“Pe 29 octombrie 1938, Turcia naţională a sărbătorit a cincisprezecea aniversare a Republicii întemeiate de Kemal Ataturk. Cu acel prilej s-au dat recepţii strălucite, masele populare au organizat manifestaţii impunătoare de bucurie, întregul popor era cu sufletul alături de titanicul reformator care, printr-un simplu şi epocal decret, desfiinţase vălul femeilor, fesul bărbaţilor şi prefăcuse în chip de nerecunoscut spiritul naţiunii.
Dar iată că o boală nemiloasă cu care preşedintele luptase din răsputeri (se spunea, la un moment dat, că o biruise) veni să arunce doliul asupra întregii suflări turceşti.
Kemal Atatürk, „Ghaziul” victorios, triumfătorul de la Alep, Sakharia şi Alîm- Karahissar, a murit…
La Istanbul, într-o cameră a fostului palat al Sultanilor, preşedintele republicii se zbătea de câteva zile între viaţă şi moarte. Acolo, sub acoperişurile aurite, trăia asemenea unui soldat, deoarece niciodată nu-l ispitise luxul şi oriunde s-a întâmplat să se afle în cursul acestor cincisprezece, simplitatea a fost una din marile sale predilecţii.
Clipocitul necontenit al Bosforului din apropiere îi ascundea, de bună seamă, jalea poporului, căruia el ştiuse să-i câştige dragostea. Dar în clipele de luciditate, când trecutul se perinda prin faţa ochilor săi trudiţi de boală, el trebuie să-şi fi amintit că într-o zi de Bairam, Abdul Hamid îl primise acolo, la Dolmabahtce, amestecat prin mulţimea de funcţionari, de ofiţeri şi de viziri, în sala aceea, unde coloanele superbe de porfir şi de marmură sprijineau, de veacuri, un plafon sculptat cu chilioare de aur, asemeni unui stup din basme…
Cât de încovoiat ședea, în tronul lui, marele padișah! Nasul arcuit îi intra în barba vopsită cu henne. În lumina sclipitoare a candelabrelor, chipul lui palid inspira teamă. Dindărătul pleoapelor gălbejite, Sultanul Roșu, cu privirea stinsă, măsură, fără să-l vadă, pe acel locotenent tânăr cu căutătura semeață, care-l saluta respectuos, dar fără să sărute – astfel cum cere eticheta – una din mânecile caftanului împărătesc.
SOLDAT LA DOISPREZECE ANI
Drumul străbătut de el nu-l făcea să-și uite originile modeste. Adesea evoca bucuros copilăria sa la Salonic, unde se născuse în 1881. Părinţii turci iubesc copiii, petrec ceasuri întregi jucându-se cu ei. Este una dintre trăsăturile înduioşătoare ale acestei rase războinice şi atât de puţin expansive. De această afecţiune călduroasă, Mustafa Kemal a fost lipsit încă de timpuriu. Orfan, el n-a cunoscut decât iubirea mamei sale. La cincisprezece ani, cu capul vâjăind de clinchete de săbii și uluit de tobe, hotărăște să se facă soldat. Oare bunicul lui nu slujise tot în armată? El însă va fi un general! Și cariera-i zbuciumată începe, din grad în grad, de la şcoala de cadeţi din Monastir, până la Comandamentul suprem, și se dezvoltă între imperativul militar şi inspiraţiile cele mai complexe ale comitetelor revoluţionare la care se alăturase.
Două pasiuni i-au dominat viaţa: meseria armelor, în care a strălucit, dezrobirea patriei încăpută pe mâna tocmelilor levantine şi a lăcomiilor străine, pentru care Constantinopolul, mirajul împărăţiei țarilor, era momeala. Soldat curajos, norocul îl favorizează. Atunci el zboară în lupte – şi unde nu se duce? Toate frontierele sunt ameninţate, iată-l în Cyrenaica, iată-l în Tracia, apoi în Dardanele, unde e un apărător dintre cei mai vajnici; mai târziu, îi urmăreşte pe ruşi în Armenia.
Duşmanii îl cred la Erzerum şi el îşi aşează tabăra la porţile Alepului. În sfârşit, în 1921 – 1922, bătăliile liberatoare de la Sakharia şi Afimn Karahissar se înscriu pe pământul Anatoliei. El este „Ghaziul” victorios. Plecat din Istanbul în luna Mai 1919, ca un fugar, Mustafa Kemal se întoarce acolo, trei ani mai târziu, ca triumfător. Ales preşedinte al acelei republici pe care o concepuse şi făurise după măsura sa şi căreia îi devine piatra de temelie, el se va consacra de acum încolo misiunii civilizatoare ce şi-a asumat.
