În 1965, la împlinirea a 70 de ani de la naşterea lui Serghei Esenin, în unul din numerele sale pe septembrie, revista sovietică Literaturnaia Bossia publica sub titlul “La Konstantinovo” câteva amintiri din copilărie ale surorii poetului, Ecaterina Esenina, care era cu zece ani mai mică decât el.
“Bunicul nostru, Nikita Osipovici Esenin, scria ea, se căsătorise foarte târziu şi de-aceea i se dăduse porecla de „Călugărul”. Până ce-am început să merg la şcoală, eu nici n-am ştiut că noi suntem familia Esenin, lui Serghei i se spunea „Călugăre“, mie şi surorii mele, Şura, Călugăriţele…“
Tatăl poetului, ţăran din satul Konstantinova, aflat pe malul râului Oka, în ţinutul Riazan (nu prea departe de Moscova), devenise, după cum se cunoaşte din biografia poetului, vânzător într-o măcelărie din capitală şi avea dese neînţelegeri cu soţia sa, Tatiana Fiodorovna, pe care o lăsase acasă în sat, la socrii.
Ecaterina Esenina aduce următoarele amănunte în privinţa aceasta: „Tata, în copilăria sa, cântase în corul bisericii, avea un glas foarte frumos, îl chemau toţi cei cu dare de mână din întreg ţinutul să le cânte la nunţi şi înmormântări”.
Pe la 12 ani i se propusese să devină cântăreţ la catedrala din Riazan, iar el refuză şi atunci fu dat ca băiat de prăvălie la Moscova, în seama unui măcelar, ceea ce, determinându-i ulterior profesia, a provocat probabil şi semiruptura tatălui citadin de familia rămasă la ţară.
„Îndată după căsătorie, tata a plecat să lucreze la Moscova lăsându-şi soţia în sat cu socrii ei (…). Au început neînţelegeri (…). Atunci mama a părăsit casa Eseninilor şi timp de cinci ani a trăit despărţită de soţ. În 1904, s-a întors în casa Eseninilor, dar certurile au continuat. Aşadar, cam între 4 şi 9 ani, Serghei, locuind la bunicii dinspre mamă, a fost puternic influenţat de felul de a fi al capului acestei familii, bătrânul Fiodor Andreevici Titov, tatăl mamei.
În amintirile sale, Ecaterina Esenina spune despre bunicul ei: „ÎI cunoştea întreg ţinutul. Bun la taifasuri, vesel când petrecea, foarte aspru când se mânia, bunicul se pricepea să se facă plăcut oamenilor, era ager la minte. Roşcovan, destul de înalt ca statură, cu ochi căprui visători, şi-a păstrat până la adânci bătrâneţi obiceiul de a umbla îmbrăcat foarte îngrijit”.
Vara îşi câştiga existenţa la Petersburg, angajându-se, ca şi alţii din sat, pe şlepurile de pe Neva şi câştigând astfel bani buni. Toamna, întorcându-se în sat, bunicul de obicei dădea o masă, curtea se umplea de butoiaşe de băutură şi bunicul îşi îndemna convivii: „Beţi, mâncaţi, petreceţi, oameni buni, că n-are nici o noimă să aduni bani, — când mori nu iei nimic cu tine”.
Bunicul cânta foarte frumos şi-i plăcea să asculte cântece. Veselia ţinea o săptămână, chiar două, apoi petrecerile de acest soi se răreau din cei ce, se mai încingeau unele doar când se-ntâlnea bunicul cu oamenii prin piaţă, şi spre sfârşitul iernii nici măcar în piaţă nu se mai întâmpla aşa ceva, nu se mai ducea nimeni la piaţă, nu mai erau bani, „începeau zile grele în casa Titovilor”, certuri că se irosesc chibrituri, sare, petrol… Soţia bunicului, Natalia Evteevna, fusese o femeie foarte frumoasă, bunicul o luase de nevastă fără să-i pese că ea era dintr-un neam sărac şi uneori îi spunea lui nepotu-său, Serghei: „Când te vei însura, ia şi-o proastă, la urma urmii, da’ să fie frumoasă…”.
Cu toată nestăpânirea lui, bunicul era de-o mare bunătate cu copiii, îi iubea, îi plăcea să stea de vorbă cu ei. Serghei îşi amintea deseori convorbirile lui cu bunicul. Dormeau amândoi alături pe cuptor. Odată, văzând luna plină pe cer, Serghei l-a întrebat:
– Bunicule, cine-a agățat luna acolo?
Bunicul, care știa absolut orice, i-a răspuns fără să ezite:
– Fedosi Ivanovici.
– Da’ cine-i ăsta, Fedosi Ivanovici?
– Un cizmar. Las’că marţi mergem noi amândoi în piaţă şi ţi-l arăt, e unu’ aşa, gros…
Primăvara şi vara, Serghei petrecea zile întregi pe câmp sau pe malul Okăi. „Se-ntorcea seara cu traista plină de peşti sau de ouă de raţe sălbatice, odată a venit cu o căldare ticsită de raci”.
Totuşi la şcoală era un elev strălucit, şi-a încheiat clasele primare obţinând ceva în genul unei diplome de onoare, „ceea ce rar se întâmpla în satul nostru”,
şi apoi, cu toate că lui, viitorului poet, perspectiva nu-i prea surâdea, a fost trimis să-şi continue studiile într-o şcoală a seminarului teologic de la Spas-Klepiki, de unde a încercat în câteva rânduri să fugă.
