Matematicianul Traian Lalescu, un patriot uitat

Traian Lalescu s-a născut pe 12 iulie 1882, pe când părinţii săi, ţărani din Banat, se găseau în refugiu în Bucureşti. În copilărie a îndurat multe lipsuri, iar mai târziu, după ce s-a afirmat în liceu ca un elev talentat (după absolvire, numele său a fost săpat pe tabla de onoare a liceului din Iaşi), tânărul a solicitat Academiei Române o bursă pentru a-şi putea continua studiile de matematică în ţară.

Deşi cererea i-a fost refuzată, nu s-a descurajat şi, în anul 1900, ajutat de un fost profesor care i-a acordat un oarecare sprijin material, Lalescu a luat succes examenul de admitere la Şcoala Naţională de Poduri şi Șosele. După 3 ani s-a înscris la Facultatea de ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, pe care a terminat-o în anul 1905. Obţinând o bursă modestă, Traian Lalescu a plecat la Paris pentru a putea continua studierea matematicii.

După aproape doi ani de studii, a susţinut, în 1908, teza de doctorat cu o lucrare din teoria ecuaţiilor integrale. Întors în ţară, Traian Lalescu a funcţionat un timp ca profesor la diferite gimnazii, apoi la Universitatea din Bucureşti, unde a fost pe rând conferenţiar de algebră superioară (1910- 1913), profesor suplinitor de mecanică raţională, iar din 1916 — profesor titular. În 1920, a devenit director al Şcolii politehnice din Timişoara, a cărei înfiinţare s-a datorat în mare măsură insistenţelor sale.

Profesorul a fost unul dintre membrii cei mai activi ai secţiunii matematice a Societăţii române de ştiinţe, apoi preşedinte al acesteia, ocupându-se în paralel de Buletinul matematic al Societăţii române de ştiinţe.

Traian Lalescu a încetat din viață pe 15 iunie 1929, la doar 46 de ani, în urma unui atac de cord. Pe 22 iunie 1930, într-un discurs ţinut la Timişoara, cu ocazia dezvelirii bustului matematicianului, D. Germani, delegat din partea Școlii Politehnice din Bucureşti, spunea:

“Nu este o sarcină grea de a evoca figuri şi calităţile sufleteşti ale lui Traian Lalescu. Mă voi mărgini a aminti numai câteva trăsături din viaţa lui Lalescu în legătură cu şcoala noastră sau cu activitatea sa ce mi-a fost mai de aproape cunoscută, în calitate de coleg şi prieten.

După studiile liceale, în care s-a distins totdeauna ca şef de promoţie, Lalescu a intrat în anul 1900 în Școala Naţională de Poduri şi Șosele cu nota maximă de 20, care nu fusese încă atinsă. Această intrare triumfală a fost preludiul carierei sale strălucite pe tărâmul ştiinţei. Pasiunea sa pentru matematici, pe care le-a urmat aproape paralel şi la Universitate, l-a îndemnat ca după al treilea an de studii să părăsească Școala de poduri, iar după obţinerea licenţei în strictul timp de trei ani, luând o bursă Adamachi, să se ducă la Paris, unde a obţinut doctoratul în matematici.

Teza de doctorat a produs răsunet în întreaga lume de specialitate, iar lucrarea sa, „Introducerea la ecuaţiile integrale”, a devenit în scurt timp clasică. Mai târziu, după ce a mai frecventat celebra universitate din Göttingen, lăsând şi acolo cele mai frumoase amintiri, reîntors în ţară pentru a continua un timp ca funcţionar, ca profesor secundar (Giurgiu 1906—1910 şi apoi Bucureşti, gimnaziul Şincai şi Cantemir până la 1 Octombrie 1912), şi-a adus aminte de Școala de Poduri şi Șosele, unde îşi începuse studiile superioare, şi unde, în cele de pe urmă, se hotărî, alături de Facultatea de matematici, să-şi fixeze axa activităţii didactice.

De la 1 ianuarie 1909 până la 15 mai 1910 a fost asistent al d-lui prof. Ion Ionescu pentru lucrări de statică grafică şi rezistenţa materialelor, iar după demisia lui Spiru Haret de la Școala de Poduri, a fost însărcinat cu predarea cursului de geometrie analitică, la care pe ziua de 1 aprilie 1911 a fost numit profesor titular.

Paralel cu aceasta, Lalescu, trecând examenul de docenţă la 25 iunie 1909, ocupă succesiv la Universitate funcţiunile de conferenţiar de algebră superioară (1910—1913), profesor suplinitor de mecanică raţională (1911), asistent al d-lui prof. Pangrati pe lângă catedra de geometrie descriptivă, profesor agregat de algebră superioară în teoria numerelor (1913) şi profesor titular la aceeaşi catedră (1916 până la încetarea din viaţă).

Din această enumărare, la care mai adăugăm că la Școala de Poduri şi Șosele a făcut, pe lângă cursul său regulat, şi prelegeri cu diverse subiecte de fizică-matematică, se vede că activitatea sa didactică s-a întins în domeniile cele mai variate ale matematicelor. Lalescu avea înrădăcinat în el geniul matematic şi poseda o rară putere de sinteză. Cu raţionamentul ingenios şi limpede, cu expunerea însufleţită, răspândind în juru-i cu generozitate cunoştinţele sale şi resursele unui spirit adânc de investigaţie, avea darul să animeze lumea rece a cifrelor, să scoată la iveală părţile fundamentale ale ştiinţei matematice şi poezia ei ascunsă. Știa să captiveze pe elevi şi să le transmită din entuziasmul şi pasiunea sa pentru matematică, formând şi îndrumând pe căile fecunde ale cercetărilor o pleiadă întreagă de tineri merituoşi, continuatori ai operei sale.

