“Este primul scriitor român modern pe care l-am cunoscut, la începutul școalei mele secundare. Un prieten mi-a împrumutat volumul „Din goana vieții” și, prin acest volum, am descoperit literatura românească din anii 1890 – 93, atmosfera eminesciană de pe atunci și personalitățile și numele sărbătorite ale zilei. Am citit cartea lui Vlahuță cu adevarată cucernicie. Izolându-mă de colegii mei și gustând-o în taină, mi-am creat mie însumi condițiile sufletești deosebite pe care le cerea această carte de note intime și de melancolică spovedanie.
Chiar de la această întâlnire din anii adolescenței, Vlahuță mi s-a impus ca autorul prieten, ca scriitorul predilect ceasurilor crepusculare ale inimii, pe care l-am cercetat apoi ani de-a rândul. Al doilea volum care mi-a ajuns în mână a fost volumul lui de nuvele. Chipurile și existențele rechemate în aceasta carte au învăluit cu persistenta lor tristețe o vară întreagă din viața mea de elev, Radu Munteanu, Epraxia, Cassian, „cei doi mici flașnetari italieni“… m-au făcut, zile întregi, să nu mai înțeleg frumusețea dimineții și a serii și să simt întâia oară febra reveriilor reformatoare.
Am văzut „Poeziile” lui Vlahuță în mâinile unui visător, participant la întrunirile socialiste din „Sala Sotir”. Autorul trecea, cu drept cuvânt, ca unul dintre profeții fericirilor viitoare, pasionat așteptate de proletariatul si de tineretul anilor 1880-1890.
Marele teoretician socialist și critic literar Dobrogeanu-Gherea, Socratele nostru, al tuturora, scria despre Vlahuță un studiu cu mare răsunet pe atunci în lumea cititoare independentă.
L-am văzut pe Vlahuță la Ateneu, în seara conferinței „Artă pentru artă”. Între revista „Viața” proaspăt apărută și „Adevărul Literar”, patronat în 1893 de fermecătorul Anton Bacalbașa, existau raporturi mai mult decât confrățești.
Cu atât mai tristă a fost impresiunea noastră, a celor din galeria generoasă, când împrejurul conferinței lui Anton Bacalbașa a început o discusiune vehementă și păgubitoare, foarte curând lipsită și de artă, și de urbanitate. Neînțelegerea cu prietenii de până aci și alte câteva împrejurări de natură personală l-au scos pe sărbătoritul poet din arena luptelor zilnice și din lumina actualității timp de câțiva ani.
Retragerea lui Vlahută din ceata profețior socialiști a fost, în felul ei, pentru anii aceia tot o profeție. Curând, Partidul Social-Democrat s-a dizolvat. Fruntașii și cărturarii socialiști au trecut, în bună parte, în cadrele unui partid burghez, iar milițiile entuziaste au strâns flamura roșie și au lăsat capul în piept.
Alexandru Vlahuță nu fusese niciodată teoretician sau luptător militant. Era prea răzeș, prea moldovean ca să poată accepta credința și disciplina socialistă. Dar melancolia lui cea pătrunzătoare, dar influența lui Eminescu, dar puternicul lui sentiment de dreptate și de filantropie îl asociau, vrând-nevrând, cu cei ce doreau dreptatea sociala și predicau, din amvonul roșu, noua iubire de oameni.
În câțiva ani de semi-singurătate, Vlahuță și-a găsit noua și definitiva lui orientare și a început partea a doua a interesantei lui activități. Vlahuță își căutase pacea inimii și a căminului — atât de necesară în intemperiile endemice ale unei vieți de poet — o căutase în două rânduri.
Nimerise rău sau mediocru și întâia oară, și a doua oară. A încercat a treia oară. De data aceasta, norocul l-a servit cu paharul plin. A găsit o tovarășă deosebit de inteligentă si capabilă de toate devotamentele, de care este atât de setoasă o inimă de artist.
Doamna Alexandrina Vlahuță a despăgubit pe poetul poemului „Iubirei” cu belșug de toate dezamăgirile și de toate suferințele încercate până aci. Cel ce va întreprinde să descifreze pe îndelete viața acestui cărturar al nostru va descoperi în jumătatea a doua a acestei vieți grija, inima, sfatul, puterea binefăcătoare și ordonatoare, înțelepciunea subtilă, plină de grație a acestei femei fără pereche în brațele căreia Vlahuță s-a stins ca un copil.
Când m-am întâlnit cu Vlahuță față către față, el se găsea dincolo de epoca vijeliilor și a nesiguranțelor. Era un om cuminte și trăit, care-și aduna experiența, lecturile și amintirile pentru folosul copiilor neamului. Vlahuță a trecut de la poezie și de la atitudinea lirică la lecție și la atitudinea didactică. Acesta este Vlahuță cel cunoscut de mine. Mărtuisesc că multă vreme n-am voit să pricep și să admit evoluția înțeleptului Alexandru Vlahuță.
O dată, într-o conferință de care poate că își mai aduc aminte unii dintre amicii mei, am regretat cu amărăciune ceea ce numeam eu absenteismul îndelungat al generosului poet de altă dată. Dar se pare că dreptatea rămânea și a rămas de partea lui Vlahuță.
Cu toate că și el, si eu eram printre devotații Mănăstirii Agapia, ai codrilor și ai catedralei ei zugrăvite de Grigorescu, ne-am văzut o singură dată la Agapia, si numai în treacăt. Ne-am văzut în București, după anul și după poezia intitulată „1907”, dar ne-am văzut mai ales la Dragosloveni și la Câmpulung, la începutul războiului a toată lumea.
