Vasile M. Kogălniceanu, fiul lui Mihail Kogălniceanu, s-a născut pe 29 noiembrie 1863, a fost trimis de ilustrul său tată la Berlin, unde a urmat gimnaziul, apoi în Franţa, la Școala de agricultură din Grignon, unde a studiat agronomia. Reîntors în ţară, Vasile M. Kogălniceanu a fost numit administrator de plasă și ulterior inspector domenial în Dobrogea. În aceste împrejurări, studiile şi observaţiile sale despre agricultură şi starea ţărănimii române au început să se cristalizeze.
Susţinător şi apărător al sistemului electoral la baza căruia trebuia să stea votul universal, în 1895 Vasile Kogălniceanu a fondat, împreună cu Vintilă C. A. Rosetti, „Liga votului universal”, iar un an mai târziu a întemeiat, împreună cu același Rosetti, „Liga pentru repausul dominical”.
A fost atras încă de tânăr de politică, dar nu s-a îndreptat nici spre Partidul Naţional Liberal şi nici spre Partidul Conservator, al căror critic constant a fost. Crezul său era îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, astfel că, încă din anii 1906-1907, s-a aflat în fruntea celor care militau pentru constituirea unui partid ţărănesc. Vasile M. Kogălniceanu a susținut repunerea în discuţie a originii proprietăţii în România: „Astăzi situaţia ţăranului este foarte tristă. El nu mai are pământ sau nu îl are cât îi e de nevoie. De asemenea, nu are păşuni şi, din pricina lipsei hotărniciilor, drumuri de ieşire la moşii, învoielile sunt apăsătoare, iar administraţia publică nu-i niciodată de partea lui”.
Manifestul către săteni, tipărit într-o broșură ce a fost răspândită prin târguri și sate, era, de fapt, programul politic al unui grup de iniţiativă pentru formarea unui partid ţărănesc.
Pe 2 februarie 1907, Vasile Kogălniceanu a susţinut la Ateneu o conferinţă despre învoielile agricole în care afirma: „Nedreptatea, silnicia, jaful şi necinstea să dispară de la sate. Să nu mai fie omul rob la om. Să înceteze starea de lucruri care ne face de ruşine şi ne ţine pe loc, fără a putea înainta pe calea largă şi plină de soare a propăşirii”. Discursul a fost publicat într-o nouă broşură ce a fost difuzată şi interpretată în sens politic prin cluburile socialiste, iar autoritățile l-au calificat ca o instigare calificată la răscoală.
La începutul lui aprilie 1907, Kogălniceanu, considerat oficial instigator al răsculaţilor, a fost ridicat din locuința sa din București, transportat la Giurgiu şi încarcerat.
“Fiul lui Mihail Kogălniceanu, care a considerat că datorește memoriei părintelui său să se ocupe cu chestiunea țărănească și care a publicat documente interesante în aceasta chestiune, a fost arestat și dus la Giurgiu, parchetul de acolo bănuindu-l de instigator. Este încă o dovadă că spiritul de teroare a cuprins și parchetele și că în realitate trăim în plină stare de asediu. Atâta numai că, potrivit moravurilor noastre, starea reală nu e pusă de acord cu starea legală.
În formă, suntem așa de civilizați și de liberali că nici n-am avut nevoie de starea de asediu. În fond, am avut și avem o stare ilegală, de o mie de ori mai rea ca starea de asediu. Am recitit ieri din nou broșura „Către săteni” a d-lui Vasile Kogălniceanu. Am căutat să găsim cel puțin o frază care ar putea fi sofisticată și arătată ca ațâțătoare, nu există așa ceva.
Toată broșura pledează pentru unire între țărani, pentru „mare răbdare”, ca pe căi legale să se poate face, prin Parlament, legi folositoare sătenilor. Dar deoarece nici cei mai amărâți proprietari care au fost păgubiți de răscoale nu mai pot susține că o asemenea broșură nu trebuie scoasă și că el ar fi ațâțat focul, se împrăștie acum alt zvon. Se spune că Vasile M. Kogălniceanu ar fi plănuit să întemeieze împreună cu alții un partid țărănesc și se citează și programul acestui partid: votul universal, impozitul progresiv, arendarea la țărani a domeniilor statului și alte asemenea cereri cerute de toate grupările democratice de până azi și îmbrățișate pe banca ministerială de însuși ministrul de interne de azi.
Ei bine, plănuirea de a alcătui un partid țărănesc cu un asemenea program este un „complot”, ceva „secret” și nepermis de Constituțiunea țării? Și cine era mai firesc să se gândească la așa ceva decât un fiu al lui Mihail Kogălniceanu? Pentru aceasta se cuvine să fie ridicat cu forța de la domiciliul său și târât înaintea parchetelor ca instigator?
Să băgăm bine de seamă ce facem. Distrugem orice încredere în Constituția și legile țării, zdrobim orice speranță în viitorul politic al unei țărănimi conștiente și luminate și întărim credința că statul și clasele avute trebuie să se sprijine numai pe armată. E o primejdie mult mai mare ca aceea a răscoalelor”, consemna cu îngrijorare ziarul Adevărul din 6 aprilie 1907.