A doua zi după latinizarea alfabetului, suprimarea poligamiei şi golirea haremurilor, vălurile sunt smulse şi numai cele urâte protestează. Ce scandal pentru femeile bătrâne! Ce revoluţie în căsnicii! Logodnicii vor putea să se privească faţă-n faţă, ce inovaţie! Pe străzile întortochiate nu se vor mai vedea mantalele negre şi fără mâneci care ascund şi schimonosesc: ele sunt aruncate pe maidane, talia rămâne liberă, ochii catifelaţi pot clipi în bătaia soarelui şi frumoasele se întrec în a-şi arăta pe stradă gleznele atât de pudice.
O viaţă nouă se arată la orizont. În casă, femeia devine egală cu bărbatul: cetăţeană, ea e rivala lui în stat. În curând se va urca la tribună. În aşteptarea bătăliilor oratorice, dansul e încurajat…
„PRIETENUL MEU, GHAZIUL”…
Reproducem mai jos câteva crâmpeie din memoriile atât de preţioase ale lui Charles de Chambrun, fost ambasador al Franţei la Ankara.
„În fiecare an, în ziua de 29 octombrie, un prânz de 140 de tacâmuri, servit în vesela de aur a sultanilor, aduna în jurul Preşedintelui Republicii pe toţi miniştri turci, demnitarii statului şi corpul diplomatic. În timp ce o orchestră cânta în surdină, spre a ne înveseli, se auzeau fraze întregi rostite în franţuzeşte, căci limba noastră era vorbită de toţi invitaţii şi însuşi Ghaziul îi cunoştea fineţele. El se adresa, de preferinţă, mie, vorbind de chestiuni de rasă şi de gramatică, de care era profund îndrăgostit. Îi dădeam replica peste capetele vecinelor noastre, căci emancipatele de ieri nu erau încă familiarizate cu arta convorbirii.
În schimb, ele ştiau să danseze, îndată după sfârşitul mesii, Preşedintele deschidea balul, în salonul de dans, cu o eleganţă şi demnitate ce stârneau aplauze. El dansa cu fruntea ridicată în sus, cu ochii înduioşaţi de ritmul pe care-l păstra cu religiozitate, fără a se lăsa furat în vârtejul lui. Păru-i roşcat, lucios, îi încadra masca rece de statuie. La trecerea lui, dansatoarele ruşinate, nerăbdătoare, ardeau de dorinţa de-a se vedea invitate de el. Preferinţele lui se îndreptau către frumoasele republicane.
Sfârşind dansul, Kemal Atatürk se opri în faţa mea, vrând să-şi lase dansatoarea. „Vai, Ecelenţă! N-am auzul atât de fin şi anevoie aş face deosebire între „Marsilieza” şi “God Save the King” sau „Marşul Independenţei” al dumneavoastră”, mă scuzai eu. La drept vorbind, preferam să discut cu Ismet Paşa, Sukzi Kaya sau chiar cu oaspeţii aflaţi în trecere, Litvinof şi Venizelos. Dar văzând acele fox-trott-uri oficiale, nu mă puteam împiedica să evoc descrierea atât de însufleţită pe care dl. de Tott o făcuse despre un bal dat odinioară, la ambasada Franţei din Constantinopol.
UN DANSATOR CURIOS
„Un menuet deschide balul, scrie baronul de Tott. Un turc cu înfăţişarea distinsă întreabă: „Cine-i dansatorul?“
— „Este însărcinatul de afaceri al Suediei.
— Ce?, îmi spuse turcul mirat, însărcinatul Suediei? Ministrul unei Curţi aliate pe lângă Sublima Poartă? Nu, aşa ceva e cu neputinţă. Nu cumva vă înşelaţi? Vedeţi mai bine!
— Nu mă înşel deloc, e chiar el“.
Convins, turcul rămâne pe gânduri până la sfârșitul menuetului. Începând o altă simfonie, se ivi o nouă întrebare.
„De astă dată e rândul ambasadorului Olandei.
— Oh! Cât despre acesta, n-aș crede niciodată. Știu, continuă el, până unde poate fi împins gustul de splendoare al unui ambassador al Franţei; merg cu această părere până la a concepe că e destul de bogat pentru a face să danseze într-o adunare un ministru de gradul a doilea, dar cu ce preţ ar putea el obţine acest serviciu din partea unui ambasador?“
Am întrebuinţat, urmează dl. de Tott, toate cuvintele turceşti pe care le ştiam, spre a-l face să înţeleagă că acei miniştri erau obiectul serbării, că ei nu erau dansatori de teatru, plătiţi, ci dansau acolo din simpla lor plăcere”.
