“Se află îngropat în cimitirul de la Bagneux sau trăiește în Italia sub un alt nume?”, se întrebau ziarele europene în 1908, la opt ani după decesul lui Oscar Wilde. Senzaționalele destăinuiri ale unui servitor de la hotelul în care a murit marele scriitor au alimentat misterul.
“Poporul englez, acest popor ciudat pentru care de cele mai multe ori marile evenimente mondiale se confundă cu mărunțișurile vieții cotidiane a trecut mai zilele trecute printr-unul din rarele lui momente de stupefacție. După risipirea misterului care a domnit atâta timp în jurul mormântului ducelui de Portland, iată că un nou mister se ridică cu mult mai grozav, învăluind cu același enorm semn de întrebare un alt mormânt, acela al scriitorului Oscar Wilde, mort la Paris sub numele de Sébastien Mermonth și îngropat, după cum se știe, la cimitirul Bagneaux din marginea Parisului.
Trebuia, de altfel, ca în jurul gloriei lui Oscar Wilde să se creeze o legendă la armonie cu tragica lui ursită. Și legenda formată în jurul mormântului său se reduce la o simplă întrebare: Oare Oscar Wilde a murit cu adevărat?
E drept că autorul celebrului roman “Portretul lui Dorian Gray” avea o deosebită predilecție pentru subiectele în care se amesteca și oarecare mister. Nu credem însă ca admiratorii și contemporanii lui mai cu seamă, să fi împărtășit gusturile lui lu într-atât încât, după moartea sa, să reediteze, ca să zicem așa, o a doua afacere Portland.
Zvonurile care de câtva timp circulă în Londra și care peste câteva zile vor umple, desigur, coloanele tuturor ziarelor din lume se rezumă în a afirma că Wilde n-a murit cu adevărat și că, ajutat de câțiva amici ai săi, s-a prefăcut bolnav, că cel îngropat la cimitirul Bagneux este un străin oarecare mort în ajun și că Wilde trăiește într-un orășel din sudul Italiei. Oricare ar fi adevărul, să povestim mai întâi pe scurt pretinsele ultime zile ale scriitorului englez.
Oscar Wilde locuia Hotel d’Alsace din La rue des Beaux Arts. Prietenul său, Robert Ross (jurnalist și critic de artă), și cântărețele Mary Garden și Sibyl Sanderson fură singurele persoane care stătură lângă el în timpul scurtei sale boli. Oscar Wilde muri în ziua de 30 noiembrie, pe neașteptate, tocmai într-un moment când prietenii săi nu se găseau nici unul lângă dânsul. Patronul hotelului, atras de horcăielile muribundului, trimise în grabă după un preot și Oscar Wilde își dete sufltul cu crucifixul pe buze. Trei zile mai târziu un simplu cortegiu mortuar pornea de la Hotel d’Alsace, traversa Cartierul Latin și se îndrepta spre cimitirul Bagneux, unde Wilde avea să fie îngropat într-un colțișor retras și concesionat pe cinci ani. Totul părea așadar sfârșit.
După câtva timp însă, începură să circule o mulțime de versiuni care mai de care mai bizare, versiuni cărora, de altfel, nu li se dădu nici un crezământ. O mulțime de oameni și de femei care cunoscuseră de aproape pe Oscar Wilde afirmau cum că se întâlniseră de mai multe ori, dar cum știau că este mort, se feriseră a-i vorbi. Americani, francezi și mai ales englezi, care între dânșii nu aveau, de altfel, absolut nici o relație, povesteau acest lucru.
Îl văzuseră la Neapole, la Veneția, într-un orășel din apropierea Milanului și prin alte localități din sudul Italiei. Un membru al Art-Club-ului din Philadelphia povestea chiar că i-a vorbit și că Wilde, foarte schimbat, i-a destăinuit că trăiește și că scria sub un pseudonim pe care nu a voit să-l spună romane pentru un editor francez. Din zi în zi, alte noi afirmațiuni veneau să se adauge la cele vechi. Lucrurile care până azi păreau imposibile începuseră deodată să capete oarecare verosimilitate. Un cerc de admiratori întreprinseră o anchetă amănunțită și, fapt necunoscut până azi, aflară că în timpul vieții sale Oscar Wilde fusese obiectul unei teribile și sistematice persecuțiuni oculte: în Anglia i se interzisese a mai pune piciorul, din Italia fusese dat afară, iar la Paris trăise sub cea mai strictă supraveghere a poliției.