Poezia „1907”, oricâte obiecțiuni și rezerve a trezit în unii dintre noi, era proba unei mândre independențe sufletești și glasul unei nobile iubiri de țară și de neam. Nimeni, niciodată nu ridicase în fața lui Carol Vodă o frunte atât de cutezătoare și de dezinteresată! Câtă dreptate avea sau nu avea Vlahuță, nu putem să spunem noi azi, când roata vremurilor a depășit, cu încă o domnie, ctitoreasca domnie a lui Carol-Vodă. Dreptate deplină sau mai puțină?… Nu ne mai interesează. Rămâne însă, faptul izolat și eroic!
Vlahuță s-a ridicat — stingher, sărac, fără interes și fără frică — în fața apoteozei de patruzeci de ani a unui monarh adulat de o lume întreagă! Pe câte știu eu, această frumoasă cutezanță a fost cruțată și a rămas fără ispășire. Carol Voda nu putea să desmintă mai bine și mai nobil pe Juvenalul său decât interzicând orice prigoană împotrivă-i!
Vlahuță și-a continuat, netulburat si fecund, munca sa de dascăl și de apostol național. La „Casa Școalelor”, în coloanele revistelor, în mijlocul tablourilor lui Grigorescu, în mijlocul țesăturilor și al scoarțelor românești, Vlahuță a fost, ani de-a rândul, starostele cărții didactice, soldatul luptei pentru frumusețea românească, pilduitorul vredniciei și al energiilor creatoare.
Avusese parte de priceperea și de iubirea atotprovenientă a unei femei rare. A avut parte și de prietenia unui mare binefăcător al neamului românesc, a unui sfânt din calendarele redeșteptării noastre naționale, a avut parte de prietenia neuitatului Spiru Haret. Prietenia cu Spiru Haret a completat norocul lui Alexandru Vlahuță.
Vlahuță, ca și Coșbuc, a găsit în Spiru Haret pe ministrul culturii, pe omul de stat atat de rar în vremurile democrației noastre, care ocrotea fără surle și trompete, care ajuta fără gelozie și fără răspândire, care spunea o singură vorbă, dar din această vorbă înflorea o operă.
Vlahuță n-a făcut niciodată politică. Într-o țară în care îndeletnicirea principală a cetățenilor este alergătura politică și patima electorală bine recompensată, Vlahuță a rămas necontaminat și complet stăpân pe sine. (…)
Importanța cuvântului lui Vlahuță și respectul adânc cu care-l înconjurau și prietenii, și ucenicii, și admiratorii, și tăgăduitorii aveau ca explicare atitudinea lui superioară, statornicia lui de conduită, mai presus de ispitele politice, mai presus de ambițiile de stradă, mai presus de gloria electorală!
L-am văzut departe, în căsuța lui de la Dragosloveni, lângă tablourile iubite, lângă scoarțele de preț și lângă sculurile de borangic ale Doamnei Vlahuță. Ce ore fericite! Ce ore neuitate! Dar tihna și prosperitatea omenească sunt flori care înfloresc dimineața, iar seara cad pradă furtunelor neprevăzute!
A venit Marele Război! Cuibul de la Dragosloveni a fost prădat și profanat. Comoara lui de amintiri — între care masa lui Caragiale — a fost spulberată! Ne-am despărțit unii de alții. Pe Vlahuță l-a aflat bejenia la Dragosloveni. Cine putea să-și mai aducă aminte de sihastrul cărturar! Ar fi trebuit capul și solicitudinile unui Spiru Haret! Vlahuță și-a urcat tovarășa și tablourile într-un car cu boi și a pornit așa spre Bârlad, în toiul asprei toamne din 1916, în toiul tragicei noastre retrageri militare și civile!
Când l-am revăzut, după doi ani, era aproape de mormânt. Suferințele refugiului, durerile obștești, uzura unei vieți întregi de muncă, se adunau acum și-i umpleau coșul pieptului „ca de plumb topit”.
Dar Vlahuță, în ultimul său an de viață, mi s-a dezvaluit, încă o dată, caracter de o rară fermitate și minte de o nobilă independență.
Din greșeala mea și din greșeala altora, mai mari și mai responsabili decât mine, pierdusem, în primăvara anului 1919, pâinea mea și a copiilor mei. Mi se ceruse să mă las păgubaș de funcția administrativă pe care o aveam.
Vlahuță, sărăcit de război și strâmtorat ca și mine, aflase despre trista mea situație. La câtva timp după aceea, primește în mână nu știu ce premiu academic de câteva mii de lei. Și prima lui grijă a fost să rupă o părticică din premiul acesta și s-o trimită fratelui pe care îl știa lipsit și necăjit!…
Nu există, în această tristă lume pământească, merit mai eminent și nu există elogiu mai mare decât acela pe care-1 proclamă Sfânta Evanghelie: „Flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, strein am fost și m-ați primit în casele voastre; în temniță am fost și m’ați cercetat… Pogoare, pogoare elogiul divin, ca roua Hermonului, peste amintirea și peste sufletul lui Alexandru Vlahuță!”
*** Gala Galaction, Adevărul Literar şi Artistic, aprilie 1930
*** Fotografia de profil îi înfățișează pe Alexandru Vlahuță și pe Barbu Ștefănescu Delavrancea