Se vede din această povestire câte prejudecăţi a trebuit sa învingă Ghaziul până la realizarea planurilor sale.
UN PREŞEDINTE CREEAZĂ UN PARTID DE OPOZIŢIE
O singură dată renovatorul a trebuit să renunţe la o idee ce-i era scumpă şi pe care, brusc, el o socoti prea timpurie. Atâta timp cât durase lupta pentru independenţă, Adunarea din Ankara, concentrând toate puterile, guverna în felul unei Convenţiuni Naţionale. Spre a-şi da roadele, hotărârile sale trebuiau să fie prompte, unanime. Nici o dezbinare nu era îngăduită; un singur partid politic, partidul poporului, revoluţionar şi naţionalist.
Dar, odată ordinea restabilită, reformele acceptate, Adunarea se instalează, funcţionând după riturile unui parlament european. Un parlament cuminte, puţin cam rustic, în care toţi deputaţii erau prezenţi şi tăcuţi. Niciun zgomot de pupitre, nici urmă de corespondenţă particulară, invective sau injurii.
S-ar fi auzit o muscă zburând şi Preşedintele n-avea nevoie de clopoţel spre a restabili ordinea. Doritor să aibă un echilibru, Mustafa Kemal simţi nevoia unei opoziţii moderate. El făcu apel la Fetih-Bey, pe atunci ambasador la Paris, şi-l invită să fie şeful unui partid liberal, „Republica liberă”, care să formeze opoziţia constituţională.
„Astfel, spunea Ghaziul, eu voi putea muri împăcat cu gândul că am lăsat exemplul unei republici parlamentare şi libere, încercare îndrăzneaţă, neobişnuită în Orient unde, din timpuri străvechi, puterea nu admite împărţeala…”
* * * Pentru ţara noastră Mustafa Kemal Paşa, devenit Ataturk, (părintele poporului) a fost unul dintre cei mai sinceri şi preţioşi amici, contribuind într-o largă măsură la realizarea Antantei Balcanice şi îndeosebi a unei cooperări temeinice, în favoarea aşezării pacifice a vieţii internaţionale din Sud-Estul Europei. Prin moartea lui, națiunea turcă pierde pe marele ei îndrumător, pe marele ei şef, iar omenirea pe un foarte mare fiu…”
*** Realitatea Ilustrata, 1938
Peste 500.000 de oameni au defilat prin faţa rămăşiţelor pământeşti ale lui Kemal Ataturk, la Palatul Dolmabahce” din Istanbul. Într-una din zile, publicul a crezut că nu va mai fi lăsat să treacă prin faţa catafalcului și s-a creat o ambuscade în care au murit 22 de persoane.
“Zorii zilei de 21 noiembrie au început să se arate dezvelind un cer umed, lăsat greu asupra unui pământ umed şi asupra ochilor umezi de lacrimi.
Începură pregătirile pentru alcătuirea cortegiului. Şirul celor care aşteptau să defileze pe dinaintea catafalcului a fost întrerupt. Dar un grup de trei femei şi mai mulţi bărbaţi a rămas încă încremenit în faţa catafalcului. Şase torţe aruncau pâlpâirile lor roşietice asupra sicriului învăluit în drapel. De gardă făceau ofiţerii în mare ţinută, cu sabia scoasă, şi doi soldaţi reprezentând acea armată pe care Ghaziul Kemal a dus-o din biruinţă în biruinţă.
Zvonuri îndepărtate de glasuri arată că poliţia însărcinată cu asigurarea serviciului de ordine a început să degajeze piaţa. La ora 7, întreaga populaţie est eîn picioare. Cu paşi grăbiţi cei întârziaţi se îndreaptă cu inima sfâşiată de suferinţă spre străzile pe unde va trece cortegiul.
Sună ora 8. Cordoane de poliţie menţin pe trotuar mulţimea tristă şi tăcută. Automobile fâlfâind drapele străine în bernă aduc pe delegaţii celor 34 de ţări reprezentate la funeralii. În curând, delegaţiile sunt adunate în marele hol al hotelului Ankara Palace, din faţa Parlamentului. De ambele părţi ale catafalcului se aliniază deputaţii şi înalţii demnitari civili ai statului. Generalii armatei sunt lângă sicriu. Mai departe, aproape de Piaţa Naţiunii, iau poziţie în ordine alfabetică detaşamentele străine: german, bulgar, francez, britanic, grec, iranian, român, sovietic şi iugoslav. Regimentele turceşti sunt aliniate pe o şosea paralelă. Generalul de infanterie Fahrettin, comandantul parăzii de doliu, trece în revistă la ora 9 delegaţiile militare străine.
