“De multe ori se produc la Târgul Moşilor artişti valoroşi, foşti pe la circuri mari şi care au avut succese chiar prin străinătate. În dosul unui modest cort de pânză poţi găsi uneori acrobaţi extraordinari, călăreţi sprinteni şi jongleuri minunaţi. Astfel este, de altfel, viaţa artistului de bâlci, mereu vagabond, mereu rătăcitor, fiind aplaudat uneori de mii de spectatori, într-o arenă plină de lumină, altă dată apărând într-o modestă baracă de iarmaroc.
Moşii nu mai sunt astăzi ceea ce au fost altădată, o petrecere naivă, cu te miri ce “Vasilache” şi un târg de obiecte mai ţărăneşti. Publicul devine din an un an mai pretenţios, vrea mereu ceva nou şi mai extraordinar. Antreprenorul cheltuieşte uneori zeci şi sute de mii de lei numai pentru instalaţie, aduce artişti de mâna întâia, iar la urmă abia îşi scoate cheltuiala.
Azi taxa cea mai scumpă de intrare e de 5 şi 7 lei. Sunt spectacole şi cu 2 lei…
Moşii se deschid în anul acesta la 10 Mai. Dar multe spectacole au şi început să funcţioneze. Din toată babilonia am desprins, fără voie, pe un bătrânel mic, cu un surâs trist, cam încovoiat de spate, care bătea de zor într-o tobă mare şi mânuia două talgere de aramă. Lângă dânsul, altul, mai tânăr, sufla mândru într-un clarinet. Era “muzica” la nişte “căişori”.
— Am avut şi vremuri bune, îmi spuse moşul, odinioară eram acrobat… am jucat şi la Circul Sidoli… de altfel, numele meu îl cunoaşte tot Bucureştiul, dar vă rog să nu-l daţi la ziar. Mai bine să mă creadă lumea mort… Din pricina unui accident la trapez am fost nevoit să mă fac clown… Îmbătrânind prea mult, la un moment dat n-am mai găsit nici un angajament… M-am făcut “jazz-bandist”… Acum bat toba pe la bâlciuri… Asta-i povestea tristă a vieţii mele. Totuşi iarna câştig ceva mai mult dacă rămân la Bucureşti….
— În ce fel? l-am întrebat.
— Apoi mai curaj zăpada pe la vreo cucoană…
Odinioară vechiul târg bucureștean de primăvară se numea “Târgul de afară” spre deosebire de “Târgul din lăuntru”, ce se făcea în preajma Bisericii Sf. Gheorghe.
Bucureştiul nu se întindea atât de departe ca azi. Pe vremea lui Dumitraşcu Răcoviță, vel vistier care pe la 1758 a clădit biserica Olari, târgul de oale se făcea pe locul de acolo. Iar bariera oraşului era cam pe la “Biserica Sibilelor”, numită mai târziu “Biserica cu Sfinţi”, după cum ne arată Cronica lui Şincai.
Copiii şedeau pitulaţi pe după garduri pe la “Sibile”, ne spun cronicarii, “ca să privească cum se bat turcii în război”.
Ca să ajungi la “Târgul de afară”, trebuia să treci pe podul Târgului de afară, adică prin Calea Moşilor de azi, uliţă cu bârne, cu un şanţ pe dedesupt pentru scurgerea lăturilor.
Pe atunci, ca şi azi, Moşii erau veselul târg bucureştean din mai – iunie al fiecărui an, cu zgomotosul lui joc, cu petrecerile şi apoi cu pomenile ce se fac pentru răposaţii întru Domnul.
Totuşi e o deosebire: azi, viaţa la “Moşi” începe mai ales spre seară şi durează târziu noaptea. Pe atunci “podul Târgului de afară” nu avea nici un felinar şi cine se-ncumeta să treacă pe acolo putea să-şi frângă un picior, călcând între găurile dintre pod. În orice caz, nimeni n-avea ce căta noaptea la “Târgul de oale”, căci acolo era întuneric beznă, toată lumea culcându-se odată cu găinile.
Pe la începutul secolului al XVII-lea, la Obor era locul sinistru al spânzurării celor osândiţi. Vinovatul străbătea “Podul Târgului de afară” călare pe un măgar sau într-un car cu boi, având un popă lângă dânsul. Osânditul avea legate “Cărţile de grumaz”, adică sentinţa era atârnată de gât, iar la Obor “se spărgea vasul răutăţilor!”, pentru a vorbi în limbajul de pe acea vreme, adică drama se termina cu moartea condamnatului…
Nu de mult, un cinematograf de prin partea locului a parodiat aceste vremuri. A fost oarecum o reclamă cam lugubră, aranjată în modul următor: Un zdrenţuit cu mâinile legate la spate şi călare pe un măgar a străbătut Calea Moşilor, având atârnat de gât o tăbliţă pe care era scris:
“În astă seară noi doi suntem condamnaţi să jucăm cu actorul “cutare” la cinematograful “cutare”!
