“Alain Robbe-Grillet îl cataloghează pe Gabin printre mediocrităţile desăvârşite. Dicţionarele de cinema îl trec la capitolul «monştri sacri», iar istoriografii îl consideră unul din cei mai mari actori pe care i-a dat filmul francez: «Lucien Guitry al ecranului».
«C’est le Monsieur du cinema» se spune despre el, aşa cum Elvira Popescu este «la Grande Dame du theâtre». Seniori în înţelesul absolut al evului mediu, atoatestăpânitori.
Domnul a început prin a munci cu braţele: ucenic, zidar, magaziner. La 19 ani, tatăl său, comic de music-hall, îl ia partener la Folies-Bergére sub pseudonimul de Gabin. După Folies-Bergére urmează Vaudeville, Bouffes-Parisiens şi Moulin Rouge, unde joacă alături de Mistinguett şi Spadaro. Ca actor şi cântăreţ, în cinematografie debutează tot cântând, în opereta «Fiecare cu norocul său» (1930). Se părea că acesta îi este genul.
Dar după patru ani de mediocrităţi mai mult sau mai puţin muzicale, dar foarte puţin cinematografice, Julien Duvivier are năstruşnica idee să-l transforme din actor «lejer» în interpret dramatic, intuind în Gabin o mare sobrietate şi mai cu seamă un firesc perfect, însuşiri care se potriveau personajelor romantico-veriste din «La Bandera» şi «Pépé le Moko». Amândouă filmele reprezintă culmea creaţiei lui Duvivier şi de această vigoare artistică va profita şi Gabin care îşi începe, de fapt, abia acum, dar în chip strălucit, cariera. «Pépé le Moko» îl prilejuieşte crearea nu a unui personaj, ci a unui tip de personaje: actorul izbuteşte să-i dăruiască «banditului din Casbah» calităţi profund umane, să facă dintr-un hoţ, un gentilom romantic. Hoţul-gentilom, acesta îi este, fără putinţă de tăgadă, genul.
Au mai trecut doi ani. Jean Renoir se pregăteşte să dea cinematografului francez una din operele sale cele mai puternice, cele mai semnificative: «Iluzia cea mare». Gabin este ales să joace rolul omului din popor — «un dar al revoluţiei franceze» — deci un om nou, în contrast cu aristocratul de un rafinament decadent, Pierre Fresnay. Şi iată că se încetăţeneşte un nou tip: romanticul-populist care, datorită lui Gabin şi unor Renoir, Carné şi Jacques Prévert, a rămas unul din cele mai reuşite personaje ale filmului francez.
Aparent molcom, uşor greoi chiar şi pe vremea când era svelt, cu privirea scăpând parcă de sub fruntea îndărătnică, dintotdeauna brăzdat de riduri «de expresie», cu glasul adânc, cald şi totodată aspru, actorul a parcurs o gamă infinită de roluri. De la «omul persecutat de destin», ideal interpretat de Gabin, care creează o prezenţă demnă de tragedia antică şi reuşeşte să se exprime printr-un joc interior clar, o mimică sobră şi de aceea mai eficace, până la marele industriaş din «Marile familii».
«Jean Gabin este mereu acelaşi, mereu egal cu Jean Gabin» spunea, preţuindu-i talentul profund original şi personalitatea, Prévert. Un actor banal, perfect mediocru, care n-a ştiut niciodată să joace altceva decât pe sine însuşi, declară dispreţuitor Robbe-Grillet, părintele romanului fără acţiune. «Aduce toate rolurile la el», se spune de obicei despre un mare actor. O spun şi cei ce critică şi acei ce laudă. Dar numai despre un mare actor.
Singurul care nu-şi bate, cred, capul cu asemenea definiţii este Monsieur Gabin însuşi”.
*** Rodica Lipatti, Cinema, 1968
