Maria Karolina, prințesa gazată la Castelul Hartheim, victima politicilor de eugenie naziste

Prințesa Maria Karoline de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut pe 10 ianuarie 1899 pe teritoriul Croației de astăzi, fiind fiica arhiducesei Karoline Marie a Austriei și a Prințului August Leopold de Saxa-Coburg și Gotha. Copila avea un handicap psihic sever, dar inițial a locuit acasă, cu părinții și celalți șapte frați ai ei. În septembrie 1938, familia a decis să o interneze la Spitalul Salzburg din Lehnen, o instituție specializată în tratarea pacienților cu boli neurologice.

Directorul medical al spitalului era doctorul Leo Wolfer, iar fiul acestuia, medicul Heinrich Wolfer, era șeful secției de bărbați și al secției de boli ereditare. Acesta din urmă a fost un susținător al politicilor eugenice ale naziștilor și a studiat pacienții din casele de bătrâni și din centrele de îngrijire medicală din jurul Salzburgului pentru a identifica bolnavii care ar putea fi sterilizați pentru a preveni transmiterea bolilor ereditare. De altfel, tânărul medic a fost membru al SS și șeful biroului local pentru igiena rasială.

Când a început programul de eutanasiere în Austria, câteva sute de pacienți au fost selectați pentru execuție. Pe 21 mai 1941, Maria Karoline a fost una dintre cele 86 de paciente mutate la Spitalul Niedernhart, iar pe 6 iunie 1941 a fost probabil dusă la Castelul Hartheim și a fost gazată în aceeași zi. Se estimează că 18.000 de persoane cu handicap au fost ucise la Niedernhart și Hartheim între mai 1940 și august 1941.

Castelul Hartheim fusese transformat în spital și a fost unul dintre centrele de execuție a persoanelor cu handicap. Pacienții se pare că erau adesea conștienți de ceea ce urma să li se întâmplă și de cele mai multe ori trebuia să fie folosită forța atunci când erau ridicați din instituțiile în care erau internați, urcați în trenuri sau autobuze și transportați spre destinația finală. Ajunși în spitalul de execuție, li se spunea să se dezbrace, erau apoi măsurați, cântăriți și supuși unui examen fizic. Medicul nota pacienții care aveau dinți de aur pentru a fi extrași după moartea lor. Oamenii erau după aceea numerotați și fotografiați astfel încât să existe probe referitoare la așa-zisa lor inferioritate fizică. După aceea, pacienții goi erau adunați într-un salon de unde erau conduși în camerele de gazare, care arătau ca niște dușuri. La Spitalul Hartheim, camerele de gazare erau situate la parter, iar pacienții erau mutați direct din sala de examinare în acestea, apoi personalul închidea ușa de oțel și deschidea supapa canistrei cu gaz comprimat, eliberând astfel gazul letal în cameră.

Un membru al personalului de la Spitalul Hartheim a povestit în timpul procesului în care a fost judecat pentru crimele comise: “Odată au fost gazate 150 de persoane în același timp. Camera de gazare era atât de plină încât oamenii decedați nu aveau loc să cadă la pământ.” După aproximativ cinci minute, pacienții deveneau inconștienți și în aproximativ zece minute mureau. Personalul aștepta una sau două ore înainte de a ventila camera. Medicii declarau apoi decesul, iar cadavrele erau luate, fiind îngrămădite într-o așa-numită cameră a morții, unde puteau fi jefuiți de dinții de aur, iar unii erau supuși autopsiilor. După aceea trupurile erau incinerate și cenușa era aruncată în Dunăre sau era îngropată în partea de est a grădinilor spitalului. În anii 1940-1941, 18.269 de oameni au fost uciși numai la Hartheim.

Maria Karoline a fost probabil gazată în aceeași zi în care a fost adusă la spitalul morții. În cripta familiei din Coburg există o placă memorială care menționează data nașterii ei și faptul că a fost gazată.

Tatăl Mariei Karoline a murit în 1922, dar mama ei era în viață când aceasta a fost ucisă și probabil a primit o scrisoare în care era informată că fiica ei a murit din “cauze naturale”. Așa-numita scrisoare de condoleanțe informa rudele despre moartea pacientului, dar nu conținea nicio explicație despre circumstanțele decesului. De regulă, spitalele trebuiau să expedieze corpul decedatului rudelor, dar, în situația în care acest corp nu mai exista, rudele erau informate că a fost aplicată legislația cu privire la combaterea epidemiilor care necesita incinerarea corpului persoanei dispărute. În principiu, urmașii puteau solicita urna cu cenușă, dar aceasta, evident, nu conținea rămășițele decedatului.

Cenușa Mariei Karolina a fost trimisă la Coburg și pe 16 iulie 1941 a avut loc o mică ceremonie funerară, urna fiind apoi plasată în mausoleul Saint Augustine.

La sfârșitul lunii august 1941, Hitler a ordonat oprirea uciderii persoanelor cu handicap prin gazare, dar Spitalul Hartheim, aflat  în apropierea lagărului de concentrare Mauthausen, a rămas operațional și a continuat să gazeze oamenii din Mauthausen.

Alte articole

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *