Primul teatru din București a fost înfiinţat la „Cişmeaua Roşie” de frumoasa fiică a lui Vodă Caragea, Domniţa Ralu, care în 1817 a organizat primele reprezentații cu tinerii de la Școala elinească a Măgureanului într-o clădire ce fusese ridicată pe locul care azi de la intersecția Căii Victoriei cu Str. Gen. Berthelot. Ruinele ei, pentru că teatrul arsese în 1825, au putut fi văzute până prin anul 1840, când au fost dărâmate.
Al doilea teatru din Capitală a fost ridicat de bucătarul italian Ieronim Momolo (sau Momulo) în 1828, pe locul unde fusese „Diorama” lui Mathias Brody, la intersecţia Străzii Academiei cu Calea Victoriei de azi.
Cine era însă acel Momolo şi ce interes avea el să clădească o sală de spectacol în Capitală? Cronicile timpului ne arată că Geronimo Cardini, poreclit de bucureșteni Momolo, era fostul bucătar al lui Grigore Ghica Vodă, devenise un negustor vestit şi deţinea un birt şi o cofetărie în locul unde astăzi se afla Casa Capşa. Italianul, care nu a avut copii, era o rudă îndepărtată a lui Ion Luca Caragiale, pentru că, după cum se știe, autorul „Scrisorii pierdute” a moștenit la un moment dat a șasea parte din averea destul de mare a „Momuloaiei”. Ecaterina (Catinca) Momolo a fost mătușa maternă a dramaturgului, adică vară primară cu Ecaterina Karaboas, mama lui I. L. Caragiale, a fost căsătorită cu Momolo Cardini și a încetat din viață în 1885.
La începutul secolului al XIX-lea, toată boierimea își dădea întâlnire la cofetăria lui Momolo, unde se făceau baclavale și îngheţate neîntrecute, iar contemporanii povesteau că restaurantul pe care îl deținea italianul era căutat pentru specialități precum curcanul umplut numit țințirom (gentilhomme) și răciturile speciale.
Despre Sala Momolo aflăm din revista „Literatură și artă română” (1898-1899) că fusese zidită din paiantă, avea staluri, o galerie cu bănci de lemn și lângă scenă se aranjase loja domnească; în dreapta și stânga se făcuseră loji pentru boieri, pe care fiecare și le mobila cu scaune, covoare și oglinzi aduse de acasă. Scena era mică și sărăcăcios decorată, iar actorii se îmbrăcau în camerele ce erau zidite alături de sala de spectacol. Iluminatul se făcea cu lămpi cu ulei de rapiță și lumânări de seu.
Criticul de teatru Ioan Massoff ne oferă o descriere exactă a spațiului: „Clădirea avea ziduri de paiantă cu moloz și era căptușită cu scânduri. Sala, lunguiață și cu tavanul jos, avea un rând de loji despărțite între ele cu un stâlp de lemn, pe care era așezată o lampă. Teatrul Momolo avea cincisprezece rânduri de bănci de lemn învelite cu chembrică, formând cele trei staluri. În fund era galeria pe șapte trepte, cu lavițe goale de lemn. Lângă scenă se afla loja domnească, îmbrăcată în roșu, iar peste drum de această lojă, față-n față, erau trei canapele în care lua loc Curtea. Luminatul sălii se făcea cu ulei de rapiță și cu lumânări de seu. Când venea Vodă la teatru – și lucrul se întâmpla des când nu era amenințat cu mazilirea – lumânările de seu erau înlocuite cu lumânări de ceară. Când Vodă își făcea apariția în teatru, întreaga sală se ridica și striga de trei ori în șir: „Trăiască Măria Sa!”
Cum candelabru nu exista, mai târziu s-au aninat niște lămpi, pentru că în sală era cam întuneric. Scena era mare, s-ar putea spune prea mare pentru cele vreo câteva decoruri pe care le avea teatrul. Actorii se îmbrăcau în trei camere și actrițele de-a valma, în două. Alături de sala de spectacol era bufetul. Prin colțuri erau așezate sobe de fier și de zid. Garderobă nu exista și de aceea feciorii, cu hainele pe braț, își așteptau stăpânii fie pe stradă, fie la intrarea teatrului.
