“…Sunt 8 – 9 ani de-atunci. La clubul muncitorilor din Capitală, înaintea obișnuitei întruniri săptămânale – era într-o sâmbătă seara – prietenii făcură cerc în jurul unui nou venit. Era Ștefan Petică. Prietenii îl cunoșteau din auzite: ținuse discursuri la Brăila, înființase un club în satul său natal, avusese oarecari conflicte cu autoritățile nu prea îngăduitoare cu socialiștii și scrisese câte ceva prin “Munca” și “Lumea Nouă”.
Noul venit descinsese deci la club ca la el acasă și prietenii, fideli tradiției de ospitalitate și tovărășie, fără alegere și fără control, îl primiseră și pe acesta ca pe atâția alții, cu brațele deschise. Fiecare voia să știe cum merge mișcarea prin alte părți, și toți se bucurau că a venit încă unul din pătura cultă, să pună umărul la acea mișcare despre care Ioan Nădejde zicea că „ne crește peste cap”.
Tânăr de tot, abia isprăvise liceul, rău îmbrăcat, cam baroc la înfățișare, ca și la nume, cam speriat de mărimea și măreția Bucureștilor, frământat de doruri și de aspirații, pentru el venirea în Capitală era un pas decisiv în lupta vieții și, stăpânit de grija soartei care-l aștepta, sosise cu 2-3 gologani în buzunar, Petică ne deveni îndată simpatic.
Simțeam că nu era un tip ca oricare. A fost îmbrățișat cu căldură, i s-a găsit un adăpost, și unul dintre noii săi amici l-a primit tovarăș de cartelă la birtul „social-democrat” al lui Dumitrache Georgescu.
…În presă, și în general în publicistică, mahalagismul e în mare cinste. E destul să vezi adunați câțiva publiciști ca să știi că sfâșie pe toți publiciștii absenți. Se zice că oamenii cei mai invidioși sunt actorii, dar, după o statistică făcută de cineva, recordul acesta îl au ziariștii — și nu m-aș mira deloc dac-ar fi astfel. Era, deci, firesc ca Ștefan Petică să atragă atenția din primul moment și să furnizeze un inepuizabil subiect de vorbă.
Cât s-a râs pe seama lui Petică! Și cine a fost observat, urmărit cu mai multă grijă decât el! De la îmbrăcăminte până la cel mai inofensiv gest, de la ce mai patetic discurs până la cea mai neînsemnată silabă dintr-un articol al său, totul a fost cernut prin sita umoristică a confraților. Dar despre el nu s-au făcut numai simple mahalagisme, a fost discutat, și asta nu prea e partea tuturor. Cine era originalul acesta în care vedeai vecinii luptându-se inteligența pătrunzătoare cu naivitatea copilărească, bunul simț cu don-chișotismul, simplicitatea cu grandomania, umanitarismul fanatic cu răutatea răzbunătoare?
Fiu de țăran din satul Bucești, făcu liceul la Brăila. Tatăl său, un gospodar binișor situat și cu știință de carte (dintre cei care au absolvit școala primară a satului), aspira probabil să-l scoată popă ori funcționar. În ce mizerie a trăit Petică vreme de 7 ani, cât a făcut liceul, ar putea înțelege numai aceia care își dau socoteală cât poate rupe un sătean, fie și mai chiabur, din venitul său, pentru a ține un copil în oraș.
Ștefan Petică se distinse la școală. Muncitor viguros și încăpățânat, uimit de lumea nouă în care se afla, simțindu-și inferioritatea socială și dorind instinctiv să se ridice la înălțimea colegilor săi, care altminteri îi erau inferiori, el puse în învățătură acea ardoare pe care o găsim adesea la fiii de țărani ajunși prin școlile secundare. Firește, fu lăudat, măgulit, dar ca exemplu, și din când în când ajutat de profesori și elevi. De timpuriu se simți nedreptățit.
