“Bisturiul lui Demosthene era renumit în tot Bucureștiul în preajma lui 1900. Toată lumea îl știa că este salvator. De câte ori intervenea, făcea adevărate minuni. Stăpânul lui, doctorul Demosthene, a fost o figură a Capitalei. Cine n-a văzut prin cabinetele medicilor mai bătrâni o caricatură reprezentând un pacient întins pe masa de operații și în jurul lui roind fel și fel de doctori cu fel de fel de atribuții?
Din mijlocul lor se desprindea generalul doctorul Demosthene, cu chipiul pe ceafă și cu bisturiul în mână, gata să amputeze piciorul sau mâna nefericitului de pe masă. Puțini medici s-au bucurat de o popularitate atât de întinsă ca doctorul Damosthene. Capacitatea lui deosebită și alesele sale calități sufletești au fost elementele care l-au ridicat în ochii contemporanilor și l-au impuls în stima urmașilor.
La Școala Națională de Medicină a lui Davila, s-a prezentat în primii ei ani de funcționare un tânăr slăbuț, sărac, venit din Brăila, unde se născuse în anul 8 noiembrie 1845 și unde învățase 4 clase gimnaziale. Davila l-a primit cu bucurie, căci în ochii lui citise și inteligență, și hotărâre de lucru. Într-adevăr, Atanasie Demosthene — căci el era — s-a dovedit un eminent student. În 1870, el termină școala cu succes, fiind proclamat după normele de atunci licențiat în medicină. Davila, care obținuse o recunoaștere a școlii lui de către Univrsitățile franceze și italiene, obliga pe toți absolvenții să treacă în străinătate pentru completarea studiilor. Cu atât mai mult l-a obligat pe Demosthene, element de elită pe care conta.
Într-adevăr, la examenul pentru obținerea bursei de trimitere, acesta a fost întâiul și, cu mândria triumfului zugrăvită pe față, pleacă la Facultatea de medicină din Montpellier, unde fusese repartizat. După alți ani de muncă și studiu, obține titlul de doctor în medicină și chirurgie cu lucrarea “Contribution à l’étude de la sclérose en plagues disséminées avec deux nouvelles observations”. Solemnitatea acordării celui mai înalt rang academic se face cu un ceremonial deosebit. Doctorul Demosthene n-a putut însă să-și dea prea mult seama, deoarece regimul militar sub care funcționa școala noastră de medicină îl obliga să se întoarcă imediat în țară.
Ajuns aci, este numit medic-căpitan la un regiment din Galați. În 1874 este mutat la București, unde doi ani mai târziu, în urma unui concurs pe care l-a dat și la care a ieșit al doilea, ajunge medic secundar și chirurg la spitalul de copii.
Războiul din 1877 îl găsește în plină activitate. Întrerupe însă totul și pleacă pe câmpul de luptă împreună cu eroica divizie a colonelului Cerkez. Ambulanța condusă de el lucra zi și noapte. A îngrijit cel mai mare număr de răniți și a realizat cel mai mare număr de operații și de vindecări. Când, spre sfârșitul campaniei, a izbucnit epidemia de tifos exantematic, Demosthene trece la Călărași, unde face adevărate minuni. Contribuția sa în această luptă a fost mai presus de orice laudă.
Războiul se terminase de mult când a putut și el să reintre în viața normală. Înaintat medic maior, firele se leagă din nou între atribuțiunile militare și preocupările științifice. În 1881, devenind vacantă catedra de fiziologie de la Facultatea de Medicină, se prezintă la concurs și, reușind înaintea tuturor medicilor civili, ajunge profesor universitar. Avea 36 de ani!
În 1882, este numit chirurg-șef la Spitalul Militar. Operațiile făcute de el devin adevărate minuni. Cunoscând anatomia la perfecție și lucrând cu o perspicacitate nemaiîntâlnită și cu o siguranță uimitoare, ajunge în scurtă vreme cel mai de seamă chirurg al epocii sale, îndrăgostit de chirurgie. În momentul în care catedra primului nostru profesor de medicină operatorie — dr. Turnescu — devine vacantă, profesorul de fiziologie dr. Demosthene ajunge pentru a doua oară profesor universitar.
Fără să părăsească o clipă cariera militară, el își împarte timpul între serviciu și catedră. Este invitat ca profesor la congresul internațional de medicină de la Paris din 1885, dar se duce în uniformă, subliniind participarea pentru prima oară a unui medic militar român la o reuniune științifică internațonală. Cu această ocazie face o comunicare asupra existenței unui serviciu medical bine organizat în armata română. La următoarele congrese a fost nelipsit.