Alertată de Elisa Kogălniceanu, soția deținutului, presa a declanșat în acea perioadă o campanie puternică în vederea eliberării lui. Informațiile au cuprins inclusiv detalii despre regimul sever la care a fost supus deținutul.
În iunie, G. Panu, membru în comitetul executiv al Partidului Liberal, scria în “Săptămâna”:
“D. Iorga a fost ales deputat. La începutul răscoalelor, a fost acuzat de agitator și cât pe-aci era să fie pus sub urmărire pentru articolele, manifestele și discursurile sale năbădăioase. Pentru toate aceste a fost răsplătit cu un scaun de deputat, în contra căruia nu era nimic de spus, din contra, lucrul mă bucură pentru motive pe care le-am arătat altădată.
Acuma să vedeți câtă nedreptate este în lumea aceasta. Mai este un iubitor al țărănimii, un propagator printre țărani, care poartă un nume mare și scump neamului românesc, numele lui Kogălniceanu.
Fiul său, Vasile Kogălniceanu, este și el, poate mai mult decât un altul, un iubitor al țărănimii. Nu știu dacă în avântul său patriotic a trecut măsura propagandei permise. Pe cât mi se spune de cei care au văzut dosarul lui Vasile Kogălniceanu, nu se constată nimic grav în sarcina lui. Și cu toate acestea, bietul Vasile Kogălniceanu, bolnav, stă în închisoarea de la Giurgiu, stă aproape de trei luni, așteptând să fie judecat și judecata nu vine.
Domnul Iorga e deputat, d. Vasile Kogălniceanu e întemnițat. Cu aceasta nu voiesc să zic, ferească Dumnezeu, că d. Iorga ar merita soarta lui Vasile Kogălniceanu, din contră, d. Kogălniceanu ar merita soarta d-lui Iorga. Dar mai la urmă, Vasile Kogălniceanu are un drept de cerut: să fie judecat. Pentru că nu se constituie comisiunea juraților?
Adică nu merită fiul marelui Kogălniceanu o sesiune extraordinară pentru a fi judecat? Adică dreptatea în sine, în afară de numele celui ce este în joc, nu e destul de imperioasă prin ea însăși? Dacă colegiul al treilea ar fi un colegiu conștient, s-ar fi găsit o mie de țărani dintr-un județ oarecare, care să aleagă pe Vasile Kogălniceanu. Aceasta ar fi pus în încurcătură pe guvern, în tot cazul formalitățile judecății ar fi fost grăbite”.
Eliberat după cinci luni din penitenciarul de la Giurgiu, ca urmare a amnistiei din august 1907, Vasile Kogălniceanu mărturisea despre perioada de detenție: “Am fost tratat în mod neuman, dar tot ce poate fi mai neuman; timp de trei luni am fost ținut la secret, cu toate că judecătorul de instrucție nu are dreptul să întrebuințeze această rigoare decât pentru maximum douăzeci de zile. În ultimul timp, însă, am fost tratat ceva mai omenește și aceasta pentru că opinia publică începuse să se revolte și să se indigneze. (…)
Am fost ales rău ca instigator, căci dintre toți acei care s-au ocupat și scris în chestia agrară, eu sunt, și ca formă și ca program, cel mai moderat. Pe când eu, în toate broșurile ce am publicat pentru țărani, le spuneam lucruri neplăcute și puneam condițiuni grele pentru a putea căpăta pământ, alții, ca d. Haret spre pildă, propune în broșura d-sale, „Chestia Țărănească”, nici mai mult nici mai puțin decât „a se da din nouă, două treimi din moșiile boierești țăranilor. Acest exemplu dat, cred că n-am fost bine ales ca revoluționar. Eu nu cer altă reformă agrară pentru țăranul român din regatul României decât aceea ce ungurii au acordat țăranului român din Transilvania, nu cer nimic mai mult. Pot fi taxat oare de revoluționar când cer ceea ce dușmanul neamului nostru a acordat țăranului român? Soluția chestiunei agrare nu o văd în Casa Rurală. Soluția consistă în înființarea „Islazului Comunal”, așa cum este în Ungaria.”
După anul 1907, găsim scrierile lui Vasile Kogălniceanu publicate în ziarul „Neamul Românesc“, textele atrăgând în continuare atenţia asupra situaţiei țăranilor și criticând atitudinea guvernelor, fie liberale, fie conservatoare faţă de populaţia rurală.
Anul 1913 a reprezentat un moment hotărâtor în activitatea lui. În luna mai a decis să adere la programul politic al lui Nicolae Iorga, devenind membru al Partidului Naţionalist Democrat şi renunţând la intenţiile constituirii unui partid ţărănesc propriu-zis, după cum el însuşi declara la congresul naţionalist-democrat din 23 mai 1913: „Componenta ţărănească a programului dumneavoastră m-a determinat să devin membru al Partidului Naţionalist Democrat”.
La rândul său, Nicolae Iorga îl prezenta pe Vasile M. Kogălniceanu delegaţilor la congres ca pe un „urmaş al idealurilor politice de care era animat ilustrul său tată, Mihail Kogălniceanu”.