La ora 9.30 ploaia reîncepe. Din înălţimea coloanelor catafalcului se înalță spre cerul plumburiu fumul întunecat al torţelor care pâlpâie şi se sting cu încetul. La ora 10, toţi membrii guvernului, deputaţii şi delegaţii străini au sosit.
DELEGAŢIILE STRĂINE
Apoi 12 deputaţi şi generali se apropie de sicriu. Sicriul este luat pe umeri şi pus pe un afet de tun. Deasupra se aşterne drapelul turc. Ofiţerii iau loc în urma afetului. Porţile hotelului Ankara Palace se deschid. Delegaţii străini înaintează în ordinea următoare: Afganistan, Albania, Germania, Belgia, Bulgaria, China, Danemarca, Egipt, Spania, (delegaţia spaniolă a sosit aseară cu avionul de la Barcelona), Estonia, Statele Unite, Finlanda, Franţa, Marea Britanie, Grecia Ungaria, Irak, Iran, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Norvegia, Olanda, România, Suedia, Elveţia, Cehoslovacia, U.R.S.S., Iugoslavia, Societatea Naţiunilor şi Administraţia mandatară franceză din Siria. Delegaţiile iau loc în faţa afetului, de cealaltă parte a şoselei. Întreaga asistenţă păstrează o profundă tăcere. Generalul Altay, inspectorul armatei, dă semnalul defilării.
DEFILAREA
Defilarea este deschisă de un detaşament al poliţiei. Urmează apoi lăncierii, un batalion de infantrie, regimentul gărzii republicane şi regimentul elevilor de la Şcolile militare cu stindardele lor. Defilează în ordine alfabetică detaşamentele străine şi, în sfârşit, un detaşament de puşcaşi marinari. Muzicile trec mute. Paşii soldaţilor răsună siguri, într-o cadenţă impresionantă. Capetele se descoperă în faţa stindardelor turceşti şi străine şi aceste stindarde se înclină pentru supremul omagiu în faţa marelui om de stat.
CORTEGIUL
Cortegiul se pune în mişcare încet, în ritmul marşului funebru al lui Chopin. Tunul bubuie la intervale regulate. Afetul, deasupra căruia se află sicriul micuţ cu rămăşiţele marelui om de stat, acoperit cu mătase purpurie, înaintează impunător, tras de 160 de soldaţi, acei soldaţi pe care Ghaziul i-a condus şi i-a iubit atâta. Alături de sicriu merg generalii şi amiralii. Un general poartă pe o pernă de catifea unica decoraţie pe care o purta Ataturk: Medalia Independenţei.
În urma sicriului merge, sprijinită pe braţe, doamna Makboule, sora lui Ataturk, ruda cea mai apropiată a defunctului. E ora 12.
În rândul următor vine d. Ismet Inonu, preşedintele Republicii, urmat de preşedintele Adunării Naţionale şi de preşedintele consiliului, Gelai Bayar. Vin apoi şefii misiunilor străine, membrii corpului diplomatic, membrii guvernului, deputaţii, înalţii funcţionari militari şi civili, reprezentanţii tineretului. Cortegiul este încheiat de un batalion de infanterie.
SCENE IMPRESIONANTE
O mulţime de peste două sute de mii de persoane alcătuieşte un dublu spalier viu de-a lungul parcursului de 4 km. La trecerea cortegiului frunţile se pleacă, ochii varsă şiroaie de lacrimi. Poporul întreg se aşază în ordine pornind în urma cortegiului, dar mai întâi se prosternează în faţa catafalcului şi sărută stofele drapate pe care s-a odihnit sicriul. Detaşamentele militare au sosit în fața muzeului etnografic, unde se termină parcursul, și se aliniază de-o parte și de alta a drumului pentru a prezenta armele la trecerea afetului de tun.
DEPUNEREA SICRIULUI
La ora 12.30, cortegiul funebru se opreşte. Sicriul este luat pe braţe şi dus prin mijlocul dublului spalier al misiunilor străine şi al deputaţilor, care se înclină, dispărând apoi sub bolta vastă a muzeului.
Preşedintele Republicii, preşedintele Adunării Naţionale, preşedintele consiliului şi sora defunctului însoţesc sicriul în sala de onoare a muzeului, pardosită cu lespezi negre şi împodobită cu falduri largi de muselină albă.
Sicriul este aşezat pe un soclu de marmură albă, care se ridică în mijlocul sălii. El va rămâne aici până când se va ridica un mausoleu definitiv. Preşedintele Inonu şi însoţitorii săi se înclină încă o dată păstrând o cucernică tăcere şi se reculeg aducând un ultim omagiu lui Kemal Ataturk, marele conducător, care îşi doarme somnul de veci…”
*** România – Capitala, noiembrie 1938
