“Avram Iancu, eroul marii epoci de redeşteptare naţională, cel care a prins să traducă în faptă idealul proclamat pe «Câmpia Libertăţii», sufletul care a ştiut să se întrupeze într-un semizeu al acţiunii vitejeşti fără seamăn, al apărării noastre energice, şi înţelepte, şi umane, îşi trăia ultimii ani ai martiriului său.
Era în anul 1869, toamna, în septembrie. Deşi eram copil abia de 8 – 9 ani pe atunci, mi-l reamintesc ca aievea, îl văd deschizând uneori încet uşa casei noastre părinteşti şi intrând sfios, înfăşurat ca de obicei, până peste bărbie, în şuba lui neagră…
Atunci, în toamna acelui an, tatăl meu, pretor în Hălmagiu, rugase pe oamenii lui de pe la Lazuri, Albac şi Vidre ca unde îl vor întâlni şi cum vor putea, cu binişorul să-l aducă pe Iancu la dânsul. Se apropia ziua hotărâtă pentru dezvelirea monumentului ridicat lui Ioan Buteanu (unul din liderii revoluționarilor transilvăneni de la 1848 și prefect al Zarandului în perioada 1848 – 1849, spânzurat fără judecată pe 23 mai 1849) la Iosăşel, şi dorinţa fruntaşilor iniţiatori ai acelui monument era să fie şi Iancu de faţă…
Dar de unde să-l iei pe Iancu? Regele munţilor n-avea reşedinţă. Sinistrul demon al trădării îl mâna din loc în loc. Pecetluise minunata operă a protestării, cu sânge viguros şi îmbelşugat pecetluise voinţa acestui popor, izbutise a-l arătă sus şi tare, cu arma neînfrântă în mână, cu graiul elocvent al celor din morminte şi al celor în viaţă pe acest român care nu vrea şi nu se poate să fie rob în patria lui, şi totuşi opera nu trăia. Fusese sugrumată, ucisă, în clipa în care trebuia să i se lase viaţa… Viaţa!
Zbirii împăratului înfruntat de Regele munţilor care n-a voit să-i primească decoraţiile, ci stăruia pentru drepturile şi libertatea poporului, căci „pentru acestea luptase», zbirii l-au aruncat în temniţă, l-au scuipat şi l-au pălmuit, ca pe un alt Mântuitor…
Când l-au slobozit din închisoare acasă, ai lui nu l-au mai cunoscut pe Iancu. Plecase un Rege şi se întorcea o umbră. O umbră! Nimic mai potrivit. Căci chiar de n-ai fi ştiut că e umbra lui Iancu omul acela înfăşurat în șuba lui neagră, dacă te-ai fi uitat bine în ochii aceia adânci și tulburi, în faţa aceea brăzdată, tăcută, care totuşi îţi vorbea, nu se putea să nu te fi cutremurat tragica expresie a întregii lui figuri.
Tragedia întregului neam românesc trăia acolo, în faţa aceea brăzdată, în ochii aceia tulburi…
Veni Iancu, şi tata îl ospătă ca de obicei, apoi îl luă pe departe:
— Bine că venişi, dragă Iancule; te-au căutat Frâncu, şi Borlea, şi Hodoş, cu Mircea Stănescu de la Arad…
Dar Iancu se şi ridică de la masă, cu un pas spre uşă.
— Nu mă duc la Baia-de-Criş…
— Nu, nu… Vor veni ei aici, apoi vom plecă cu toţii la Buteanu.
Îşi încruntă sprâncenele stufoase:
— La Buteanu? Care Buteanu?
— La Iosaș!
O tresărire ca de bucurie îi lumină fața, în vreme ce o licărire de memorie părea a-i reveni.
— Atunci… nu-i adevărat că l-au omorît ungurii?
Tata se folosi de o stratagemă:
— Nu! Să vezi: ungurii nu l-au putut omorî. El va trăi cât va trăi naţia românească! A reînviat ca Isus Hristos. Vii cu noi să-l vezi?
— Viu, răspunse Iancu hotărât, viu!…
Şi iarăşi se îndreptă spre uşă. Câteva zile l-am împresurat toată familia, cu tot ce am putut noi născoci, să nu i se urască, să nu plece. Să-l poată duce la serbare, era dorinţa tuturor. Să-l mai vadă poporul. Crişenii lui, care îl adorau şi-l plângeau ca şi grenadirii lui Heine pe Napoleon.
Avram Iancu iubea muzica şi singurătatea. De aceea tata îl lăsa singur în odaia de oaspeţi şi-i aducea câte fluiere găsiră pe la ciobanii din împrejurimi. În ziua memorabilă, se adunară la noi în Hălmagiu fruntaşii Zarandului. Cei din Arad aşteptau la faţa locului. Iosaşul era în comitatul Aradului. Comite suprem (prefect) în Arad era atunci vrednicul român Gheorghe Popa.
Trei trăsuri înghesuite erau gata să plece din curtea noastră de dimineaţă. Sigismund Borlea, observând cu cât dor priveam convoiul, mă ghici, îmi făcu semn să mă apropii şi mă luă pe genunchii lui.
Iancu şedea lângă el, mă prinse de mână şi tot drumul m-a ţinut aşa. Cum tata îmi povestise de multe ori despre faptele lui, ştiam cine era el, şi tot drumul am simţit un fior de evlavie şi de mândrie că eram aşa de aproape de el şi-l puteam ţinea de mână fără să-mi fie teamă în tot momentul că are să fugă de lângă noi. După o călătorie de patru ore, sosirăm la Iosaș. O soră a mea, cu 12 ani mai mare decât mine, era măritată din primăvara aceluiaşi an cu Iosif Stănescu, notarul satului, frate cu Mircea Stănescu. La ei au fost găzduiţi cei mai de frunte dintre oaspeţi. Bucuria mea la revederea surorii iubite, care mă alintase cu mângâieri de mamă dulce, îmi cuprinse acum inima mai mult decât preocuparea de solemnitatea dezvelirii monumentului, pe care n-o putea cuprinde îndeajuns priceperea mea de copil.
Şi totuşi, când se porni procesiunea cu vreo zece preoţi în frunte, o emoţiune de nedescris mă cuprinse. Ca la o înmormântare… Şi doar tata îi spunea lui Avram Iancu că va fi învierea lui Buteanu! Coborârăm jos în Valea Crişului. Pe mal, în apropierea unei sălcii bătrâne, pletoase, la câţiva paşi de albia râului, pe un teren nisipos, era aşezat monumentul, învăluit în postav negru.
Simeon Balint, Sever Axente, dintre marii tribuni de la ‘48, însoţiţi de Gheorghe Bariţiu, sosiră şi ei, venind din Sibiu, în vreme ce preoţii începură sfeştania. Ascultam pitică, între cei mari, cu respiraţia oprită, cuvântările pe care le rostiră fruntaşii neamului. Doamne, ce clocot se pornise să fiarbă între sălciile pletoase acolo jos, pe nisipul acela de lângă albia Crişului!
Din amintiri de lupte, de prigoniri şi de jale, de vitejii şi speranţe de o clipă, apoi iar de prigoniri şi înfrângeri, ţâşnea cuvântul ca din flăcări fierbinţi din focul lăuntric al unui vulcan arzător. Şi oftările înnăbuşite în piepturi izbucniră în strigăte de durere, scrâşniri de ameninţări înverşunate; din mii de glasuri se auzi clocotul răsvrătirii. Crişenii lui Iancu, care luptaseră sub steagul lui, înţelegeau mai viu nedreptatea, gemeau sub povara ei şi cereau lumina, răsplata vitejiei lor, pentru ei şi pentru Avram Iancu, Regele lor.
Auziseră că a venit, că era acum între ei şi îl aclamau. Iancu trebuia să vină la tribună, să se arate mulţimii… Dar unde era Iancu? O clipă îl văzusem, posomorât, încruntat, când se porniră cuvântările. Apoi atenţia-mi fu atrasă iar de zgomotul manifestărilor…
Cu câteva clipe înainte era aci, lângă noi; tata îl păzea ca pe o comoară — dar răpit de entuziasm se ridicase şi el un moment, — şi acuma, iată, nu mai era aci lângă noi… nu mai era nicăieri!
Tata alergă prin mulţime, în dreapta, în stânga, întrebând şi căutându-l, dar nimeni nu-l văzuse, nu-l recunoscuse.
Nu l-am mai văzut de atunci pe Avram Iancu. N-a mai venit prin Hălmagiu. Peste doi ani l-au găsit mort pe o bancă din faţa şcoalei reformate din Baia de Criş. Trăiau încă mulţi din aceia care îl cunoscuseră în vitejia tinereţii, şi cu adâncă durere au înmormântat sub gorunul lui Horia de la Ţebea umbra tristă, rătăcitoare, a aceluia care fusese odinioară Avram Iancu.
Monumentul lui Ioan Buteanu a fost prăvălit în valurile Crişului, în vitrege vremuri. Iancu n-a putut să mai creadă în reînvierea duhului său… Dar iată că după mai bine de o jumătate de veac de atunci, după un veac de la naşterea marelui viteaz martir, noi credem. Şi amintirea lui o slăvim de-a pururea.
*** Constanţa Hodoş, revista Transilvania, septembrie 1922
Constanţa Hodoş s-a născut la Zimbru, un sat la marginea jud. Arad, localitate cu poziţie foarte romantică, între păduri de stejari uriaşi. Anii copilăriei i-a petrecut în Hălmagiu şi Baia de Criş. Tatăl ei, Constantin Taloş, asesor (consilier) de tribunal, era rudă cu Borlea, prieten cu Iosif Hodoş și unul dintre susţinătorii vieţii româneşti din Zarand. Avram Iancu a fost oaspete zilnic în casa familiei, iar Constanța Hodoș s-a jucat adesea, pe la vârsta de 6 – 7 ani, cu fluierul lui Iancu, legănându-se pe genunchii martirului.
După două căsătorii nepotrivite, una cu Nicolae Marcu și cea de-a doua cu Ioan Russu-Șirianu, a trecut în România, unde s-a reîntâlnit cu prietenul ei din copilărie, Alexandru I. Hodoş (Ion Gorun), de care o legau amintiri din perioada cât locuise la Baia de Criş. Cei doi s-au căsătorit în 1890 și au avut un fiu, pe Alexandru A. Hodoș.
Constanța Hodoș a devenit scriitoare și a fost una din reprezentantele mișcării feministe din România. A încetat din viață pe 19 aprilie 1934 la București.