Îl împingea într-acolo nu numai dorința de a se informa, ci și nevoia omului de știință de-a împărtăși și altora rezultatele cercetărilor sale. Astfel, la congresul din 1889, ținut tot la Paris, Demosthene prezintă o lucrare intitulată “Résultats immédiats et éloignés de l’intervention chirurgicale dans les tuberculoses locales”, precum și o serie de “considerațiuni asupra câtorva cazuri de peritonită purulentă”.
La Berlin, în 1890, o comunicare asupra “Antisepsiei pe câmpul de bătaie” și o alta asupra “Tratamentului chirurgical al peritonitei tuberculoase” atrag asupra sa cele mai elogioase cuvinte. La Roma, în 1894, și la Bruxelles, în 1906, alte câteva lucrări îl impun atenției tuturor. Dintre toate, merită o mențiune specială “Studiile experimentate asupra proiectilului puștii Manlicher, model românesc de calibru 6,5 mm. Efectele sale asupra obstacolelor de diferite feluri”. Lucrarea aceasta a fost realizată după doi ani de cercetări și cuprinde aproape 150 de fotografii. Ea a fost răsplătită cu premiul francez Laboire, cu medalia de aur și cu titlul de membru al Academiei de medicină din Paris, acordat autorului.
În total, doctorul Demosthene are 54 de lucrări, dintre care mai bine de jumătate făcute cu elevii săi. Cum era și natural, a studiat în special chestiuni de chirurgia militară, acestea interesând în primul rând nu numai specialitatea sa, ci și nevoile țării. El este cel care a arătat că soldații operați de hernie pot să-și îndeplineească obligațiile militare tot așa de bine ca și ceilalți. A redat astfel armatei o serie întreagă de tineri care altfel n-ar fi fost de niciun folos.
Pentru deosebita sa activitate și pricepere, Societatea de chirurgie din Paris l-a ales în 1895 membru activ, onoare de care nu s-a mai bucurat nici un alt medic militar român. Câțiva ani mai târziu, însuși regele, apreciindu-i calitățile, îl înalță la gradul de general, iar la 1 aprilie 1905 îl numește inspector general al serviciului sanitar al armatei. Era cel mai înalt post la care putea aspira un medic militar. Demosthene l-a deținut trei ani de zile, adică până la 1 aprilie1908, data pensionării și trecerii sale în cadrele de rezervă ale armatei.
Ca professor, a continuat însă să funcționeze încă mulți ani. Iubea studenții, îi sprijinea, dar le pretindea și carte, și ascultare. A format întreaga pleiadă de chirurgi de care țara avea nevoie. Pentru a-i învăța, Demosthene le arăta mai întâi o operație, apoi o repeta pe cadavru, în urmă îi punea și pe ei să o încerce tot pe cadavru și abia la sfârșit îi trecea în clinică, unde le dădea pacientul în seamă.
În felul acesta, apare ca promotorul lucrărilor practice, lucrări la care nimeni nu se gândise până atunci. Mânat de aceeași dorință a unei temeinice pregătiri științifice a elementelor în subordine, a înființat societatea științifică a corpului sanitar militar român și Revista Sanitară militară. Izbucnirea Primului Război Mondial îl găsește cu aceeași putere de lucru ca și în tinerețe.
De aceea, când în 1916 goarna a sunat și pe plaiurile noastre, cu toți cei 71 de ani ai săi, Demosthene a alergat și a cerut să fie primit voluntar. A fost numit șef al spitalului militar “Regina Elisabeta” din București. Nu a lucrat însă decât scurt timp, deoarece Capitala fiind ocupată, și a pornit spre Iași, pe drumul pribegiei. De aici a fost trimis în Franța, pentru ca alături de ceilalți profesori universitari ce formau misiunea română să susțină dreptatea cauzei noastre. Când în 1918 s-a reîntors în țară, a găsit o Românie Mare репtru care luptase și el în două războaie. Cu satisfacția datoriei împlinite, în 1919 se retrage la pensie și de la Universitate, continuând totuși să se intereseze de progresele chirurgiei românești până în ultima clipă a vieții sale.
Gârbovit de ani, dar nu părăsit de puteri, falnicul general de altă dată mai putea fi văzut uneori prin sălile spitalelor bucureștene. Dădea sfaturi și privea cu plăcere la vrednicia elevilor săi. Era stimat și iubit de toți. De aceea l-au și plâns cu toții când, la 29 mai 1925, a închis ochii pentru totdeauna”.
*** Ziarul Ştiintelor şi al Călătoriilor, 1943