Afirmațiunile persoanelor care pretindeau a-l fi văzut puteau fi foarte adevărate. Oscar Wilde fusese nevoit să recurgă la această supremă și macabră stratagemă pentru a-și putea asigura liniștea restului vieții. Cercetările merseră deci mai departe. Cine condusese pe Oscar Wilde la groapă? Patru persoane numai: prietenul său, Robert Ross, o doamnă engleză al cărui nume nu se cunoaște încă, artista Siryl Sanderson și Dupoirier, patronul hotelului. Dar Sibyl Sanderson a murit și ea, Dupoirier a părăsit Parisul și nu se mai știe de el, iar Robert Ross de câtva timp pare a fi intrat în pământ. Cine ar fi putut da, deci, deslușiri asupra mortului de la 30 noiembrie 1900?
Foarte simplu: Petuel, servitorul hotelului d’Alsace care servise de atâtea ori pe Wilde și care, de la moartea lui, nu s-a mișcat din Paris. Destăinuirile servitorului sunt categorice. Din ele se deduce că Oscar Wilde, în ziua de 26 noiembrie, părăsea hotelul d’Alsace pentru a nu se mai întoarce. Peste noapte, în odaia lui Wilde fusese urcat un om bolnav care patru zile mai în urmă își da sufletul în același pat în care dormise până atunci marele scriitor englez ce purtase la Paris numele de Sebastian Melmonth.
Dar să lăsăm pe Jules Petuel să vorbească.
— Nu v-aș putea spune cu siguranță dacă domnul Wilde a murit cu adevărat sau dacă trăiește. Ceea ce vă pot spune este că în timpul cât am avut ocazia să-l servesc s-au petrecut lucruri care mie unuia mi-au dat de bănuit în mai multe rânduri. Eu și domnul Wilde eram prieteni buni, glumeam împreună și ne vedeam în fiecare zi. Îmi aduc foarte bine aminte și de domnul Ross. El și cu încă alți câțiva inși veneau aproape în fiecare zi să-l vadă. De îndată ce domnul Wilde căzu bolnav, domnul Ross nu-l mai părăsi un singur moment. Adeseori i-am auzit vorbind împreună despre doamna Sanderson, pe care de altfel n-am văzut-o la hotel decât o singură dată. Prietenii domnului Wilde discutau împreună cu el de viitor. Discuțiile astea păreau că îi pasionează deopotrivă pe toți. Mi se pare că prietenii săi ii cereau să facă un lucru pe care Wilde îl refuza și în contra căruia protesta cu energie.
O săptămână înainte de a muri, domnul Wilde mă întâlni pe coridor și mă întrebă:
— Ia ascultă, Jules, tu crezi că un om poate învia din nou?
— Cred, îi răspunsei eu.
— Dar un om care se transformă într-altul, este posibil?
— Mofturi… Inima rămâne tot aceeași.
Domnul Wilde începu să râdă și adăugă:
— Pentru mine, singurul mijloc de a putea trăi este să mor…
La început fusese foarte bolnav. În ziua de 26 noiembrie însă, pe la dejun, îl văzui ieșind din odaie sănătos și dându-mi câțiva lei, mai mult ca de obicei.
— Un mic suvenir din partea mea, îmi zise el.
— O să vă întoarceți acasă curând? îl întrebai eu.
— Doamne, Jules, mă întrebi lucruri la care nici o persoană din lume n-ar putea răspunde.
Pe la orele 11 noaptea mă încrucișai pe scară cu o doamnă voalată, care se trudea să urce pe scară un om ce părea foarte bolnav și a cărui față era acoperită de un guler de blană.
