Tragedia lui Oscar Wilde

“În camera lui de lucru din Tite-Street, în pijama, Oscar Wilde stătea la masa de scris, celebra masă a lui Carlyle. Și-a cumpărat această mobilă rară în speranța că amintirea muncii titanice a lui Carlyle îi va întări voința șovăitoare. Pijamaua și masa de lucru a lui Carlyle erau simbolul vieții lui.

Era irlandez din naștere, fiu al „Speranței“, marea poetesă irlandeză care a lucrat cu pasiune la autonomia insulei răzvrătite. Acea femeie orgolioasă, afectată, cu fața vulgară, cu nas proeminent, încă din tinerețe își ținea odaia întunecată ca să nu se deosebească sulemeneala groasă de pe chipul ei. Tatăl, oculist cunoscut, a fost dat în judecată de miss Trevers, o fată de douăzeci de ani, pentru seducție; fata a declarat că, venind la medicul de ochi, a fost adormită cu cloroform și apoi siluită. Medicul era cunoscut ca un tip depravat și anecdote asupra lui circulau în tot Dublinul.

La vârsta de 26 ani, Oscar Wilde e celebru, profet al unui cult esoteric. În găteala lui fantastică, pantaloni până la genunchi, ciorapi lungi de mătase, cu o floare albă la butonieră, mulți îl acuzau că pozează, de vreme ce nu tipărise decât un volum de versuri necitite. Imitase arta poetică a lui Swinburne, iar estetica principială o furase de la profesorul său, Whistler.

Poetul câștigă puțin, are nevoie de bani mulți, e primit în cele mai bune saloane din Londra și se simte bine numai în fotolii antice, înconjurat de bronzuri, tablouri, covoare orientale și gustă mult bucatele noi descoperite. În Londra trece drept lider al curentului nou de artă, ca arbitru suprem în toate problemele eleganței. Ducesele îi cer sfatul când vor să-și mobileze castelele, iar croitorii din Bond Street așteaptă inspirațiile și sugestiile lui ca de la un al doilea conte de Orsay. Cum ar putea dobândi mai curând parale?

Cu prilejul unui turneu de conferințe la Dublin, face cunoștință cu Miss Constance Lloyd, fiica unui consilier regal, nu prea frumoasă, dar posedând un venit important. Pleacă împreună la Paris, fericiți. Situația bănească a lui Wilde s-a îmbunătățit, dar nu după speranțele lui. Abia după moartea socrului va veni și marea avere a soției…

Câteva luni după căsătorie, Oscar Wilde se duce singur în saloane, iar soția trăiește retrasă. După ivirea primului copil, femeia e și mai legată de cămin. Primește rar. Oscar Wilde mărturisește, mângâindu-și băiatul, că n-are încredere în fericirea lui.

Urmează ani de belșug. Poetul câștigă 8.000 de lire sterline anual și toate teatrele îi joacă piesele. Cu toată gloria, cu toate că e căsătorit, Oscar Wilde e acuzat de perversiune. A crescut uriaș – toată înfățișarea lui amintește pe a unui împărat roman din epoca decadenței. E înconjurat mereu de un roi de admiratori pasionați. În timpul nopții, Wilde, îmbrăcat prost, se duce în Whitechapel sau în docurile Londrei, în casele de opiu, gustând viciul unde-l găsește.

La 37 de ani, în culmea gloriei, după succesul răsunător al piesei „Evantaiul doamnei Windermeer”, face cunoștința frumosului lord Alfred Douglas, un tânăr de 21 de ani. Blond, cu ochi albaștri, de o frumusețe îngerească, Wilde a fost biruit de noblețe și frumusețe. „Neliniștea pe care mi-a inspirat-o, scrie Oscar Wilde, era tot atât de mare ca puterea lui de atracție, și l-am evitat. Dar el mă căuta și mă găsea și nu i-am putut rezista. E singura mea vină. Asta m-a distrus. Cheltuielile deveniră din pricina lui atât de mari că nu le mai puteam face față. De nenumărate ori am încercat să mă despart de el. Dar el venea și eu îl primeam“.

Poetul a făcut datorii peste datorii și, fără a mai ține seamă de timpul necesar unei adevărate creații, a scris piesă după piesă. Amicii lui sunt acum vizitii și soldați, cărora le vorbește de nud și de frumos. O scrisoare a lui Wilde către lordul Douglas, în care e vorba de buzele subțiri și de sărutările acestuia, devine publică. Viața casnică a poetului continuă totuși nezdruncinată. În vara anului 1893, închiriază o casă la izvoarele Tamisei, unde se duce cu lordul Douglas, numind „calomnii“ toate acuzațiile care i se aduc.

Tatăl lordului Douglas, lordul Queensberry, scrie fiului său că-i retrage orice subvenții atâta vreme cât mai are legături cu poetul Wilde, arătându-se indignat de ceea ce aude și mai cu seamă de ceea ce vede. Scrisoarea se încheie cu amenințarea că la cea dintâi ocazie va împușca pe Wilde, ca pe un monstru. Fiul răspunde tatălui cu această telegramă: „Ce amuzant ești!… Alfred Douglas“.

Apoi, în altă scrisoare, îl amenință cu șapte ani de pușcărie pentru calomnie și că-l va împușca. Cine vrea să înțeleagă situația lui Oscar Wilde, șerbia lui sexuală, trebuie să cunoască în același timp tragedia casnică a părinților lordului Douglas.

Lady Queensberry, mama, cu o cultură aleasă artistică, de o rară delicatețe și mare generozitate sufletească a luat de bărbat un tip sălbatic și agresiv. Copiii sunt todeauna de partea mamei și favoritul ei e lordul Douglas. Nenumăratele scrisori de amenințare ale lordului Queensberry îl silesc pe Oscar Wilde să-l dea în judecată. Nimeni nu crede că se vor găsi jurați în Anglia care să dea dreptate poetului și e sfătuit să plece cu soția în străinătate și să nu mai despartă un tată de fiul lui.

Procesul are loc. La întrebarea dacă adoră vreun bărbat, Oscar Wilde răspunde că nu se adoră decât pe sine. Avocatul părții adverse, după ce dă citire unei scrisori a poetului către lordul Douglas, amintește juraților că toți amicii poetului, vizitii sau foști servitori, au aceiași vârstă cu a tânărului lord – și orice tată are drept să-și ocrotească fiul.

Avocatul poetului, neavând încotro, retrage plângerea. Queensberry e primit cu aplauze la ieșirea din sala tribunalului, iar poetul e fluierat. Oscar Wilde, demascat, e sfătuit de toți cunoscuții și chiar de soția lui să plece în străinătate.

* * *

Dar e arestat îndată, tratat ca un criminal de rând și cercetat fără niciun menajament. Cuvântul „Oscar“ devine poreclă de batjocură. Toți artiștii sunt bănuiți de vicii și ziarele, revistele, sunt pline de glume și anecdote. Piesele nu se mai joacă, volumele nu se mai vând, ruina bănească urmează arestării. Toți creditorii se năpustesc și casa din Tite Street e confiscată. Nimeni în Anglia n-are curajul să ia apărarea lui Oscar Wilde.

Când s-a apărat, Wilde a rostit următoarele:

Iubirea care-n acest veac nu îndrăznește să-și pronunțe numele e acea înclinație către cineva mai tânăr sau mai în vârstă, care s-a ivit între David și Ionatan, pe care Platon a pus-o la temelia filosofiei lui și care răsună în sonetele lui Michelangelo și Shakespeare, o înclinație lăuntrică, spirituală, care e pură pe cât e de desăvârșită și care provoacă marile opere de artă, cum sunt cele ale lui Shakespeare și Michelangelo, precum a provocat cele două scrisori de față, scrise de mâna mea, o înclinație fals interpretată în acest secol, atât de fals încât din pricina ei mă aflu în acest loc.

Jurații n-au putut ajunge la înțelegere, întâiul proces rămase nehotărât; al doilea trebuia să urmeze după două săptămâni. Wilde e eliberat din închisoare pe cauțiune. Prietenii, care i-au pus la dispoziție bani și un vapor, îl îndeamnă să fugă în străinătate, dar, resemnat, nu vrea să asculte niciun sfat. Cei care-l cunosc îl iubesc, iar cei care-l iubesc îl iubesc cu pasiune. Așteaptă pedeapsa.

Pe lord Douglas îl povățuiește însuși poetul să fugă și ia asupră-și toată răspunderea. Și găsește dreaptă pedeapsa care i se dă: doi ani închisoare grea cu muncă silnică. O hoardă de femei destrăbălate dansează și chiuie în fața tribunalului, laolaltă cu polițiștii și restul publicului.