Scria versuri de mic, şi Ecaterina Esenina îşi amintea înduioşată cum, luându-se după exemplul lui, încerca şi ea să versifice, iar el îi corecta compunerile. La începutul războiului din 1914—1916, Serghei, devenind soldat, a fost trimis pe front ca furier al unui tren sanitar, — avea apendicită, urma să fie operat şi aceasta l-a pus întrucâtva la adăpost. „Sarcina sa consta în a trece răniţii în registru. În legătură cu aceasta, ne-a povestit multe păţanii dureroase sau comice de-ale răniţilor, avea prilejul să asiste la intervenţiile chirurgicale din tren şi ne-a istorisit odată cum i s-au amputat unui ofiţer ambele picioare. Serghei spunea:
– Era un om foarte tânăr şi frumos, în timpul narcotizării cânta: Dorm uşor sălciile plângătoare, şi s-a trezit invalid…”
După operaţia de apendicită, nemaiputând fi trimis pe front, a fost repartizat lazaretului din Ţarskoe-Selo, ceea ce îi permitea să vină deseori acasă în permisie, mai ales fiindcă comandantul, un colonel, Loman, îl privea cu bunăvoință, căci Esenin începuse a fi cunoscut ca poet. Dar întâmpină şi o gravă neplăcere din acelaşi motiv, pentru care colonelul se arătase îngăduitor: “i se propuse să scrie o poezie în cinstea ţarului Nikolai al II-lea. Era pe la sfârşitul lui 1916. Ajunul revoluţiei. Serghei nu se simţea în stare să scrie versurile ce i se pretindeau şi căuta exasperat un pretext cu ajutorul căruia să refuze. Dar, sub orice formă s-ar fi produs, acest refuz constituia o jignire la adresa majestăţii sale imperiale, aşa încât Serghei se aştepta să fie trimis la închisoare sau într-un batalion de pedepsiţi”.
Un fragment din corespondenţa cu părinţii reprodus de Ecaterina Esenina ne lasă să vedem îngrijorarea de care era cuprins poetul în această perioadă. „Mult timp n-am mai primit nici o veste de la Serghei, apoi, la începutul primăverii din 1917, l-am văzut sosind acasă la noi în sat, pentru toată vara. De la Ţarskoe Selo fusese expediat unui batalion disciplinar pe care, la izbucnirea revoluţiei, îl părăsise cu de la sine putere“.
Furtunile anului 1918 îl găsesc pe Esenin la Konstantinovo. În amintirile sale, sora scrie: „Săptămână de săptămână lanţ se ţineau şedinţele. În fruntea tuturor, conducând, se afla Fiotr Iakovlevici Mocialin, om din sat de la noi, comunist, muncitor la fabrica din Kolomenski. Pe Serghei îl interesa foarte mult felul de-a fi al lui Mocialin şi voia să ştie totul despre el, iar mai târziu Mocialin i-a servit în mare măsură drept prototip al personajului Pron Ogloblin din “Anna Sneghina”:
Unu-i Pron Ogloblin după nume,
Bătăuş, sucit, trecut prin ciur,
Veşnic furios pe-ntreaga lume…
Azi la mine-n casă, pe-nserate,
A dat buzna ca o lună, Pron
— Frate! Vin c-o mare fericire!
A sosit mult aşteptatul ceas!
Hai noroc la noua stăpânire!
Azi noi toţi… azi noi… bătu-le-n cvas!
Vom lua pământul şi câmpia
Fără plată de la proprietar.
Sunt acum Soviete în Rusia…
(traducere de George Lesnea)
Totuşi, după o vreme, în acelaşi an 1918, s-au produs importante divergenţe de opinii între poet şi consătenii săi. Între altele, de exemplu, şi pentru faptul că aceştia voiau să distrugă un conac din împrejurimi, „să nu mai rămână piatră pe piatră din acest cuib de burjui”, în timp ce Esenin era de părere să se amenajeze acolo o şcoală sau o infirmerie” „n-avem în sat nici şcoală, nici spital, medicul e la opt verste de-aici, de ce să nimicim conacul?”
Ecaterina Esenina menţionează de altfel că „anul următor conacul Lidiei Ivanovna Kasina a devenit sediul unui ambulator şi fostul grajd boieresc s-a transformat, după amenajările necesare, în club”.
O ultimă vizită a mai făcut Serghei Esenin în satul natal, Konstantinovo, la sfârşitul anului 1920, şi cu acest prilej, susţine sora sa, a scris cunoscuta poezie “Sunt ultimul poet al satului”, datată, însă, în ediţiile de până acum, 1919.
Mai rămăseseră doar câţiva ani până la moartea poetului:
„Sunt ultimul poet cu satu-n glas,
Podeţ umil de scânduri în cântare,
Fac liturghia mea de bun rămas,
Mestecenii cădelniţând frunzare.
Cu flacăra de aur, ca un semn,
Îmi ard făclia în trupeasca-mi ceară;
Şi răguşit, al lumii ceas de lemn
Mi-o bate pentru cea din urmă oară.
Curând veni-va oaspete de fier,
Pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovăz, muiat în cer,
Cu mâinile lui negre, îl va strânge.
Cântările-mi nu pot trăi cu voi,
Ne-nsufleţite palme, reci, străine!
Doar spicele şi caii din zăvoi
Or să tânjeasca veşnic după mine.
Nechezul lor l-o suge-un vânt, solemn
Jucându-şi parastasul într-o seară.
Curând, ah, răguşitul ceas de lemn,
Mi-o bate pentru cea din urma oară.