Mizeria în care se afla, ponosul de „țărănoi” pe care-l adusese cu sine și care n-avea să-l părăsească niciodată, învenina sufletul lui de copil și-l făcea să invidieze pe cei bogați; dovada ce căpăta zilnic că e superior multora dintre aceștia îl făcea să devină din ce în ce mai încrezător în puterile sale și-l îndemna la o muncă aprigă și necurmată pentru a se ridica mai presus decât dânșii.
…Iată de ce, ajuns în cursul superior, Petică citise mai mult decât mulți oameni maturi și cu „poziție”, și știa despre chestiunile sociale mai mult decât mulți oameni politici. Pricepea mai multe limbi, adora literatura, discuta sistemele filosofice și sociale, se agita, recita, avea viziunea unei lumi noi și împărtășea colegilor săi dorul de luptă pentru cauza cea mare. În ce consta acea „cauză” nu știa nici el precis. Citise fără alegere, și în capul lui autorii se luptau îndrăcit. Era un avânt tineresc, căruia îi trebuia o sistematizare, o directivă. Aceasta însă nu avea cine să i-o dea.
În cercul lui, el era cel mai deștept; în Brăila nu existau acele cursuri, acele conferințe la care să alerge un tânăr setos de lumină. Și dacă era îndumnezeit de colegi, punea în mirare pe profesori, care nu pricepeau de ce favoritul lor „se stricase”, de ce nu mai era școlarul model de altă dată, și de ce-i trăsnise tocmai lui în cap că lumea e rău alcătuită și că trebuie el să pună umărul ca s-o îndrepte! „Bun băiat, păcat că s-a cam țicnit”.
…În raport cu mișcarea socialistă din capitală, Ștefan Petică poate fi socotit ca un copil al bătrâneții. Șubred și neurastenic ca un adevărat proletar intelectual modern, dar plin de amor propriu și setos de glorie ca un cavaler medieval, el se înrolă în mișcarea pentru cucerirea unei lumi viitoare atunci când dezerțiunile începură a fi din ce în ce mai numeroase, când anii de luptă fără rezultat pipăit osteniseră pe cei mai mulți, când șefii și soldații care mai susțineau „asaltul cetății capitaliste” o făceau în silă, mai mult dintr-o aparență de convingere, care în realitate era inerție, decât dintr-un avânt cald al inimii. Simțul critic avusese tot timpul să se dezvolte la tovarăși.
Socialismul lor pierduse coloritul romantic; din lupta lor dispăruse elementul impulsiv împrumutat de la francezi și care, izbucnind la intervale prin manifestări zgomotoase și îndrăznețe, atrăgea asupra lor o atenție simpatică, ba deștepta chiar admirații și aducea partizani; acestea fură înlocuite cu concepția… burgheză a socialiștilor germani, un fel de socialism cazon, care se întârzie în comentarea fiecărui detaliu, pentru care lumea este aliniată ca un caiet de dictando, iar acțiunea socialistă e toată calculată cu compasul spre a fi aplicată exact pe acele linii.
Se discuta mult în cluburile socialiste, dar nu se mai făcea oratorie în stil mare, se scria mereu în presa socialistă, dar nu se mai făcea nici frazeologia revoluționară de altă dată, nici sentimentalismul călduț din vremea adolescenței socialismului.
Era vădit și, dacă lucrul nu se proclama încă, toți îl simțeau, că mișcarea socialistă nu putea avea decât o influență culturală. Critica generală făcută societății românești de marele Dobrogeanu-Gherea era și rămânea un monument titanic; critica de detaliu făcută de Ioan și Sofia Nădejde, de V. G. Morțun și de toți ceilalți prin “Contemporanul”, ca și prin alte tribune, denunțase multe rele și chiar vindecase multe; dar o puternică mișcare politică socialistă nu se putuse face, pentru că lipsea proletariatul, manual și intelectual, lipsea tradiția revoluționară, lipseau elemente absolut trebuincioase.
În asemenea împrejurări nu mai putea exista nici entuziasmul, nici solidaritatea de altă dată. Peste idealul socialist ce umplea încă unele inimi se lăsase o brumă de scepticism, și aceia care ani de-a rândul aplaudaseră cu frenezie discursurile vehemente ale lui Tony Bacalbașa, acum îi savurau satirele din ziarul Moș Teacă, satire în care nu se cruța nimic, nici măcar socialismul. Strigătul de revoltă fusese înlocuit de zâmbetul sceptic.
Firea lui Petică nu se putea împăca în noul său mediu. Astfel își închipuise el viața în care avea să intre. Impetuos și visător, el simțea nevoia grandiosului; îi trebuia lupta amețitoare, plină de primejdii și de glorie; îi trebuia armata care să-l adore, să-l aplaude și să-l urmeze. Dar dacă idealurile sale sufereau, el mai avea de îndurat și o jignire mult mai personală, deci mult mai profundă: nu era luat în serios.
În împrejurările arătate, gesturile largi ale lui Petică, frazele lui patetice, trăsăturile mari în care căuta să prezinte lucrurile cele mai mici, toate astea furnizau un excelent material pentru sarcasmul „prietenilor“; încrederea în sine pe care o avea Petică, imprudența lui de a o arăta cu toată sinceritatea, laudele ce-și aducea singur și ușurința cu care se declara gata să se distingă în toate genurile – critică, literatură, muzică, oratorie, sociologie, acestea erau și mai bine venite încă pentru a-l da pradă umorului nesecat al tovarășilor de idei și al colegilor de presă.
Lupta aceasta pentru a-și apăra gloria de nimicire anticipată, îl învenina mult mai mult decât mizeria neagră în care zăcea; și când zic mizeria neagră, întrebuințez un termen impropriu, pentru că ar fi greu de exprimat adevărata stare în care se afla Ștefan Petică.
Începu să vadă în toți aceia care, de fapt, îl ajutaseră niște invidioși și niște dușmani, și răspundea cu dușmănie la unele glume care nu porneau din răutate. Se simți izolat, înconjurat de oameni inferiori și brutali, care nu puteau să-l înțeleagă pe dânsul, rafinatul, sensibilul, înaltul cugetător, omul care, ca un al doilea Nantas, adusese în dar omenirii o inteligență superioară și omenirea îi dăduse cu piciorul. Și-și spunea revolta fără nici o rezervă și fără nici o menajare. Negăsind în socialism, nici în ziaristică, mijlocul de a-și potoli furtuna din suflet, căută o mângâiere aiurea.
Și așa începu să alunece spre decadentism, așa se făcu apropierea dintre el și gruparea Macedonski. În mediul cel nou, Petică s-a simțit mai bine, cel puțin la început. Îmi vorbea cu entuziasm de serile ce petrecea la bodegă cu câțiva „rafinați”. Acolo era „recunoscut”, căci singura condiție care i se punea era ca și el să „recunoască” pe ceilalți. Nu știu dacă mai pe urmă n-a avut deziluzii, împrejurările vieții ne-au despărțit, n-am mai avut confidențele lui, și nici nu i-am mai urmărit activitatea.
Atâta știu, că mizeria neagră nu l-a părăsit, cum nu l-a părăsit nici nețărmurita încredere în sine. În noua-i fază se preta însă și mai bine sarcasmelor amicilor și confraților. Galben la față, cu părul neîngrijit, atrăgea imediat atenția, și foarte des provoca surâsul. Iar în serile de iarnă, când Ștefan Petică, în haine de vară învechite și soioase, cu pantalonii scoarță de noroi, cu ghetele scâlciate, și… cu un mare buchet la butonieră, se instala la „Hugo” ca să aplaude frenetic pe cântărețele excentrice, eleganța bucureșteană, care nu punea preț pe inteligența și talentul acestui pârlit, se simțea puțintel amuzată, desigur, dar mai ales stingherită de o asemenea vecinătate.
Și cu toate acestea, Petică avea și el pretenții de aristocrație, pe care le scotea înainte mai ales când se făcu decadent și trebuia să-și justifice rafinarea. Un strămoș al lui ar fi fost văr bun cu Ștefan cel Mare. În timpul unui război, armata moldoveană fu învinsă și pierdu steagul. Strămoșul acela rupse o bucată din cămașa sa, o înălță pe o prăjină și o lăsă să fluture drept steag; oștirea se îmbărbătă din nou, bătu pe dușmani și recuceri steagul pierdut. Eroul a fost supranumit Petică, pentru că învinsese cu o petică.
În satul Bucești, familia Petică e foarte numeroasă, cuprinde și oameni bogați, și nimeni nu-i contestă nobila origine. Se zice că sunt și documente. Dar bietul Ștefan Petică s-a născut prea târziu pentru a putea epata pe bucureșteni cu atâta lucru.
Numele Petică a servit la multe calambururi, mai ales când a început să însoțească pe macedonskianul Stephan în locul românescului Ștefan. Desigur că și acestui nume se datoresc, în parte, greutățile pe care le întâmpina veșnic nefericitul poet când era vorba să publice cu iscălitură într-o revistă sau într-un ziar mai de seamă…
…Din cea mai fragedă vârstă, acest copil atât de înzestrat a dus luptă de viteaz ca să se ridice și să-și ridice neamul. Și fiindcă n-a putut găsi o bucată de pâine, s-a întors, după ani de zile, istovit de foame, ca să moară în satul său, în brațele părinților pe cât de îndurerați, pe atât de încremeniți, care, desigur, se întreabă încă dacă pentru asta l-au trimis la școală.
Drama trăită de Ștefan Petică nu este un caz izolat. Ea e comună multor țărani de origine, multora mai ales dintre cei care sunt în adevăr firi distinse, cu individualitate puternică. Dintre fiii de țărani care răzbesc în învățământul secundar și superior, în genere cei mediocri ajung bine, ajung sus, fără nici o vătămare în organizația lor fizico-psihologică.
Aceștia își propun ca supremă țintă să-și asigure o bună stare materială, având ca bază un titlu. Titlul se capătă prin muncă și ei au, acumulată, destulă vigoare rustică pentru a putea rezista și muncii, și lipsei. Încolo, nimic nu-i izbește. Ei privesc cu respect lumea în care se află, acceptă ca bun tot ce găsesc stabilit, moralul lor nu e izbit de nici unul din contrastele, de nici una din nedreptățile ce întâmpină zilnic și nu se dau în lături de la nici o umilință. Odată studiile isprăvite și titlul căpătat, ei vor continua să-și toarcă visul, și pentru realizarea lui din ce în ce mai deplină. Vor urma sistemul început în tinerețe. La adăpostul unor partide sau unor oameni, se vor aranja tot mai bine; mediocrități intelectuale și nulități morale — vor deveni capacități sociale.
Ștefan Petică era o fire prea distinsă, un suflet prea delicat, ca să se poată adapta oriunde și oricum. Acest copil al câmpului liber și al cerului senin a fost înăbușit de atmosfera otrăvită a civilizației noastre orășene. Pe măsură ce se înfunda mai mult în mocirla vieții sociale, dorul de ceva mai înalt îi clocotea mai viforos în suflet.
La început a vrut să fie apostolul neamului său oropsit, când greutățile vieții l-au abătut din cale, când, după amara expresie a lui Ioan Păun-Pincio, a ajuns la fata care cumințește, Petică a devenit egoist, dar și egoismul lui era un egoism superior.
N-a alergat după bani. A vrut glorie. Ce s-o fi petrecut în sufletul lui când și-a dat seama că moare fără a-și fi ajuns ținta?”
*** Const. Graur (textul a fost publicat în Adevărul Literar şi Artistic, octombrie 1929)