Lalescu a dat la lumină o serie de lucrări valoroase cu caracter didactico-ştiinţific, precum „Culegere de probleme de geometrie descriptivă“, „Lecţiuni de geometrie analitică“, „Lecţiuni de serii trigonometrice“, „Calculul vectorial“ şi numeroase articole, note şi comunicări la societăţile ştiinţifice. S-a ocupat, de asemenea, şi cu chestiuni de literatură şi istorie ştiinţifică. A publicat o monografie asupra lui Henri Poincaré, a ţinut o conferinţă asupra lui Emil Picard la Societatea de ştiinţe, publicând şi o lucrare asupra vieţii lui Gheorghe Lazăr (urmată de trigonometria lui), cu ocazia jubileului de 100 ani de la intrarea acestuia în ţară, lucrare în care, desprinzând din documentele prăfuite ale trecutului viaţa şi opera acestui mare apostol al învăţământului, a aşezat chipul lui, aproape legendar, în adevărata lumină a istoriei.

La finele războiului nostru, plecând în Franţa cu un grup de universitari în frunte cu dl. prof. Pangrati, a luptat pe frontul intelectual pentru apărarea cauzei româneşti. În acelaşi timp, spirit setos de a-şi întinde tot mai mult cercul cunoştinţelor, asimilându-şi noi discipline, a urmat cursurile de la şcoala superioară de electricitate din Paris, obţinând cu distincţiune diploma de inginer electrician.

Cu acea ocazie a publicat în „Revue Générale de l’Electricité“ o lucrare asupra funcţiunilor poligonale periodice, cu aplicaţie în electrotehnică şi am avut personal plăcerea şi mândria, frecventând puţin mai târziu aceeaşi şcoală, să constat admiraţia pe care o produsese în cercul pofesorilor acea lucrare, precum şi amintirile alese lăsate de Lalescu în trecerea sa.

După pacea silită de la Bucureşti, în vremurile acelea tulburi pentru ţara noastră, îl vedeam des la Paris, şi n-am să uit ardoarea cu care în pribegie, pe lângă preocupările sale ştiinţifice, se străduia, ca bun român, să servească opera noastră de propagandă, publicând diverse articole asupra cauzei României, printre care şi un studiu etnografic asupra Banatului. Pentru meritele sale, Lalescu a fost decorat în Franţa cu Legiunea de Onoare, o mare distincţiune pentru un străin.

Lalescu nu s-a mulţumit numai să cultive matematica pură. Pe lângă amorul pentru această ramură, el avea pasiunea ştiinţelor aplicate, precum a dovedit-o atât prin studiile de inginerie ce le-a făcut la Paris şi în Bucureşti, unde a mai obţinut şi diploma de inginer hotarnic, cât şi prin preocupările sale de profesor. La reîntoarcerea din străinătate şi înainte de a-l absorbi aşa de mult viaţa politică, mi-a împărtăşit dorinţa-i de a ne întruni din când în când pentru a continua şi cultiva împreună studiile făcute la Paris asupra electricităţii.

Aceste şedinţe le-am început, însă n-au durat mult, fiindcă orele lui libere erau menite să se închine, în o măsură din ce în ce mai mare, vieţii publice. Într-adevăr, dotat cu cele mai alese simţiri, entuziast la toate manifestările vieţii intelectuale, Lalescu nu era mai puţin un om de acţiune, dornic de cele mai vii realizări. De aceea, pentru a-şi servi şi mai bine ţară, a crezut de datoria sa să-şi consacre şi politicii o parte din activitate, fiind ales în două rânduri deputat al Banatului. Din atmosfera senină a ştiinţei, coborât pe arena zbuciumată a politicii, a trebuit să suporte luptele şi frământările de toate zilele.

Pe lângă ardoarea şi sufletul cu care a apărat interesele scumpului său Banat, a adus un spirit nou de metodă şi cercetare ştiinţifică în diversele chestiuni economice şi sociale de care s-a ocupat, precum întocmirea bugetelor, legea pensiilor, salarizarea funcţionarilor şi altele, fiind ales chiar în două rânduri raportor general al bugetului.

Dar în afară de aportul său în matematică, unde lucrările lui Lalescu au cucerit o glorie care a trecut departe peste hotare, în afară de serviciile preţioase aduse în învăţământ şi în viaţa publică, Lalescu, inspirat de un cald şi luminat patriotism, a căutat să înfăptuiască o operă de mare randament pentru propăşirea ţării.

El a creat Școala Politehnică din Timişoara, unde se cultivă cu atâta râvnă şi succes învăţământului tehnic superior, în această parte a ţării atât de bogată în resurse miniere şi industriale şi de unde, în fiecare an, se răspândesc în toate colţurile României Mari pleiade de absolvenţi, pioneri ai propăşirii tehnice şi economice de mâine. Această operă trainică, cu consecinţe nemărginite pentru ţara pe care el a iubit-o atât de mult, a încoronat viaţa rodnică, dar din nefericire atât de scurtă a lui Traian Lalescu”.

*** D. Germani, Viitorul, iunie 1930