Prezenţa lui Vasile M. Kogălniceanu în cadrul Partidului Naţionalist Democrat nu a fost una formală. Iorga spunea în 1911, susținându-l în fața alegătorilor: “Am recomandat călduros candidatura d-lui Ranetti. Putem face același lucru pentru candidatura d-lui V. Kogălniceanu?
Fiul marelui Kogâlniceanu e um om foarte cult, un cugetător serios, un bun scriitor, un vorbitor ales. Pe când alții au făcut mult aur cu amintirea părinților lor, Vasile Kogălniceanu e sărac. Și sărăcia lui nu se explică măcar printr-o existență dezordonată, căci el trăiește o viață cinstită în mijlocul familiei sale. Lucrările d-lui Kogălniceanu cu privire la chestia țărănească sunt rezultatul unei munci îndelungate și cuprind idei sănătoase, propuneri fericite și prevederi care s-au dovedit din nenorocire profetice.
Închisoarea, cu amenințări de moarte, pe care a suferit-o la Giurgiu în 1907 ca instigator, liberalii n-au fost în stare s-o justifice nici până azi. În sfârșit, d. Kogălniceanu are în programul sau personal puncte din programul nostru”.
În 1921, cu ocazia înfăptuirii reformei agrare, cel care a susţinut expunerea de motive a raportului pe marginea proiectului de lege a fost chiar Vasile M. Kogălniceanu. Decizia lui de a susţine raportul a provocat un adevărat val de proteste, cărora le-a răspuns în expunerea din 22 mai 1921 ţinută în Cameră:
„Trei generaţii din tată în fiu au luptat pentru ţărănimea română… Străbunul meu, Constantin Kogălniceanu, la 1749 a subscris marele act de dezrobire a ţăranilor, bunicul meu, Ilie Kogălniceanu, a contribuit la 1828, 10 martie, la ameliorarea stării ţăranilor şi tatăl meu, Mihail Kogălniceanu, a împroprietărit ţăranii la 1864 (2 mai)… Şi boierii ţării din acele epoci au acuzat desigur de trădare şi pe Constantin, şi pe Ilie, şi pe Mihail Kogălniceanu, iar pe cel din urmă l-au şi exclus din Constituanta de la 1866, fiindcă a călcat Constituţia… pentru a împroprietări ţărănimea…
Nu puteam eu, omul de la 1907, să mă sustrag de la opera mare şi bună de împroprietărire a ţăranilor… Tocmai conştiinţa datoriei mele către memoria lui Mihail Kogălniceanu, a numelui şi a întregului meu trecut mi-a impus să primesc demnitatea de raportor al legii agrare şi, mai presus de toate, sfânta şi marea datorie de conştiinţă către viitorul neamului meu”.
Vasile M. Kogălniceanu a încetat din viață în mai 1942, la vârsta de 79 de ani.
Memorialistul Radu D. Rosetti scria cu tristețe în Universul că bătrânul luptător pentru drepturile țărănimii a fost condus pe ultimul drum de o mână de oameni:
“A ajuns banală constatarea că puţini sunt aceia ce se adună în jurul catafalcului unuia din generaţia trecută, oricâte merite ar fi avut. Cauzele sunt mai multe: uitarea, ingratitudinea, dispariţia contemporanilor, etc.
Afară de membrii familiei, numai vreo zece eram, deci, şi ieri, să ducem la locul de veci. pe Vasile Kogălniceanu, comisarul guvernului pe lângă Creditul Urban, fiul marelui Mihail Kogălniceanu.
Şi s-ar fi dus dintre noi aproape anonim — afară de câteva cuvinte rostite de un representant al Creditului, drept mulţumire pentru serviciile aduse instituţiei, dacă mai înainte de a cădea bulgării lugubri peste coşciugul defunctului, un ţăran cu ochii în lacrărmi şi cu vocea tremurândă nu ar fi spus celor de faţa ce om de ispravă a fost descendentul celui care a făcut Legea Agrară, el însuşi un luptător neînfricat pentru dobândirea dreptului ţăranilor, raportor, la rândul lui, al unei alte Legi Agrare.
„Kogălniceanu Vasile, s-a adresat în graiul lui arhaic celui care nu putea să-l mai audă trimisul Asociaţiei generale a micilor plugari, ţăranii români, prin mine, se înclină cu recunoştinţă peste mormântul tău, şi îţi trimit ultimul salut“.
Şi pe când vorbea, gândul meu se ducea la zilele grele din 1907, când Vasile Kogălniceanu, vlăstar din boieri moldoveni, a fost arestat pe nedrept ca instigator şi în urmă achitat la Giurgiu, apărat de Toma Dragu şi de subsemnatul.
Iubirea de ţară şi de sat o avea în sânge, propaganda sa rămânând, însă, mereu, în marginea legalităţii. A murit mulţumit, văzând că mare parte din ideiile sale, socotite pe vremuri ca subversive, sunt azi realităţi. Câteva rânduri mici, pentru multe înfăptuiri mari.”
*** Universul – Capitala, 20 mai 1942