Lumea de prin cartierul respectiv nu a prea înţeles rostul acestei reclame. După proclamarea regatului, nimeni nu mai vorbea despre spânzuraţii de la Obor. Aceste vremuri aspre fuseseră demult uitate. Pe timpul primului rege al României, “Târgul Moşilor” devenise exuberant, vesel până la nebunie şi mai ales extraordinar de zgomotos.
Toată lumea, tineri, bătrâni, doamne şi copii, îşi puneau fesuri în cap şi sunau din trompete de carton. Cei bogaţi se întorceau de la Moşi în muscal cu cauciuc, ţinând de sfoara baloanelor multicolore ce se zbăteau în bătaia vântului. Iar cei cu mai puţină dare de mână veneau pe jos sau cu tramvaiul cu cai.
Cu o zi înainte de Joia Moşilor, ogrăzile, hanurile şi chiar curţile particulare din vecinătate erau prinse de mii de care ţărăneşti împodobite cu frumoase velinţe şi lăicere, care aduceau pe sătenii de prin împrejurimi, toți în haine de sărbătoare, gospodari şi nevestele lor, fetele, copiii mici şi mari, precum şi bătrânele şi bătrânii satelor. Aglomeraţia aceasta de locuitori de-ai satelor în haine multicolore unde predomina albul dădea un aspect pitoresc străzilor vecine cu Câmpul Moşilor.
Prin extinderea oraşului, “Moşii” se depărtaseră de biserica Olari şi se desfăşurau pe locul unde se află şi acum. Primarul de pe vremuri, Protopopescu-Pake, a vestit la un moment dat în anul încoronării că regele va pleca la Moşi trecând pe bulevard.
Pe atunci era acolo un labirint de străduţe strâmte, murdare şi întortochiate. Toţi au râs. Ce fel de “Bulevard” va fi acesta? Şi când se va face? Unii ziceau că primarul va despărţi oraşul în două “cu o stradă atât de largă şi de caraghioasă”, că nimeni nu va mai trece dintr-o parte în alta…
Totuşi Protopopescu Pake nu s-a descurajat. În Joia Moşilor, “Bulevardul” era gata până în Calea Moşilor. Bineînţeles, nu erau acolo palatele de azi; unele clădiri vechi îşi arătau spatele, iar altele erau pe jumătate tăiate. Totuşi, strada promisă exista! Fusese croit primul bulevard bucureştean. Primul nostru rege, de curând încoronat, a plecat de la Palatul Regal şi a putut trece pe bulevardul nou, numit “Carol”.
La începutul domniei Regelui Carol I, lumea venea pe jos la Moşi. Apoi cu tramvaiul cu cai, supraîncărcat. Erau două linii. Pe Calea Moşilor tramvaiul venea dinspre Sf. Gheorghe, după ce sosise de la Gara de Nord, trecând pe la Teatrul Naţional şi urcase în răcnete şi pocnete de bice, cu patru cai, dealul din str. Câmpineanu.
Cei mai mulţi, însă, preferau să se ducă la Moşi cu tramvaiul cu cai din str. Teilor (azi “Vasile Lascăr”), tramvai care circula pe atunci pe strada Birjarii Vechi (azi “Episcopul Radu”).
TramvaIul pe acea vreme — ca şi oamenii — era foarte tacticos. Oprea de câte ori făceai semn cu mâna, chiar la fiecare zece paşi! Iar caii se opinteau din greu, de fiecare dată, după ce urcase sau se scoborâse vreun pasager. Ba se oprea şi fără să ceară nimeni şi anume pe la macazuri, căci linia nu era dublă decât prin câteva puncte, unde un vagon era nevoit să-l aştepte pe celălalt, ce venea din partea opusă.
La macazurile din str. Teilor, tramvaiele cu cai aşteptau uneori câte un sfert de oră sau şi mai mult. În vremea asta, vizitiii răsuceau câte o ţigară, mai stăteau de vorbă. Lumea aştepta fără să murmure, căci nimeni nu se grăbea. Ba unii— în special acei ce făceau preumblarea spre Moşi — erau chiar foarte bucuroşi de aceste popasuri, căci în apropiere de macazuri se instalaseră diferite stabilimente de băuturi spirtoase.
Omul se mai dădea jos, mai lua o ţuiculiţă, vreun păhărel de vin “de ăl grozavu”, sau un “pelinaş de Mai”, gusta vreo patru – cinci mititei, înfuleca la repezeală o fleică… asta numai aşa, ca să-şi deschidă pofta pentru “chiolhanul” cel mare, care era să urmeze în “grădina Eliade”, de la Moşi, unde se întindea o petrecere mare, cu lăutari, pe iarbă verde, sub pomii bătrâni de acolo…
Tineretul de azi nu mai vede nici un pom din celebra grădină periferică de odinioară. Au fost devastaţi copacii, după cum a fost devastat şi Parcul Oteteleşeanu, din centrul oraşului, precum şi alte parcuri şi grădini bătrâne din cetatea Dâmboviţei.