Soția îl vizitează de câteva ori la închisoare și suferința poetului pare a ajuta la împăcarea lor. Poetul cugetă la o operă de artă în care să-și povestească trecutul, cum a fost dus în ispită și a căzut în păcat, ridicând un copil împotriva tatălui său. Și astfel a scris “De profundis”, mărturisirea unui suflet, școala umilinței și a durerii. Această schimbare totală a eului său Oscar Wilde a descris-o astfel unui vizitator:

Ai băgat de seamă ce minunată e compătimirea? În ce mă privește, mulțumesc în fiecare seară lui Dumnezeu, îi mulțumesc în genunchi că m-a învățat ce e compătimirea. Am intrat în închisoare cu inimă de piatră, și mă gândeam numai la plăcerile mele. Primesc de la Alfred Douglas scrisori îngrozitoare; el nu înțelege cum de nu urăsc până la răzbunare pe toți aceia care s-au purtat atât de câinește cu mine. I-am scris de nenumărate ori că drumurile noastre s-au despărțit: el merge pe drumul lui, drumul Frumuseții, pe care a mers Alcibiade. Eu merg pe drumul Sfântului Francisc de Assisi…

Pe când era transportat de la închisoarea din Wandsworth la cea din Reading, în haine de pușcăriaș, cu lanțuri de mâni, păzit cu baioneta, într-o gară unde privea astfel trecând tren după tren, a fost recunoscut și huiduit.

După doi ani iese din închisoare, închiriază o casă la Berneval, orășel de băi, și își așteaptă soția. Niciodată n-a fost atât de fericit ca atunci. „Balada închisorii din Reading“, o capodoperă fără pereche, e scrisă atunci. Plănuiește câteva drame biblice. Familia soției cere un răgaz spre a vedea purtările poetului, înainte de a îngădui împăcarea lor. Sherard, mijlocitorul împăcării, primește de la lordul Douglas o scrisoare prin care-l amenință cu moartea dacă-i înstrăinează prietenia lui Wilde. Poetul primește scrisori peste scrisori de la Douglas să nu se-mpace cu soția și să vină în Italia, la vila Posilipio:

Vino la mine, în soarele Italiei. Vino la Neapole, unde te așteaptă muzeele cu sculpturi de bronz, Pompei, orașul lui Poseidon. Te aștept. Vino!…

Și această mărturisire:

Cine s-ar fi putut împotrivi?… Chema iubirea!… Cine ar fi putut rămâne la Berneval, când ploaia cădea uniformă, în cerurile cenușii? M-am împotrivit vreme îndelungată, dar când a venit octombrie, m-am simțit biruit…

Ar fi rezistat Wilde dacă ar fi avut soția și copiii în apropierea lui?… Nimeni n-ar putea răspunde. Wilde însuși avea aceste păreri: „Femeia nu e creată pentru dragoste și pasiune, ci pentru maternitate“. Wilde se duce la Neapole și reia amiciția cu lordul Douglas. La ieșirea din închisoare, soția îi servea o rentă de 150 de lire, cu condiția să nu aibă relații cu lordul Douglas. În aceste împrejurări, firește, pierde și renta soției. Un prieten din Anglia îi trimite totuși bani, fără a fi îndreptățit să-i comunice și de la cine provin acei bani. Toate silințele amicilor nu-l mai pot face să scrie.

Am fost născut, scria undeva, să cânt bucuria și frumusețea vieții, dragostea de viață și toate voluptățile artei, dar oamenii s-au ridicat împotrivă-mi, până am fost copleșit de durere și disperare. Și acum nu mai pot cânta bucuria din toată inima, pentru că cunosc suferința și n-am fost făcut să cânt suferința. Am voit să cânt pe zeul soarelui Apollo – oamenii vor să mă silească să cânt cântecul chinuitului Marsias…

Moartea soției îl abate cu desăvârșire. Nesățios, disperat, cade dintr-un viciu în altul. E minat de cea mai îngrozitoare boală genitală și trupul lui alcoolizat nu mai poate rezista.

Oscar Wilde, entuziastul poet al Frumuseții, moare la 46 de ani, într-un hotel din Cartierul Latin al Parisului.