“Ştiu, spunea Otto Frank, că Anna a devenit un simbol. E un simbol căruia trebuie să i se păstreze valoarea şi importanţa. Ea a devenit simbolul celor oprimaţi şi persecutaţi. Iată de ce jurnalul ei a găsit atâţia cititori şi va mai găsi în continuare. Când se pronunţă numele Annei Frank, îndată gândul ne zboară spre jurnalul ei. Şi când gândesc că eu nici nu ştiam despre existența unui astfel de jurnal susceptibil de a fi considerat un document atât de important.
Îndată după război, când am izbutit să mă înapoiez la Amsterdam (ajunsesem în etape, de la Odesa, trecând prin Marsilia și Arnheim — mai cu trenul, mai cu camionul), primul drum l-am făcut ca s-o caut pe Miep şi pe soţul ei. Nu-mi mai rămăsese nimic, decât doar viaţa şi prietenii, acei prieteni care ne ţinuseră ascunşi şi ne ajutaseră.
Miep şi soţul ei se numără printre aceştia. Eram distrus, istovit, copleşit, dar încă nu-mi închipuiam că fetele mele nu se vor mai întoarce. Ne despărţiseră îndată după sosirea în lagărul de triere. Pe mine m-au expediat la Auschwitz, unde, după o perioadă grea de muncă forţată, m-am îmbolnăvit. Mă aflam încă în spitalul lagărului — un spital rudimentar —, când au venit trupele sovietice care ne-au pus în libertate, în ianuarie 1945. Ne-am ataşat lor, soldaţii sovietici ne-au dat din mâncarea lor şi ne-au ajutat să ne deplasăm. A fost începutul unei lungi călătorii pe căile ferate sovietice, de Auschwitz la Katowice, apoi la Odesa. Pe drum, am aflat că soţia mea murise. Despre soarta fetelor nu ştiam însă nimic.
Întrebam în dreapta şi în stânga, interesându-mă la cei eliberaţi din lagărele naziste, dar nimeni nu-mi putea da vreo ştire. „Poate că le-aţi văzut pe fetele mele, din întâmplare? Nu aţi auzit întâmplător, pomenindu-se de două fete tinere, Anna şi Margot Frank?” Întrebările meie rămâneau fără răspuns. Odată, la o oprire mai îndelungată a trenului, întâlnii o fetiţă cu care se jucase Anna la Amsterdam. Dânsa mă recunoscuse, după care mă conduse la mama ei, care se găsea în aceeaşi situaţie deznădăjduită ca şi mine: căuta şi ea să dea de urma soţului de care fusese despărţită în condiţii similare. Avea să afle curând că, şi soţul, şi fiul lor, ambii erau morţi. Mai târziu (în 1959), ea a devenit soţia mea, dar atunci, la întâlnirea din gara Odesa, nici unul dintre noi nu putea şti ce ne va aduce viitorul.
Eu continuam să tot întreb pe fiecare om ieşit în cale dacă nu ştie ceva despre fetele mele, dar mereu fără nici un rezultat. Vestea la gândul căreia mă îngrozeam tot timpul la Amsterdam am aflat-o de la supravieţuitorii eliberaţi din lagărul Bergen-Belsen. Rămăsesem, deci, absolut singur. Cu toate că mă simţeam distrus, am încercat să-mi realcătuiesc un mod de existenţă cu ajutorul prietenilor şi al foştilor funcţionari, care mă ajutaseră în timpul cât am stat ascuns. Pornisem chiar să reînfiinţez firma mea de altădată. Paralel cu aceasta, am început o activitate de ajutorare a copiilor rămaşi orfani, căutând să restabilesc legături cu rudele lor apropiate.
Colindam spitalele şi sanatoriile pentru a aduce un cuvânt de mângâiere unor bolnavi fără familie, toate acestea, ca să-mi găsesc un scop al vieţii. Cel mai mare sprijin l-am primit, şi în noile împrejurări, tot de la cei care ne ajutaseră cu toată generozitatea în perioada clandestinătăţii, cinci oameni care merită să fie daţi ca exemplu de aleasă omenie.
