Sir Stephen Bartlett Lakeman, cunoscut la București ca Mazar Pașa sau Mozhar Pasha, s-a născut în 1823 la Dartmouth, în Anglia și a fost administrator al Bucureștiului, mercenar și veteran al mai multor războaie, inclusiv al conflictelor din Xhosa și Crimeea. Figură influentă în politica românească la începutul anilor 1870 și mediator între guvernul lui Ion Brătianu și Înalta Poartă la începutul războiului ruso-turc din 1877-1878, Lakeman mai este cunoscut și pentru faptul că a introdus specii noi de pești din Europa de Est în Anglia.
Născut într-o familie de origini olandeze, tânărul a absolvit Liceul Louis-le-Grand din Paris. Lakeman a fost martorul acțiunii armate a Monarhiei din iulie care s-a opus revoltei lui Abd al-Qadir în Algeria franceză și s-a alăturat ulterior armatei britanice și a plecat în Africa de Sud. A devenit căpitan și comandant militar și s-a remarcat în ciocnirile cu localnicii din grupul etnic Xhosa, iar cercetări recente arată că acțiunile sale în Africa au fost extrem de crude și sângeroase, deloc măgulitoare pentru un comandant englez. Ca răsplată pentru victoriile pe care le-a avut, a fost numit Sir de către Regina Victoria în timpul unei ceremonii desfășurate la Palatul Windsor pe 25 noiembrie 1853.
Lakeman ar fi încercat fără succes să-i convingă pe oficialii militari de la Londra să schimbe culoarea uniformelor armatei din tradiționalul roșu în kaki și, pentru că propunerea sa a fost respinsă, și-a înființat propriile trupe de voluntari numite Waterkloof.
Curând după aceea, căpitanul s-a alăturat otomanilor în conflictul acestora cu Imperiul Rus, devenind binbași (echivalent al gradului de maior în armata română), iar mai târziu pasha, înalt titlu în sistemul politic imperial otoman, care se acorda de obicei guvernatorilor, generalilor și altor demnitari.
Atunci când trupele rusești au plecat din Țara Românească, Lakeman, care slujea sub mareșalul Omar Pașa, a fost numit în funcția de comandant al regiunii, devenind șef de poliție la București în septembrie 1854.
Omar Pașa se născuse pe teritoriu austriac, din părinți creștini ortodocși sârbi, inițial a fost soldat austriac, dar, în momentul în care s-a confruntat cu acuzații de corupție, a fugit în Bosnia și s-a convertit la islam, apoi s-a alăturat armatei otomane, urcând rapid în ierarhia militară. S-a remarcat în Războiul din Crimeea, unde a câștigat victorii remarcabile la Silistra și Eupatoria și a participat la asediul din Sevastopol. În 1854, Omar Pașa și-a stabilit cartierul general la București, iar când a plecat în următoarea misiune la Yevpatoriya, în Crimeea, l-a lăsat pe Lakeman responsabil peste capitala Țării Românești.
Era momentul când cele două Principate dunărene au intrat sub supravegherea austriacă, o măsură menită să creeze o zonă tampon, dar, în același timp, a fost menținută o garnizoană otomană la București.
Lakeman a avut contacte strânse cu cercurile naționaliste din Țara Românească, confruntându-se direct cu guvernatorul austriac, Johann Coronini-Cronberg și devenind obiectul plângerilor acestuia din urmă către Omar Pașa și către Stratford Canning, ambasadorul britanic la Istanbul.
În decembrie 1854, Canning, în urma presiunilor austriece, l-a eliberat pe Lakeman din postul pe care îl avea în capitala Țării Românești și l-a trimis în misiuni militare pe frontul din Crimeea.
Doi ani mai târziu, după ce războiul s-a încheiat și trupele austriece s-au retras, Lakeman s-a întors la București și a devenit proprietar al mai multor locuințe, stabilindu-și domiciliul principal într-o casă aflată lângă Biserica Enei.
Bărbatul s-a căsătorit în același an cu văduva maiorului Emanoil Filipescu, Maria Bujoreanu Filipescu, pe care o cunoscuse în prima etapă a șederii sale în capitală. Cei doi aveau în proprietate casele de lângă Biserica Enei și peste zece moşii, familia Bujoreanu fiind printre cele mai înstărite din Țara Românească. Aceste domenii erau poziționate în Ilfov, Vlașca, Teleorman și Dolj. Cuplul nu a avut copii și nu există prea multe informații despre viața de familie a aventurierului britanic. Se știe doar că Maria Lakeman s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit în 1870 la Florenţa, dar a fost adusă în țară și înmormântată în biserica ctitorită de ea în Copăcenii de Sus.
În iunie 1857, Stephen Bartlett Lakeman s-a întâlnit cu Carroll Spence, ambasadorul american în Imperiul Otoman, care se afla într-o vizită în Țara Românească și i-a aranjat acestuia o întrevedere cu Alexandru al II-lea Ghica, caimacamul de la București, care inițial refuzase să îl primească pe trimisul american.
Casa familiei Lakeman, cunoscută bucureștenilor sub numele de casa Mazar Pașa, a rămas un important punct de reper și loc de întâlnire pentru figurile politice după Unirea Principatelor Române.
