Muzeul de Antichități din Bucureşti, una dintre cele mai vechi instituţii culturale şi ştiinţifice din ţară, a fost organizat pe baza unor serii de donaţii particulare, adăugate la o colecţie a statului şi completate în chipul cel mai fericit de donaţia generalului Nicolae Mavros, grec născut în România, secretar personal al domnului Munteniei, Alexandru Suțu, și ulterior colaborator apropiat al generalului Pavel Kiseleff.
Înființat printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza pe 23 noiembrie 1864, muzeul a fost una dintre cele mai active instituții ştiinţifice ale României. având un rol dublu: cel de conservare a antichităţilor, dar şi de cercetare, de descoperire sistematică prin săpături, suplinind astfel lipsa, la acea vreme, a unui Institut Arheologic. Numele său este legat de activitatea celor mai de seamă arheologi pe care i-a avut România: Grigore Tocilescu, director al Muzeului din 1881 până în 1909, şi Vasile Pârvan, director din 1910 până în 1927. Săpăturile conduse şi organizate de cei doi mari învăţaţi au făcut cunoscute lumii ştiinţifice internaţionale antichităţile din România, dar, de-a lungul timpului, autoritățile au ignorat semnalele de alarmă ale specialiștilor care avertizau asupra riscului distrugerii valoroaselor exponate descoperite și găzduite de Muzeul de Antichități.
„În primul rând, se cuvine pusă chestiunea localului: Muzeul de Antichități din Bucureşti nu are încă un local propriu care să-l adăpostească! Până acum 4 ani, în 1931, colecţiile muzeului erau expuse în câteva săli din aripa stângă a Universităţii. De la acea dată, prin grija de profesorului Nicolae Iorga, pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri, Muzeul de Antichități (cu secţiile preistorică, greco-romană şi medievală) a fost instalat în Casa Macca din strada Victor Emanuel III și secţia de artă religioasă a fost instalată în Casa Creţulescu din str. Ştirbei Vodă.
Din nenorocire, însă, nici actualul local nu este şi nu poate fi definitiv. În primul rând, pentru că este cu totul neîncăpător faţă de marele număr de exponate. Muzeul nu poate fi mulţumit cu actualul local, pentru că aproape întreaga colecţie de monumente antice epigrafice şi sculpturale (peste 1000 de exemplare, de cea mai nepreţuită valoare pentru cunoaşterea trecutului roman al Daciei) este îngrămădită în curte şi expusă intemperiilor care distrug preţioasele inscripţii. Ceea ce s-a păstrat aproape două mii de ani în pământul Daciei şi al Dobrogei se distruge zi de zi, sub ochii noştri, din pricina imposibilităţii de adăpostire.
În aceste condiţii, nu încape nici o îndoială că muzeul trebuie neapărat instalat în alt local, nu numai pentru ca toate colecţiile să fie prezentate în cele mai bune condiţii muzeistice şi ştiinţifice, ci pentru că altfel aproape toate monumentele epigrafice se distrug în câţiva ani. În aceeaşi situaţie se află şi metropola celebrului Monument triumfal de la Adamclissi, care aparţine Muzeului Naţional de Antichităţi și e adăpostită provizoriu pe terasa Muzeului Militar, în voia ploilor şi a zăpezilor.
Pe de altă parte, după cum am amintit, Muzeul de Antichități a îndeplinit şi îndeplineşte încă rolul de Institut arheologic al României. În lipsa acestui institut, întreaga campanie de săpături şi cercetări arheologice din România era condusă prin colaborarea dintre Muzeu şi Comisiunea Monumentelor Istorice, care punea la dispoziţie fondurile necesare săpăturilor. Urmând însă ritmul tot mai scăzut al bugetului statului, fondurile de săpături s-au redus aşa de mult şi se încasează cu atâta întârziere, încât se poate spune că cei mai mulţi arheologi calificaţi şomează, iar şantierele de lucru sunt aproape toate ca şi părăsite. Probleme de capitală importantă pentru cunoaşterea exactă a trecutului preistoric şi greco-roman al pământului Daciei şi al Dobrogei sunt astfel lăsate mai departe necercetate şi nerezolvate. Cetăţile dacice şi romane din Transilvania, castrele romane din Oltenia şi Muntenia, cetăţile greco-romane din Dobrogea şi staţiunile („cetăţuile”) preistorice din toată ţara aşteaptă târnăcopul arheologului, care nu poate lucra din lipsă de fonduri.
Galerie foto
Şi, în acelaşi timp, aproape zilnic, cercetătorii clandestini în căutare de comori pentru îmbogăţire sau de marmură pentru… var, sapă şi distrug aceste importante monumente. Conservarea şi supravegherea tuturor monumentelor antice este ca şi inexistentă Nu avem încă nici un organ special judeţean de supraveghere a antichităţilor. Până ce se află la centru de ceea ce se descoperă într-un judeţ sau altul, monumentele sunt distruse şi obiectele descoperite intră, de cele mai multe ori, în mâinile negustorilor sau ale colecţionarilor particulari, în detrimentul colecţiunilor statului. Se impune, deci, înfiinţarea unui corp de conservatori de antichităţi, câte unul în fiecare judeţ.
Echivalaţi cu profesorii secundari, ar putea fi recrutaţi dintre licenţiaţii şi doctorii secţiei istorice a diferitelor facultăţi de litere din ţară, care vor fi urmat un curs special de muzeistică şi antichităţi.
Numai în acest fel activitatea arheologică din România, care şi-a avut timpurile de glorie în perioada de neasemuită strălucire din ultimul deceniu al vieţii lui Vasile Pârvan, poate renaşte cu adevărat, spre cinstea culturii româneşti”, scria în 1935 Vladimir Dumitrescu, directorul delegat al instituției.
Cea mai prețioasă comoară a Muzeului de Antichități a fost Tezaurul de la Pietroasa, „Cloșca cu puii”, așa cum a devenit cunoscut. Obiectele de aur au fost descoperite pe valea râului Buzău, la poalele muntelui Istriţa din satul Pietroasa de Jos, în 1837, și aveau să cunoască o soartă zbuciumată. Doi ţărani din acel sat, Ion Lemnaru şi Stan Avram, săpând sub coasta muntelui într-o carieră de piatră, au găsit 26 de obiecte de aur, vase şi bijuterii, unele lucrate din aur masiv, iar altele împodobite cu pietre preţioase. Multă vreme, de frica autorităţilor, cei doi au tăinuit acest tezaur cu ajutorul căruia nădăjduiau să se îmbogăţească. De-abia după un an au mărturisit secretul unui pietrar albanez, Alexandru Verussi, vânzându-i obiectele pentru suma de 4.000 de piaştri. Lacom de câştig şi ignorant, Verussi a crezut că va putea vinde mai uşor aurul dacă va sfărâma piesele în bucăţi şi le va împrăştia una câte una pe la giuvaergii.
Chiar în casa celor doi ţărani, pietrarul a spart cu toporul unele obiecte de aur făcând să le sară pietrele preţioase cu care erau bătute şi a tăiat în bucăţi tava cea mare, pe care astăzi o avem cu cele patru sferturi ale sale. Pietrele preţioase, ca şi unele mici bucăţi de aur, au fost aruncate şi găsite de copiii vecinilor. Aşa s-a împrăştiat zvonul în tot satul despre comoara tăinuită şi tot aşa au prins de veste autorităţile din acea vreme.
De-abia în 1842, după cercetări îndelungate, 12 din cele 26 de obiecte, câte fuseseră descoperite inițial, au ajuns în colecţiile statului, grupate, în 1864, în Muzeul de Antichități.
Un merit important pentru stăruinţa cu care a urmărit achiziţionarea acestor comori l-a avut banul Mihalache Ghica, entuziast colecţionar de antichităţi din acea vreme, care a prezentat muzeului din Viena, în 1846, cea dintâi descriere şi reproducere a obiectelor din tezaurul de la Pietroasa. Cel care are însă merite de necontestat în studiera acestui tezaur, denumit în chip foarte plastic „Cloşca cu pui”, după obiectele în forma unor păsări, a fost tânărul arheolog Alexandru Odobescu.
Încă din 1861, Odobescu a început să studieze tezaurul, cercetare pentru care a lucrat ani de-a rândul în marile muzee şi biblioteci din Europa şi căruia i-a dedicat în anul 1900 o lucrare de mari proporţii („Le trésor de Petrossa”), apărută la Paris. Până la acea dată, sub directa îngrijire a lui Odobescu, tezaurul a fost expus în mai multe muzee şi expoziţii din străinătate, putând fi admirat de mii de vizitatori şi de nenumăraţi oameni de ştiinţă. Astfel, din luna mai până în noiembrie 1867, tezaurul a fost expus în pavilionul României de la Expoziţia universală din Paris, iar din noiembrie până în aprilie 1868, din muzeul South-Kensington din Londra.
Alături de studierea obiectelor, pentru care a lucrat mult şi la biblioteca muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg, Alexandru Odobescu s-a îngrijit şi de execuţia unor reproduceri foarte exacte a tuturor obiectele. Desenele sale au fost foarte utile atunci când tezaurul a fost furat și deteriorat, în 1868. Regăsite după acel furt, piesele au putut fi reconstituite după desenele lui Odobescu și, atât cât a fost posibil, restaurate în forma anterioară.
Până în toamna anului 1916, tezaurul a fost păstrat la Muzeul de antichități, de unde, împreună cu numeroase alte obiecte de artă ale muzeelor şi ale Academiei, au fost evacuate, pentru a nu cădea în mâna nemților conduși de August von Mackensen, care au ocupat Bucureștiul în timpul Primului Război Mondial, mai întâi la Iași, apoi la Moscova.
În 1956, la cea de-a doua restituire parțială a Tezaurului României sechestrat de bolșevici în timpul Primului Război Mondial, cele 12 piese ale comorii de la Pietroasa au fost restituite statului român, intrând în administrația Muzeului Național de Istorie a României.
Așa cum precizam, cercetările făcute cu prilejul descoperirii tezaurului au dovedit că cei doi ţărani din Pietroasa descoperiseră 26 de obiecte de aur, dintre care n-au putut fi regăsite decât 12. Greutatea totală a obiectelor rămase este de aproape 19 kg. Dacă luăm în calcul și celelalte 14 piese dispărute, putem spune că tezaurul a fost unul dintre cele mai mari de acest fel descoperite în Europa.
Tezaurul se grupează în două categorii: unele obiecte au fost lucrate din aur masiv şi împodobite cu ornamente gravate sau cizelate, iar altele au fost realizate din foi de aur şi decorate cu pietre preţioase colorate, prinse în mici îngrădituri de aur.
De la Alexandru Odobescu încoace, istoricii au acceptat, în marea lor majoritate, concluzia că tezaurul ar fi aparţinut regelui vizigot Athanaric, care, pe la anul 378 după Christos, fugind de hunii năvălitori, s-ar fi refugiat în acest colţ de ţară, unde şi-a îngropat tot ce avea mai de preţ, în nădejdea unor vremuri mai bune. Un scriitor roman din acea vreme, Ammianus Marcellinus, care ne dă informaţii despre aceste lucruri, aminteşte că fugarul Athanaric s-ar fi retras împreună cu vizigoţii într-o regiune de munte denumită Caucaland. Această părere a fost împărtăşită şi de Xenopol în „Istoria românilor”, precum şi de alţi istorici români şi străini.
Părerea academicianului Constantin Daicoviciu a fost însă că tezaurul datează dintr-o epocă mai târzie şi că el nu poate fi pus în legătură cu fuga vizigoţilor, care, de altfel, nici nu ar fi avut interesul să îngroape într-o regiune pe care o abandonau tezaurul regal sau, poate, tezaurul sacru al întregului popor.
De-a lungul timpului, toţi arheologii au fost de acord că cele 12 piese care s-au păstrat nu datează din aceeaşi epocă şi că felul în care ele sunt lucrate dovedeşte că avem de-a face cu obiecte de artă provenind din ateliere diferite şi ca tehnică, şi ca formă, şi ca tradiţie ornamentală. De pildă, acea pateră de forma unei străchini, împodobită de jur împrejur cu figuri de zeităţi greco-romane şi având la mijloc chipul zeiţei Cybele, este opera unui artist grec din unul dintre oraşele greceşti de pe străvechiul teritoriu din sudul Rusiei.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre cana de turnat vin, care seamănă cu nenumăratele „oinohce” greceşti de argint sau de teracotă. Stilul în care sunt lucrate şi împodobite aceste piese denotă un atelier provincial, care a lucrat cu unele stângăcii. Cât priveşte data, ea poate fi apreciată, cu aproximaţie, pe la mijlocul secolului al lll-lea după Christos. Cu totul altfel se prezintă obiectele împodobite cu pietre colorate, care datează din secolele IV – VI, aceste opere de artă ornate cu grenate, peruzele, topaze și alte pietre fiind produsul atelierelor orientale.
Un tezaur asemănător cu cel de la Pietroasa, păstrat astăzi o parte la Viena, iar alta la Budapesta, a fost descoperit în 1797 şi în 1889 la Şimleul Silvaniei și datează de la sfârşitul secolului al IV-lea. Un secol mai târziu, un tezaur de mai mică importanţă, dar cuprinzând obiecte de aceeaşi factură artistică, s-a descoperit la Apahida, lângă Cluj.
În anul 1948, pentru o scurtă perioadă de timp, Muzeul de Antichități a intrat în administrarea Ministerului Artelor, iar din 1949 a făcut parte din structura Academiei Române. În anul 1956, muzeul s-a transformat în Institut de Arheologie, o parte dintre vechile colecţii fiind transferate ulterior Muzeului Naţional de Istorie a RSR, care a luat ființă în anul 1971.
Astăzi Muzeul de Antichități funcționează ca o secție distinctă în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, conservând o parte din vechile colecţii inestimabile şi arhive documentare, dar, din păcate, în ciuda pasiunii arheologilor și muzeografilor, lipsa finanțării și a interesului autorităților guvernamentale pentru cercetare și conservare istorică este și mai acută ca în urmă cu 100 de ani.
Surse:
Revista Muzeelor, 1984, 1985
“Muzeul de Antichități”, Radu Vulpe, Revista Boabe de grâu, mai 1930