Toată existenţa noastră în ascunzătoarea din „aripa secretă” depinsese exclusiv de aceşti oameni. În cadrul fostei mele firme, care continua să funcţioneze la parterul ascunzătorii, ei alcătuiau o adevărată echipă, şi numai perfectei armonii ce se stabilise, cu vremea, între mine şi această echipă a fost posibil miracolul dăinuirii noastre în tainicul adăpost. Fiecare din cei cinci era conştient de pericolul la care se expunea, şi, totuşi, ne-au rămas prieteni până la supremul sacrificiu, dacă pot să mă exprim astfel. Nici pentru ei viaţa în timpul războiului şi al ocupaţiei nu era uşoară. Nici măcar în familiile lor ei nu s-ar fi încumetat să sufle o vorbă despre asistenţa pe care ne-o acordau acolo, în refugiul ascuns, în care îi aşteptam, totdeauna sub tensiune, până când soseau cu hrana şi celelalte lucruri strict trebuincioase.
Pe Miep şi soţul ei, de pildă, îi simt atât de aproape, de parcă ar fi propriii mei copii sau fraţi. Odată, m-am dus până la Toronto, în Canada, unde locuieşte astăzi fostul meu asociat Kraler, pentru a-l revedea, după atâta amar de ani. L-am întrebat, cu această ocazie, să-mi spună sincer de ce a fost atât de bun cu noi, în acei ani grei ai războiului şi ocupaţiei naziste. El mi-a răspuns simplu: „Doar n-aveam să-mi părăsesc prietenii!” Într-adevăr, nici unul dintre prietenii noştri nu ne-au abandonat atunci…
În primele zile după înapoierea la Amsterdam, m-am dus să locuiesc în casa lui Miep şi Henk. După ce am aflat că fetele mele nu mai există şi am comunicat acest lucru şi gazdelor, Miep a scos dintr-un loc în care îl ţinea cu cea mai mare grijă caietul legat în scoarțe solide al jurnalului Annei. Îl găsise, după arestarea noastră, zăcând printre hârtiile răvășite pe podea în ascunzătoarea secretă. Îl ascunsese bine, cu gândul să-l restituie Annei când se va întoarce din deportare…
După ce l-am citit și răscitit, într-o stare ce nu e greu de închipuit, l-am transcris la maşină, fără nici un gând de a-l da publicităţii. Am dat doar câte un exemplar unor prieteni, ca să-l citească. Unul dintre aceştia, funcţionar la o editură, îmi spuse: „Ar trebui tipărită o carte. E ceva prea important pentru a-ţi rămâne cunoscut numai ţie”. A insistat mult, dar eu nu mă puteam hotărî. Într-o bună zi, deschizând un ziar, citesc un articol în care se vorbea despre Anna Frank. Un profesor de istorie citise, fără știrea mea, manuscrisul dactilografiat, și-l lua ca punct de plecare pentru articolul său intitulat „Glasuri de copii“.
Toată noaptea nu am închis ochii, frământându-mă asupra deciziei ce aveam s-o iau. S-a ivit curând un editor olandez (citise, probabil articolul profesorului de istorie) care mi s-a adresat în legătură cu posibilitatea de a publica „Jurnalul”. Până la urmă am cedat. Şi astfel, văzu lumina tiparului „Jurnalul Annei Frank”. Gândindu-mă adesea, în anii mulţi care s-au scurs de la dispariţia Annei, îmi dau seama că ea mi s-a părut a fi atunci mai copil decât era în realitate. Multe lucruri au trecut neobservate acolo, în ascunzătoarea din pod. Nu-mi puteam închipui că, în mintea Annei, şi-ar fi putut găsi loc gânduri altele decât cele care se atribuie în mod obişnuit copiilor. Știam că îi plăcea să scrie, dar asta era tot. Când, uneori, mi se adresa: „Tată, acum vreau să scriu și doresc ca nimeni să nu mă tulbure“, astfel de vorbe mi se păreau prea solemne, dar de o solemnitate copilărească.
Îi citesc mereu jurnalul şi reţin acum unele lucruri deosebite. Îmi dau seama că nu am cunoscut-o cu adevărat pe Anna. Discutam mult între noi şi citeam multe cărţi împreună, dar acum văd că-mi scăpau atâtea lucruri despre care ea vorbeşte în jurnal.
