Moartea lui Vasile Pârvan

“Din nou fâlfâie drapelul îndoliat pe balconul Academiei Române, în timp ce peste drum de docta instituţie, la biserica Neculaie Tabacu, sub crucile albe ale prapurilor negre strălucesc în soare literele iniţiale ale numelui lui Vasile Pârvan.

Marele dispărut a fost unul dintre cei care n-au avut nevoie de un îndelung stagiu până să fie remarcaţi de înaltul Aşezământ. La vârsta de 27 de ani, el prezenta Academiei vastul studiu istoric “M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus”.

Raportor al acestei lucrări era nu prea indulgentul Dimitrie Onciul. Şi iată ce spunea, între altele, asprul referent despre cartea lui Pârvan: „…Lucrarea întreagă se întemeiază direct pe izvoare şi este, prin rezultatele sale, nouă, o contribuire însemnată la istoria epocii de care se ocupă. Ea se distinge şi prin o formă literară aleasă şi îngrijită, aşa încât poate fi socotită printre cele mai bune scrieri istorice ce au apărut la noi în timpul din urmă.

V. Pârvan s-a făcut remarcabil şi prin scrieri anterioare, privitoare la istoria română şi la istoria romană, publicate în româneşte şi în limba germană, care au fost bine apreciate şi în ţară, şi în străinătate. Prin aceste lucrări, domnia-sa a dovedit, chiar de la începutul carierei sale ştiinţifice, o serioasă pregătire metodică şi ştiinţifică, judecată istorică şi cultură literară, cu întinse cunoştinţe bibliografice în specialitatea sa, care îndreptăţesc aşteptarea în serviciile însemnate ce domnia-sa poate aduce istoriografiei noastre”.

Doi ani după aceasta, Pârvan, care nu împlinise încă vârsta de trei decenii, era propus şi admis membru corespondent al Academiei Române în urma unei elogioase recomandări publice a lui loan Bogdan, rostită în şedinţa de la 18 mai 1911 a Academiei.

Din memoriul lui loan Bogdan, cităm: „Domnul Vasile Pârvan, pe care îl propun să fie ales membru corespondent al Academiei Române în Secţiunea istorică, e născut la 28 septembrie 1882. După ce a luat licenţa în istorie la Universitatea din Bucureşti, domnia-sa şi-a continuat studiile la universităţile germane şi a luat doctoratul în filosofie la Breslau, cu una din cele mai apreciate teze în Germania.

Acum doi ani a fost numit agregat definitiv de istorie antică şi epigrafie la Universitatea din Bucureşti şi acum un an, director al Muzeului Naţional de Antichităţi. Are deci o specialitate a studiilor istorice care astăzi nu este reprezentată în Academia Română”.

Trecând în revistă activitatea literară şi ştiinţifică a lui Pârvan, de la începturile lui în „Convorbiri literare” din 1902, unde a publicat mai multe cercetări de istorie românească şi antică, până la „Catalogul manuscriptelor româneşti“, la alcătuirea căruia a colaborat în calitate de funcţionar al Bibliotecii, Ioan Bogdan redă o bogată bibliografie din studiile tânărului savant. Reproducem titlurile câtorva dintre aceste: „Date nouă cu privire la familia Cuza”, „Alexandru Vodă şi Bogdan Vodă. Şapte ani din istoria Moldovei”, „Un vechi monument de limbă literară românească”, „Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria“, „Începuturile poporului românesc“, „Românii din stânga Dunării până la întemeierea Principatelor“, „Istoria Statelor române până la 1526“.

În 1913, Ioan Bogdan susținea la Academie o nouă expunere asupra activităţii ştiinţifice a lui Pârvan, cu prilejul căreia Academia Română l-a numit pe minunatul epigrafist şi istoric membru activ. Făcând o enumerare a noilor studii şi articole arheologico-istorice ale lui Pârvan, referentul se opreşte cu deosebire asupra lucrărilor “Cetatea Tropaeum”, “Cetatea Ulmetum”, “Descoperirile nouă în Scytia minor”, vorbeşte de admirabilele reconstituiri ale vieţii antice, romano-trace şi apoi bizantino-creştine încercate şi duse la bun capăt de Pârvan.

De la aceste lucrări şi până la monumentala „Getica, o protoistorie a Daciei” (studiu ce cuprinde 850 de pagini in quarto, cu 43 de planşe, 462 de figuri şi 4 hărţi nenumărate) sunt rapoartele şi comunicările făcute Academiei Române.

Printre ele, raportul făcut pentru primirea în Academie a lui Vasile Bogrea e plin de avânturi lirice. Iar discursul de recepţiune “In memorian Constantin Erbiceanu” e un adevărat poem. El, împreună cu profundele gânduri despre lume şi viaţă la greco-romanii din Pontul stâng, cu mult simţitele cuvinte de jale la mormântul lui Dimitrie Onciul, cu acel vibrator cântec de biruinţă adresat celora ce-au căzut pentru libertate, cu închinarea împăratului Traian la 18 veacuri de la moarte au apărut în valoroasele şi încântătoarele Memoriale.

*** Dimineaţa, iunie 1927

Pasiunea cu care Vasile Pârvan și-a dedicate viața în slujba înălțării spirituale a poporului, conferințele pe teme diverse ale vieții sociale, politice sau culturale, erau binecunoscute contemporanilor săi. Distinsul istoric spunea: „Munca e ritmul vieții. Ea dă, ca și libertatea, tărie, frumusețe și caracter propriu ființei noastre… Iar de mult muncă a milioanelor de lucrători harnici luminează omenirea ca soarele în amiază”. Aceste cuvinte erau rostite în cel mai înalt for științific al țării, Academia Română, care l-a ales printre membrii săi activi ca o recunoaștere deplină a excepționalei sale activități științifice.

Idealul marii Uniri s-a bucurat de adeziunea totală a savantului patriot, care, împreună cu alți membri ai Academiei, a oferit, în timpul războiului, diurnele și drepturile de autor pentru ajutorarea văduvelor și orfanilor soldaților căzuți în luptă, în împrejurările dramatice prin care trecea întreaga țară.

Vasile Pârvan avea să fie lovit în modul cel mai crunt. Pe 26 august 1917, în timpul refugiului, în Odesa, soția sa, Silvia, a murit la naștere, odată cu fetița nou născută. În sufletul savantului această tragedie avea să lase urme adânci, greu de șters. Sentimentul datoriei și patriotismul l-au ajutat să depășească criza sufletească și l-au readus la toate îndatoririle ce-i reveneau. „Față de nație mă simt dator cu tot ce mi-a rămas. Altă iubire și alt gând nu am”, îi scria lui Sextil Pușcariu.

Testamentul și l-a scris pe 25 mai 1927 la Baden-Baden, unde, greu încercat de boală, savantul era cuprins de temeri și presimțiri sumbre și prevedea lăsarea întregii averi Academiei pentru editarea de lucrări și acordarea de premii în domeniul arheologiei. Vasile Pârvan a mers la Viena, unde a fost consultat de o comisie medicală, apoi a decis să revină în țară. Simțindu-se din ce în ce mai rău, s-a internat la Sanatoriul Regina Elisabeta. Medicii au constatat că suferea de o peritonită purulentă provocată de un cancer și a fost supus unei intervenţii chirugicale chiar a doua zi. După operaţie, starea profesorului a fost inițial bună, dar s-a agravat brusc. În următoarea dimineaţa s-a simţit deodată rău şi în seara de 26 iunie 1927, la ora 8, a încetat din viaţă.

Corpul neînsufleţit al savantului a fost transportat de la Sanatoriul Elisabeta la Biserica Niculae Tabacu. Ceremonia funerară a avut loc la Cimitirul Bellu din București.

Sfârșitul prematur al marelui învățat a lăsat multe planuri neîmplinite… Întreaga sa viață se mistuise cu pasiune urmându-și crezul: „…Trebuie să arzi tot sufletul tău… nu pentru tine, căci tu ești un om trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar dacă ar fi să-l crești cu tot sângele vieții tale, pe care numai o dată o ai”.