Erau celebre pe atunci cârciumile din jurul şi apropierea Moşilor. Dintre acestea, cârciuma de la “Zece mese” nu s-a uitat nici până azi. E şi acum staţie de tramvai. Cârciuma lui Take Friptu s-a desfiinţat abia de vreun an. Era în colţul străzii Argeş cu Calea Moşilor, sosea lumea din centrul oraşului, de pe Calea Victoriei, ca să mănânce mititei la Take Friptu. Consumatorii, boieri şi cucoane, se aşezau la nişte mese de brad, pe caldarâmul bolovănos al străzii iar fripturile se aduceau pe talere de lemn, “cu un ardeiaş” alături.
Consumatorii şedeau în mijlocul prafului stârnit de trăsurile ce soseau şi plecau de la Moşi. Era tixită prăvălia la al cărei tavan puteai ajunge cu mâna… Nu era loc nici la mesele de afară…
Fostul local celebru al lui Take Friptu s-a transformat acum într-un atelier de pălării de damă. Un reporter fotograf l-a şi fotografiat: se mai vede coşul înalt de tablă şi grătarul de fripturi, “grătar sistematic”, aşezat în zidul casei… Dar proprietarul atelierului, prinzând de veste că a fost fotografiat colțul, a venit repede la gazetă să protesteze, cerând să nu se publice fotografia, care i-ar compromite “afacerea”.
“Grătarul sistematic” de care era odinioară atât de mândru Take Friptu a ajuns acum să rușineze pe noii locatari.
A trecut vremea când marele nostru Caragiale descria în nuvelele sale, cu atâta vervă, câte o cucoană grasă, întovărășită de filfizoni de mahala care veneau să tragă un chef pe iarbă verde la Grădina Eliade.
Nu mai există acolo nici iarbă, nici pomi. I-a rămas doar numele. Negustorilor parcă nu le vine a crede în dezastrul definitiv şi mai luptă cu curaj pe la vreun modest local de petrecere de prin apropierea Moşilor… Dar aceşti încăpăţânaţi se străduiesc zadarnic să reînvie “timpurile vechi şi bune”.
Azi lumea vine cu tramvaiul electric sau cu auto-urile; aceste vehicule zboară pe dinaintea localurilor celebre de odinioară fără ca trecătorii să aibă timpul de a fi ispitiţi de mititeii înşiraţi cu meşteşug şi nici măcar nu-şi aruncă ochii într-acolo unde altă dată era petrecerea cea mare.
Au dispărut până şi poeticele care şi căruţe ţărăneşti împodobite cu lăicere ce soseau cu boi mergând agale şi care înnoptau, mai ales în Joia Moşilor, prin numeroasele curţi transformate în hanuri ocazionale. Au trecut timpurile când toată familia gospodarului venea să vadă minunăţiile de la Moşi, figurile de ceară din panopticul Braun, panorama cu inchiziţiile din Spania, sau pe “omul-urs” care, în realitate, era un băiat îmbrăcat cu un cojoc întors pe dos.
Pe acea vreme nimeni nu se supăra. Şi făcea mare haz, chiar dacă era păcălit. Cel ce sosea la Moşi, fie cu tramvaiul, fie cu “muscalul cu cauciuc”, se veselea din toată inima, cheltuia parale şi se bucura de toate, fără să aibă nici o pretenţie. Lumea petrecea, iar negustorii făceau “treburi”.
În zilele noastre lucrurile s-au schimbat. Intrarea trăsurilor şi auto-urilor nu e permisă în Moşi. Vizitatorii mai cu dare de mână devin din ce în ce mai rari. Cei ce fac mulţimea sunt în mare parte şomeuri, servitori şi servitoare, copii. Privesc parada ce se face afară la o baracă, adică văd în mod gratuit o jumătate de reprezentaţie şi apoi se duc să facă gloată alături, unde sună goarna disperată a vecinului chemând pe clienţi:
— Acuma, domnilor, acuma începe reprezentaţia ta! Profitaţi de ocazie! Minunea naturii. Nemaivăzut şi nemaiauzit în România!! Intraţi, Domnilor!!
În toate părţile cârâie, pocnesc, cântă muzici false, bat tobe.
Dar publicul imperturbabil se perindă de la o baracă la alta, privind mereu de afară. Câte unul scoate un leu pentru o “limonadă rece ca gheaţa” sau tratează pe tovarăşa lui de petrecere, mai dă doi lei la “căluşei”. Şi mulţi dintre cei ce au venit la Moşi cu cinci lei în buzunar se mai întorc cu doi, trei lei acasă.
*** Realitatea Ilustrată, 1934
Puteți citi și:
Baia și apa de băut în Bucureștiul de dinainte de război