Anna dăduse un nume jurnalului său intim: îl chema Kitty. Scria pentru Kitty, i se adresa la fiecare început de însemnări zilnice, i se destăinuia lui Kitty. Alesese probabil acest nume fiindcă, între ea şi jurnal, se crease un raport personal, o prietenie de nedespărţit. Îmi aduc aminte că, printre prietenele Annei, era și una care se numea Kitty. Odată mi-a arătat un desen făcut de această prietenă a ei, spunându-mi: „Ia uite ce pricepută la desen e Kitty!” Aceasta e, astăzi, la Utrecht. Nu de mult, am vizitat-o, dar nici ea, nici eu nu am putut descoperi ce anume o determinase pe Anna să dea jurnalului său numele de Kitty şi să-şi înceapă, de fiecare dată, însemnările cu “Dragă Kitty”. Nu numai eu mă arăt surprins de maturitatea de gândire de care dă dovadă Anna în adnotările ei. Învăţa mult şi multe: germana, franceza şi engleza, stenografia în olandeză şi engleză, în afară de jurnal, mai scria schiţe şi povestiri, poveşti.
De altminteri, cealaltă fiică a mea, Margot, era şi ea o fată serioasă. Printre altele, urma un curs de latină prin corespondenţă, servindu-se, ca interpus, de cineva din grupul prietenilor care ne asigurau traiul şi existenţa în ascunzătoare. Am rămas foarte mult legat de Amsterdam, cu toate că locuiesc acum la Basel. E o legătură indisolubilă, născută din prietenie. Mă număr, poate, printre puţinii oameni din lume care pot spune că ştiu ce este prietenia: o prietenie căreia nu Hitler, ci doar moartea îi poate pune capăt. Când m-am mutat la Basel, în 1952, pentru a trăi acolo împreună cu mama mea, cu sora şi nepoţii, am lăsat firma din Amsterdam salariaţilor mei. Nu aş mai putea trăi acolo. Mă duc din când în când, dar nu pot suporta să stau în Prinsengracht, unde e casa-muzeu şi sediul Fundaţiei Anna Frank, a cărei activitate o urmăresc cu mult interes.
…Nu ştiu nici până azi cum şi de ce am fost denunţaţi naziştilor pentru a fi arestaţi. Antisemitism sau setea de bani? N-am putut afla cine ne-a trădat. Am avut doar bănuieli, dar nici o dovadă. Nu-mi place să suspectez pe pe cineva dacă împotrivă-i nu sunt nici un fel de probe. S-a spus că am fi fost semnalaţi nemţilor pe cale telefonică de către o voce de femeie, dar nu ştiu nimic în plus şi nu cred că aş avea dreptul să acuz pe cineva în aceste condiţii.
Nici SS-istul care ne-a arestat nu ştia cine telefonase. El s-a prezentat pentru a executa, pur şi simplu, un ordin. Pentru el era o chestiune de rutină. În fiecare zi, se ducea să aresteze pe cineva. Sunt întrebat dacă m-am gândit să-l denunţ pe acel agent al Gestapo-ului, care după război şi-a găsit o slujbă la poliţia austriacă. Nu m-am gândit niciodată. Adevăraţii vinovaţi sunt cei care trăgeau sforile în sferele înalte. Nu cred că, printr-un proces şi o condamnare, se poate obţine mult. Faptul consumat nu mai poate fi anulat, dar trebuie să învăţăm din întâmplările trecutului. Trebuie să luptăm împotriva prejudecăţilor şi să ne străduim a ne privi pe noi înşine cu un ochi critic.
Fundaţia Anna Frank a luat fiinţă pentru a pune în gardă pe oameni împotriva unor noi catastrofe şi a combate prejudecăţile, discriminările şi opresiunea. Cred că jurnalul fiicei mele poate fi util în acest sens. Anna a devenit un simbol al libertăţii, în portretul pe care Marc Chagall i l-a făcut, un porumbel alb se confundă cu figura Annei. Am primit o scrisoare din Japonia în care o fetiţă mi se adresează astfel: „Aş vrea, dacă sunteţi de acord, să vă scriu cu regularitate, ca o fiică. M-aţi putea socoti fiica dv.?” De atunci, ne scriem mereu. Ştiu că multe mame au dat fetiţelor lor numele de Anna, în amintirea Annei Frank. Sunt multe cazuri în Elveţia. Anna a murit în 1945, dar multe Anne trăiesc astăzi.”
*** Lumea, iunie 1979
Otto Frank, tatăl Annei Frank, a încetat din viață pe 19 august 1980, la vârsta de 91 de ani, în Elveția.
