 de ani, din cauza unei hemoragii cerebrale, fiind înmormântată în Cimetière des Gonards din Versailles.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *