Henry Fonda a venit pe lume 16 mai 1905 și a debutat în cinematografie în 1935, în comedia romantică “The Farmer Takes a Wife” regizată de Victor Flemming (realizatorul peliculelor “Pe aripile vântului” și “Vrăjitorul din Oz”), urmată de alte trei filme în același an. Un an mai târziu, tânărul Fonda a jucat alături de Silvia Sidney (despre care puteți citi aici) în western-ul romantic “The Trail of the Lonesome Pine”, unul dintre primele filme color, peliculă care a avut un succes uriaș la public. Au urmat apoi “The Moon’s Our Home” și “Spendthrif”, care l-au făcut cunoscut în întreaga lume.
“Amuzantul film al lui Walter Wanger „Fugara”, cu Margaret Sullavan (care a devenit prima soție a actorului), a lansat un nou june prim: Henry Fonda este astăzi unul din cei mai apreciaţi actori tineri ai Hollywood-ului.
În timpul realizării acestui nou film, Fonda a povestit reporterilor viaţa sa: „Sunt născut în localitatea Grand Island din statul Nebraska, însă familia mea, pe când eram încă foarte tânăr, se mută într-un oraş mai mare, Omaha. În acest oraş mi-am făcut studiile la şcoala publică şi cea superioară. Din clipa în care am fost destul de mare ca să-mi pot da seama despre ce este vorba, cea mai mare şi poate singura mea ambiţie a fost sa fiu reporter. Gândul de a fi actor era departe de mine, îmi amintesc că la Grand Island, pe când eram copil, doream să devin inginer de locomotive. Însă tot timpul cât am urmat cursurile şcolii superioare şi apoi studiile universitare Minnesota, unicul meu ţel în viaţă era ziaristica. Îmi închipuiam că am talent ca să scriu şi simţeam o atracţiune cu totul specială pentru vânătoarea de informaţiuni. Chiar astazi părerile mele în acestă privinţă nu s-au schimbat
În timpul studiilor mă ajutam la plata taxelor şcolare prin banii câştigaţi ca profesor de educaţie fizică la un mare hotel din Minnesota. Încercasem să capăt o slujbă cât de neînsemnată la gazetele din Minneapolis şi St. Paul, dar sute de studenţi aveau aceleaşi idei. După terminarea universităţii, încercai din nou să intru la o gazetă, atât la Twin States, cât şi la Omaha. Nu mă sinchiseam de parale, voiam să fiu reporter cu orice preţ şi să învăţ meseria.
Dar nimeni nu voia să ştie de mine ca ziarist. Poate ca nu eram tipul potrivit sau nu știam cum să iau lumea, dar mă îndoiesc de aceasta. În timpul din urmă mă interesai de o piesă care se monta la teatrul Comunity din Omaha. Învățai să joc pe scenă, în timp ce făceam la teatru aproape toate treburile posibile, până și pe portarul. Îa această întreprindere am petrecut trei ani, când am plecat spre răsărit şi îmi căutat norocul în teatrele după Broadway.
Nu pot falsifica realitatea spunând că am fost gazetar, însă o pot parafraza şi spune că am vrut să fiu gazetar şi aceasta este adevărat”.
*** Rampa, 11 octombrie 1936
Cariera interbelică a actorului american a cuprins peste 25 de filme, cele mai cunoscute fiind “Jezebel” și “That Certain Woman” (1938, cu Bette Davis), “Blocada” (1938), “Povestea lui Alexander Graham Bell” (1939, cu Don Ameche și Loretta Young), “Tânărul domn Lincoln” (1939) “Fructele mâniei” (1939, cu Jane Darwell), iar în anii războiului s-a înrolat în Marina Statelor Unite, spunând: „Nu vreau să fiu într-un război fals, într-un studio”. Anterior, actorul sprijinise campania de strângere de fonduri pentru susținerea Marii Britanii. Fonda a servit în armată timp de trei ani, inițial pe distrugătorul USS Satterlee și mai târziu a fost numit locotenent în formațiunea de luptă aeriană în Pacificul Central. Revenit la Hollywood, a jucat în 1946 în “Draga mea Clementina”, în regia John Ford, un an mai târziu a fost distribuit în “The Fugitive” și “Daisy Kenyon” (împreună cu Joan Crawford și Dana Andrews), urmat de nemuritorul western “Fort Apache” (în care a apărut alături de John Wayne).
Anul 1956 i-a adus două dintre cele mai cunoscute roluri ale sale: prințul Pierre Bezuhov în “Război și pace” (în regia lui King Vidor, rolul Natașei fiind interpretat de Audrey Hepburn) și “12 oameni furioși”, filmul de debut al regizorului Sidney Lumet.
Printre producțiile anilor ’50 – ’60 se mai numără “Steaua de tinichea”, “Warlock”, Luat drept altul”, “Ziua cea mai lungă”, “A fost odată în vest”, “Cel mai bun dintre noi”.
Prezent la Festivalul de la Karlovy Vary în 1964, actorul american a acordat un interviu revistei Cinema:
“N-a fost uşor de abordat Henry Fonda la Karlovy Vary, unde a venit împreună cu Cliff Robertson să asiste la prezentarea filmului “The Best Man”. După cum se ştie, acest film a figurat în palmares ca deţinător al unui mare premiu. Întâmplarea însă ne-a servit și iată interviul:
— Care va fi viitorul dumneavoastră film?
— O relatare despre atacul asupra bazei militare americane Pearl Harbour de către Japonia, fapt care a grăbit intrarea Statelor Unite ale Americii în cel de-al Doilea Război Mondial. Filmul va fi realizat de Otto Preminger, iar eu voi Interpreta rolul unui general american. Vor fi necesare puţine zile de turnare, mă refer la mine, desigur, aşa încât am senzaţia că mă aşteaptă o vacanţă petrecută în agreabila tovărăşie a lui Preminger.
— Interpretarea magistrală a personajului preşedintelui Russell din “The Best Man” mă îndeamnă să vă întreb în ce măsură vă identificaţi cu asemenea roluri. Vă atrag în mod deosebit?
— În general nu pot spune că mă identific cu astfel de personaje mai mult decât cu altele şi cred că am fost ales de regizor pentru că avea încredere în posibilităţile mele actoriceşti. Puţină dreptate totuşi aveţi şi iată de ce: în 1960 am luat şi eu parte la campania electorală şi l-am susţinut pe Kennedy. Cred că John Kennedy a fost cel mai intelectual dintre toţi preşedinţii Statelor Unite. L-am admirat şi l-am iubit. De aceea vă spuneam că poate aveţi dreptate întrucâtva. M-am identificat cu personajul din “The Best Man” în măsura în care am trăit ceea ce se întâmplă în film.
— Cinematografia americană face dovada în ultima vreme a unei preocupări mai intense faţă de problemele politice şi sociale ale vieţii din Statele Unite. În ce măsură acest fapt a fost determinat de prezenţa la Casa Albă a preşedintelui Kennedy?
— Fără îndoială că filmul şi, în general, cultura unei societăţi sunt influenţate de oamenii şi circumstanţele epocii pe care trebuie să le reflecte. Totodată nu se poate spune că dezvoltarea cinematografiei americane, problematica filmului american se schimbă sau este determinată de omul de la Casa Albă. Totuşi, în perioada administraţiei Kennedy şi mai târziu a celei Johnson, filmul american s-a apropiat mult de problematica vieţii politice şi sociale din Statele Unite, tendinţă care sperăm că va continua şi de aici înainte.
— Se adaptează uşor producătorii americani acestui stil nou?
— Bineînţeles că nu toţi. Cei mai tineri însă se simt din ce în ce mai mult atraşi de el, iar curând cred că se vor putea vedea roadele acestui entuziasm.
— Se poate vorbi de un curent inovator în cinematografia americană, de un val nou?
— Am constatat că la mai toate întâlnirile internaţionale de film se discută mult despre curentele care se manifestă în sânul diferitelor cinematografii. Eu personal n-aș ști să vă spun altceva decât ceea ce v-am spus despre noua problematică a cinematografiei noastre, adăugând că purtătorii ei de cuvânt sunt tinerii regizori. Poate că această înnoire ar putea fi denumită “noul val american”, adică orientarea spre teme actuale. Sunt filme — documentare sau artistice — ale căror scenarii urmăresc anumite ţeluri, obiective. Şi “The Best Man” se încadrează printre ele, din moment ce tratează un subiect foarte la inima tuturor americanilor: alegerile. Cred, sper mai ales, că filmul american va reuşi să rămână sănătos şi în anii care vor urma.
— Care sunt spectacolele de teatru sau film pe care le-aţi îndrăgit mai mult?
— Am jucat la New York timp de 4 ani, cu neobosită pasiune, într-o piesă de succes “Domnul Robert”. Dintre filme, prefer “12 bărbaţi mânioşi”, la care am avut emoţii duble, în calitate de actor şi producător. Permiteţi-mi să relev, dând dovadă de lipsă de modestie poate, forţa dramaturgică şi perfecta simplitate a mijloacelor de expresie din această peliculă.
— După câte ştiu, a existat o perioadă în viaţa dumneavoastră în care v-aţi dedicat mai mult teatrului decât ecranului.
— Este adevărat. Îmi place mai mult scena decât platoul. Poate pentru că filmul încearcă uneori să mă tragă pe sfoară, nu-mi oferă roluri destul de interesante; dacă îmi dați voia, aș adăuga… pe măsura mea.
— Aţi jucat în multe western-uri?
— Sunt foarte conștient de faptul că spectatorii văd în mine mai ales un actor de western, deşi din toate filmele mele — şi nu sunt puţine la număr — nu ştiu dacă am 7 sau 8 western-uri. Nu le iubesc în mod deosebit şi vă mărturisesc chiar că îmi doresc să fac cu totul altceva.
— Nu mi-aţi vorbit de loc de Pierre Bezuhov. Se poate oare ca transpunerea pe ecran a acestei figuri singulare în literatura universală să nu fi marcat evoluţia dumneavoastră profesională?
— Personajul Pierre Bezuhov este cel mai interesant din romanul lui Tolstoi. Atât de complex și de interesant încât am început prin a refuza cu încăpăţânare să-l joc, îmi era teamă de el. Dar regizorul a insistat şi azi cred că este cel mai mare rol al vieţii mele. Mai ştiu că filmul a avut un mare succes de public şi mândria mea e cu atât mai justificată.
— Se pare că în familia Fonda talentul se moşteneşte din tată în… fiică.
— Mai întâi în fiu, pentru că şi tatăl meu a fost actor.
— Aţi îndrumat-o pe Jane spre Actor’s Studio?
— Dimpotrivă, am fost ultimul care a aflat de intenţiile fiicei mele. La terminarea liceului, Jane nu avea deloc aerul că se pregăteşte să devină… vedetă. Şi totuşi, într-o bună zi mi-a comunicat cu un ton foarte oficial că vrea “să facă film”. Restul îl cunoaşteţi. Nu ştiu dacă are succes la public sau nu, dar dacă are, mă bucur grozav. Cel mai bun actor din familia Fonda însă — îmi pare rău pentru Jane — cred că va fi fiul meu, Peter Fonda. Am mare încredere în talentul său şi simt că nu mă va face de râs. Sper că nici eu pe el…
*** Cinema, 1 noiembrie 1964, un interviu realizat de Rodica Lipatti
Henry Fonda a fost căsătorită de cinci ori și a avut trei copii, dintre care unul adoptat. Mariajul cu actrița Margaret Sullavan, încheiat în 1931, s-a încheiat după puțin timp printr-o separare, cei doi divorțând în 1933. În 1935 a urmat o aventură cu cântăreața Shirley Ross, apoi una cu actrița Virginia Bruce, dar la sfârșitul anului 1936 actorul s-a recăsătorit cu Frances Ford Seymour Brokaw, văduva unui industriaș bogat, George Tuttle Brokaw.
Cuplul a avut doi copii, Jane, care a venit pe lume în 1937, și Peter, care s-a născut în 1940. Ambii au devenit actori de success, Jane a câștigat două premii Oscar pentru cea mai bună actriță, iar Peter a fost nominalizat și el de două ori la Oscaruri.
În august 1949, Henry a anunțat-o pe Frances că vrea să divorțeze pentru a se putea recăsători. Devastată de veste și afectată de probleme emoționale de mulți ani, soția actorului a fost internată la Spitalul de Psihiatrie Austen Riggs în ianuarie 1950 pentru tratament. Frances Ford s-a sinucis în instituția medicală pe 14 aprilie, dar înainte de a-și pune capăt zilelor, a scris șase bilete de adio către diferite persoane, însă nu a lăsat niciun mesaj pentru soțul ei.
În același an, Fonda s-a recăsătorit cu Susan Blanchard, o tânără de 21 de ani care îi era amantă de câteva luni. Cei doi au adoptat o fetiță, Amy Fishman, dar au divorțat trei ani mai târziu.
În 1957, baroneasa italiană Afdera Franchetti a devenit cea de-a patra soție a actorului, însă cuplul a divorțat în 1961. După patru ani, în 1965, Fonda s-a căsătorit cu Shirlee Mae Adams, care i-a rămas alături până la sfârșitul zilelor.
Jane Fonda spunea în 1982 despre tatăl ei: „E de-ajuns de chinuit, nu are linişte, îi lipseşte încrederea în el însuşi, crede că n-a dat nimic celorlalţi, îi e frică. Imaginea clasică a tatălui este a aceluia care te ia pe genunchi, să te înveţe cum să trăieşti. Tatăl meu n-a făcut asta niciodată cu mine. Trebuie să-l observi îndeaproape şi să primeşti, prin osmoză, ceea ce are de dat. De săptămâni și săptămâni, e bolnav. Am produs Casa de pe lac, fiindcă voiam ca tatăl meu să joace acest rol. Știam că putea fi ultimul lui rol. Stau tot timpul lângă el. Uneori, ore întregi nu spune o vorbă. Ne privim îndelung şi încerc să înţeleg cum a fost viaţa lui, cum a fost el însuşi. E greu”.
De la începutul carierei sale din 1935 și până la ultimele proiecte din 1981, Fonda a apărut în 106 filme, programe de televiziune și filme scurte. Actorul a încetat din viață pe 12 august 1982, la Los Angeles, la vârsta de 77 de ani.
“Moartea rămâne cea mai neverosimilă dintre realităţi. Şi cu toate acestea, omul a inventat infinite forme pentru a suporta implacabilul neverosimil. Şansa lui Henry Fonda a stat în film.
În filmul american, Henry Fonda a constituit un capitol aparte, omul-actor care a reuşit, fără să se sinchisească niciodată de capriciile modelor cinematografice, să lase moştenire imaginea personajului care înfrânge destinul.
Atunci când l-am întâlnit, a acceptat extrem de greu să vorbească despre sine. Şi dacă până la urmă a făcut-o, a fost pentru a-mi spune că din toată cariera sa consideră filmul “12 oameni furioşi” pledoaria cea mai desăvârşită pentru dreptate din câte a rostit în filmele sale”, scria Cristian Popișteanu în România literară, continuând “La puţin timp după ce îl cunoscusem pe Henry Fonda, Francoise Giraud, în vremea aceea directoarea săptămânalului parizian “L’Express”, îmi sublinia profunda valoare umană şi educativă a filmului amintit de Fonda: “Este o excepţională lecţie de tact, de optimism şi încredere în om. Acest film povesteşte istoria unui auditoriu care se sustrage lent din mrejele pasiunii, care se degajează de prejudecăţile sale, care renunţă la acele opinii formate fără a fi avut ocazia, dorinţa, sau pregătirea necesară spre a se informa şi a reflecta. Omul care le vorbeşte nu spune: Sunteţi nişte idioţi sau nişte trădători pentru că nu gândiţi la fel ca mine. El este singur şi ştie perfect să nu ţină seama de orgoliu pentru a se exprima. El are voinţa curajului. Acest om a devenit pentru noi toţi Henry Fonda”.
Deşi fusese nominalizat pe listele Academiei de Film încă din 1940 pentru rolul din ecranizarea după John Steinbeck, “Fructele mâniei”, abia in primăvara anului 1982, Henry Fonda a primit Premiul Oscar. Nu a participat la ceremonie, dar celebra statuetă i-a fost înmînată, pe patul de suferință, de fiica sa, Jane. Cei patruzeci şi şase de ani ai carierei sale s-au încheiat pe 12 august 1982, sub semnul acestei strălucitoare recunoaşteri.
Henry Fonda şi-a gândit şi construit destinul de excepţie încălcând legile draconice ale Hollywood-ului; şi-a dorit şi a cucerit independenţa de a-şi alege rolurile şi posibilitatea de a reveni mereu către teatru și nu rareori şi-a prelungit pe ecran succesele compuse mai întâi în luminile rampei.
A devenit, ca şi John Wayne, colaboratorul îndrăgit de John Ford şi a depus mărturie despre maestrul westernului în filmul care i-a fost dedicat de Peter Bogdanovich. Şi-a impus cu rafinament şi personalitate stilul de joc în compania multor staruri şi a intrat, alături de Bette Davis (“Jezebel”, 1938), de Elizabeth Taylor (“Vinerea cenuşie”, 1974) sau de Katherine Hepburn (“Pe lacul auriu”, 1981), în cartea de aur a celei de a șaptea arte și în sufletul milioanelor de spectatori din lumea întreagă.
Surse:
Revistele Cinema și Flacăra