Începând cu anul 1875, Stephen Lakeman a fost susținător al grupărilor radicale liberale, iar în locuința sa din Strada Biserica Enei nr. 5 (aflată cam în dreptul parterului Blocului Dunărea) au avut loc mai multe întâlniri secrete. Principalii oaspeți, Ion și Dimitrie Brătianu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza, CA Rosetti, Alexandru G. Golescu și Nicolae Fleva puneau țara la cale în casa acestui aventurier îndrăgostit de viața de la București. Negocierile dintre facțiunea moderată (condusă de Manolache Costache Epureanu) și cea radicală (coalizată în jurul lui Ion C. Bratianu și C. A. Rosetti) au dus, pe 24 mai 1875, la crearea Partidului Național Liberal, legitimat de așa-numita “Coaliție a lui Mazar Pașa”.
La scurt timp după izbucnirea războiului ruso-turc din 1877-1878, Lakeman a fost trimis la Istanbul ca reprezentant neoficial al guvernului Brătianu și a negociat cu Marele Vizir Saffet Pasha independența Principatelor, argumentând că autoritățile române urmau să adopte neutralitatea și să reziste
unei ofensive ruse în schimbul recunoașterii oficiale a numelui “România”, cerând Imperiului Otoman să ofere asistență în efortul militar. În ciuda caracterului secret al operațiunii, presa românească a aflat și a scris că Saffet Pașa ar fi acceptat cererile lui Mazar în schimbul unor concesii importante făcute de guvernul Brătianu.
Potrivit memorialistului James William Ozanne, care a vizitat România în acea perioadă, Lakeman nu și-a ascuns dezamăgirea față de apariția alianței ruso-române care a urmat negocierilor în care fusese implicat. Acesta este motivul pentru care, din acel moment, Mazar Pașa s-a retras definitiv din viața politică.
Cam în acea perioadă Sir Stephan Lakeman a întâlnit-o pe Maria Arion, o tânără cu 25 de ani mai mică decât el, ce aparținea unei familii mixte româno-grecești, cu care s-a căsătorit în 1881. Cei doi au avut trei copii: doi fii, Georges (care a rămas la București și s-a căsătorit cu Elena Colibășeanu) și Dan (cel din urmă stabilit în Argentina) și o fiică, Celia (sau Cecilia după alte surse).
Stephen Lakeman a murit la București în 1900, într-un relativ anonimat. Ziarul parizian Le Temps a consemnat, pe 27 iunie 1900, într-o mica notiță vestea morții celui ce a rămas cunoscut în istorie ca Mazar Pașa, unul dintre artizanii înființării Partidului Național Liberal.
Const Mille consemna în octombrie 1910, cu prilejul unei vizite făcută la Copăceni: “„Figura Iuî Mazar paşa este una din cele mai ciudate. Venit în ţară cu armatele turceşti înainte de 1848, s-a căsătorit cu principesa Filipescu şi a rămas în ţară, înainte fusese adus din Anglia de către turci, pentru a le instrui armata, făcuse o campanie de pacificare a Indiilor, fusese —se zice şi în Transvaal — şi numele lui era Lakeman.
A trăit cu principesa Filipescu o căsnicie de patruzeci de ani şi a trăit bine la moşia de lângă Jilava, pe malul Argeşului, a trăit ca un adevărat senior feudal, petrecând şi vânând, ţinând un fast domnesc, având totdeauna planuri măreţe, care de altfel costau bani şi care încetul cu încetul împuţinară numărul celor patrusprezece moşii ale soţiei.
La moartea acesteia, Mazar paşa s-a văzut, drept orice avere, cu o sumă de bani relativ mică, două sute de mii de lei. N-a voit să meargă să se fixeze prea departe şi a ales drept culcuş tot malul poetic al Argeşului şi pe partea lui cea mai ridicată a înălţat un fel de culă, o clădire în formă de biserică, un ciudat octogon, chip de fortăreaţă care domină întreaga vale. Aici se aşeză el, aproape fără de avere, aici îşi aduse colecţia de picturi proprii, proiectele sale arhitectonice grandioase, dintre care unul este al unui palat de cristal în Cişmigiu; aici se văd şi acum armele lui de vânătoare şi de războaie, amintiri din campaniile lui îndepărtate, casca lui din India, maşinile primitive de fabricat gloanţe.
Mizeria veni, însă destul de repede, mai înainte ca să fi isprăvit „palatul“. Bietul Mazar paşa, bătrân şi bolnav, fostul castelan de altădată, era nevoit să ceară adăpost şi hrană de la ţăranii din Copăceni. A murit în ultima sărăcie într-o cameră mică de la Hotel Imperial din Bucureşti, a murit fără de prieteni şi uitat de toată lumea, a murit omul acesta care avea în sine natura unui mare artist şi unui mai mare aventurier din aceia care merg să cucerească şi Gloria, şi o lume nouă.
L-a oprit în drumul victoriilor o mână de femeie. L-a oprit locului pentru totdeauna şi închizând ochii desigur că el regreta regiunile îndepărtate pe unde a fost, războaiele câştigate, zecile de mii de oameni pe care îi comanda, pentru ca apoi la vârsta de peste şaptezeci de ani să moară mizerabil într-un pat de hotel, uitat şi părăsit de toată lumea”.
*** Text reprodus din Adevărul, martie 1913
