“Poetul Ștefan Petică s-a născut la 5 Octombrie 1877 (după alte surse pe 20 ianuarie 1877), în satul Bucești din județul Tecuci, de unde venise să-și ispășească apoi, prin București, firea lui de trubadur și erou. Cântecele lui aveau ceva din sclipirea cochetă a stelelor pe timpul nopților friguroase de iarnă; lumina lor cobora în preajma fecioarelor cu mâini întinse în fugă și cu ochii negri de păcate.
A plătit însă scump acest lux de amant pasionat al artei lui. După un scurt timp de faimă oarecum gazetărească, s-a prăbușit, nemaigăsind nicăieri un loc în presă, în cea mai ticăloasă mizerie. Mândria lui însă l-a oprit fără preget să se plângă sau să primească vreun ajutor. Grija lui de căpetenie era, pe vremea când se târa în sărăcie și tușea de-a lungul mahalalelor îndepărtate, să-și ascundă față de prieteni și de cunoscuți adevărul situației sale reale.
Atunci oftica și-a făcut repede cuib în pieptul său, și cântărețul „fecioarelor în alb” și al „solilor păcii” a pornit înapoi spre satul părintesc, pentru a se stinge acolo, în tragica singurătate a unei înnoite izolări morale și materiale de lumea pe care o vânase să o cucerească prin dinamica sufletească a poeziei sale…
Trecerea lui prin literatură lasă impresia strălucitoare a unei legende de scurtă durată. În urma lui s-a căutat să se facă noapte. În acest răstimp, Petică, după o oră de agonie, se stingea, într-un târziu de toamnă, la Bucești, în ziua de 20 octombrie 1904. Gândul morții lui ne deșteaptă imagina unei zile reci de toamnă, cu ploaie măruntă și deasă, și al unui car singur, târât spre cimitir de-a lungul satului pustiu, în mersul șovăitor al unei gloabe.
E, probabil, ironia tragică a unei soarte care se răzbuna, astfel, împotriva încăpățânării iluminate a unui uns cu mirul Domnului…
Vor înflori iar trandafirii…
Pentru Ștefan Petică, din nefericire, trandafirii aceștia nu au mai înflorit; pentru scrisul lui, în schimb, nu s-au uscat niciodată. Astăzi încă parfumul lor continuă să ne amețească poezia cu misterul unei veșnic proaspete vibrații.
În literatura română puțini poeți au avut, mai profund decât Petică și mai contaminant decât el, simțul fatalității tragice, al durerilor misterioase, fără pricină, aproape estetice prin intensitatea lor pur cerebrală, și al unei vaste și mute până la teatral, agonii; peisagiul, ca și spectatorul, omul cu natura, realitatea cu iluzia, se îmbină astfel pretutindeni în această poezie pătrunzătoare ca un țipăt de ajutor în noapte, într-o fastuoasă și permanentă rugă murmurată cu spaimă.
Avea, de asemenea, cultul imaginii statuare, cu o grandioasă viziune estetică, cizelată, nu numai formal, dar în însăși sursa ei primitivă de intelectualizată emoție și expresia ei norocos de lapidară. Petică a fost, astfel, un adevărat revoluționar în poezia noastră. Ideea de necontenită desăvârșire de sine, de afirmare a stilului, ca și a gândirii, a făcut parte integrantă din preocupările lui de scriitor…
Dragă Tutovene! Am primit ceea ce mi-ai trimis și-ți mulțumesc. Văd însă că în articolul tău spui despre mine că nu mai sunt decadent. Ca și când aș fi fost vreodată!
O mică lămurire se impune. Dacă e vorba de decadent în înțelesul vulgar, țin să declar că așa ceva nu am fost niciodată. Dacă, însă, se înțelege prin aceasta o cugetare mai subtilă, o psihologie mai adevărată, o formă mai corectă, atunci astfel de decadent am fost totdeauna. (Ștefan Petică, „Freamătul”)
*** N. Davidescu, prefața volumului „Poeme”, apărut în Biblioteca „Dimineața”