— Domnul Wilde este foarte bolnav, îmi zise ea. Vrea să-l duc eu până în camera sa. Nu-i nevoie de ajutorul dumitale.
Mai târziu aflai că acea doamnă era tot doamna Sanderson. A doua zi intrai în odaia domnului Wilde și vrusei să-i vorbesc. Dânsul nu-mi răspunse însă. Crezui că doarme cu fața spre zid și am ieșit.
Prietenii săi îmi interziseră să mai intru când nu sunt chemat pentru a nu-l obosi cu conversațiile mele. Într-o zi însă am reușit să-i zăresc profilul pe care de data acea, vă spun drept, mi-a fost imposibil să i-l mai recunosc. Iată de ce îmi vine să cred că cel care a murit în hotelul nostru nu era d-nul Wilde, ci un om strein.
Rămâne acum să se afle dacă destăinuirile lui Petuel sunt adevărate. Dacă da, enigma este ca și dezlegată. Un om care întrucâtva seamănă cu Oscar Wilde, un individ bolnav, condamnat să moară peste câteva zile, înlocuise pe scriitorul a cărui falsă moarte trebuia să-i asigure liniștea vieții de mai târziu. Faptul pare ciudat, nu însă imposibil.
Ce nu face un om sărac pentru parale? Și omul acela preferase poate să moară sub numele lui Oscar Wilde decât să-și lase pe drumuri femeia și copiii… Până astăzi, însă, nimic nu se știe cu siguranță. Ziua de mâine ne va aduce desigur lucruri noi. De azi înainte însă, o mulțime de curioși se vor îndrepta spre dosnicul cimitir de la Bagneux și vor căuta mormântul pe piatra căruia se află scrise următoarele cuvinte:
Oscar Wilde
16 Oct. 1854 – 30 Nov. 1900
“Verbis meis adders nihil audébant, et super illos stillabateloquium meum” JOB. XX. IX. 22 R.I.P.
Înăuntru, însă, se odihnește oare cu adevărat martirul zilelor noastre care iscălea “Balada Temniței de la Reading” cu modestul pseudonim C. 3. 3., matricola lui de pușcăriaș?
Oricum ar fi, noi credem că a venit ziua când poporul englez va fi forțat să-și uite vechile uri și să-și reabiliteze scriitorul, unic în literatura omenirii, căruia, în loc să-i fi oferit un scaun într-o Academie unde și-ar fi avut cel dintâi locul, i-a precupețit numele și gloria în celula umedă a unei temnițe!”
*** Viitorul, noiembrie 1908
Varianta reală a morții lui Oscar Wilde este însă diferită. Pe 25 noiembrie 1900, scriitorul se îmbolnăvise de meningită, numită la acea vreme „meningită cerebrală”. Bunul lui prieten, Robbie Ross, a sosit la Hotel d’Alsace pe 29 noiembrie, a trimis după un preot, astfel că Wilde a fost botezat în Biserica Catolică de către părintele Cuthbert Dunne.
A doua zi, pe 30 noiembrue, a încetat din viață. Există versiuni diferite și cu privire la cauza bolii: criticul literar Richard Ellmann considera că meningita fusese provocată de sifilis, dar Merlin Holland, nepotul scriitorului, a negat aceată posibilitate, explicând că Wilde fusese supus unei intervenții chirurgicale la nivelul urechii drepte, iar medicii Paul Cleiss și A’Court Tucker au explicat că afecțiunea provenea de la o supurație veche tratată timp de câțiva ani, dar nevindecată complet.
Oscar Wilde a fost înmormântat inițial în Cimitirul Bagneux aflat în afara Parisului, dar în 1909 rămășițele lui au fost dezgropate și transferate la Cimitirul Père Lachaise, într-un mormânt proiectat de Sir Jacob Epstein și plătit de Robert Ross, care a cerut să fie făcut un mic compartiment pentru propria sa cenușă. Devenit executor literar al lui Wilde, Ross a încetat din viață pe 5 octombrie 1918, la Londra. Cenușa lui a fost depusă la Père Lachaise în 1950, la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Oscar Wilde.