Acest Ieronim Momolo, proprietarul teatrului care i-a purtat numele, avea pe aceeași stradă, la capătul celălalt, unde este acuma „Capșa”, un restaurant celebru pe vremea aceea, în care se servea în special bucătărie italiană. Deasupra restaurantului se afla nu mai puțin celebra „Sală Slătineanu”, unde mai târziu s-a iscat formidabilul scandal, cu ocazia banchetului legației germane, pentru sărbătorirea victoriei de la 1870…”
În august 1834, la Sala Momolo elevii Școlii Filarmonice au jucat prima piesă în limba română. Cronicile arată că, după ce Ion Heliade Rădulescu a ţinut o cuvântare care a rămas în antologia românească pentru că a accentuat rolul educativ al teatrului și importanţa lui socială, artista Caliopi Caragiale (prima soție a lui Luca, tatăl lui I. L. Caragiale) a cântat cavatina din opera „Piratul” de Bellini, apoi s-a reprezentat piesa „Fanatismul” sau „Mahomet Proorocul”. Reprezentaţia se pare că a avut un deosebit succes, căci Olănescu-Ascanio citează din Curierul Românesc: „era cu neputinţă să descrie cineva patriotismul şi naţionalitatea ce erau zugrăvite pe feţele tuturora, entuziasmul şi aplausul cel mare la sfârşitul fieştecărui act…”
Pavel Kiseleff a oprit ulterior reprezentațiile româneşti al căror prim iniţiator fusese, în 1819 sau 1820, Alexandru Nănescu, cel care, împreună cu Ioan Heliade Rădulescu şi Cocoana Marghioala Bogdănescu (nevasta Serdarului Dumitrache Bogdănescu, cea dintâi femeie care s-a urcat pe scenă în Țara Românească) jucase „Hecuba” de Euripide. Proprietarul teatrului „Momolo” a obținut ulterior autorizaţia să găzduiască în sala sa trupa de operă nemţească a lui Théodore Müler, un sas venit de la Sibiu, care a izbutit să-și încropească decorurile și mobilierul deschizând o subscripție publică și fiind ajutat și de autorități.
Din revista „Cantor de aviz şi comers“ din 16 ianuarie 1840, am extras descrierea unei serbării organizată în sala Momolo de Revelion: „Domnul Ieronim Momolo a zugrăvit-o, a mai înmulţit oglinzile şi policandrele, o luminează cu lumini (lumânări) de ceară şi la 31 decembrie au deschis sala printr-un picnic strălucit, unde se afla şi M. S. prinţul stăpânitor (Alexandru Ghica). La 12 ceasuri, la miezul nopţii, când se sfârşeşte anul 1839 şi intră 1840, orgestra a răsunat cu trâmbiţe şi tobe, vestind Anul Nou. Din bufet au început a ieşi tăvi cu zaharicale, îngheţate, limonade şi şampanier…”
În 1843, anul în care pe tronul Țării Românești a ajuns Vodă Bibescu, pe scena teatrului lui Momolo a jucat o trupă de operă italiană sub direcţia lui Sansoni Barilio. Şi trupa aceasta, ca şi trupa lui Muller, a dat faliment și în cele din urmă s-a dizolvat din cauza cheltuielilor din ce în ce mai mari pe care le avea de suportat. Tot pe scena lui Momolo a jucat şi marele actor Costache Caragiale cu trupa lui, reînviind teatrul românesc în Bucureşti.
În iarna anului 1846, Franz Liszt a susținut aici prima sa reprezentație în Țara Românească: „Trei sute de persoane din societatea înaltă au primit artistul în aplauze“, consemna Cezar Bolliac în cronica sa muzicală din „Curierul Român” despre concertul pe care cel mai mare pianist al vremii îl dădea, la 22 decembrie 1846, în sala Momolo. „Gândeşte-te, însă, domnule Liszt, continua poetul, că toţi aceia ce te pot gusta sunt numai aste trei sute de persoane ce pot plăti doi galbeni pentru o mulțumire de un ceas…“
Liszt, care avea pe atunci 35 de ani, fusese găzduit în palatul prinţului Mihail Ghica şi dăduse în capitală trei concerte, ultimul în palatul lui Vodă Bibescu, la 1 ianuarie 1847, când, alături de piesele programului, fantezii din opere, “Invitaţie la vals” de Weber, melodii ungureşti şi o mazurcă de Chopin, a executat improvizaţii pe tema unor cântece româneşti.
Gloria sălii lui Momolo, unde jucaseră trupe de actori distinşi, unde avuseseră loc cele mai frumoase baluri mascate ale aristocrației bucureștene și unde se organizaseră cele mai pompoase serbări a căzut în dizgrația publicului atunci când a fost asociată cu un anume Benoit Advinent, care deschisese în curtea teatrului o menajerie de lei si tigri.
“Fiica dresorului, de o rară frumuseţe, făcea exerciţiile cele mai periculoase în cușca fiarelor”, consemnează arhivele. Advinent închiria frecvent sala lui Momolo, organizând o serie de reprezentaţii cu maimuţe şi câini dresaţi, poporul, fiind amator de astfel de spectacole, a venit în număr mare şi din acest motiv sala și-a compromis reputația, mai ales că, întemeindu-se între timp Teatrul Naţional, boierii şi cucoanele ocoleau localul, găsindu-l “prea neestetic” față de cocheta sală a inginerului Helf din Viena, cel care a clădit prima scenă naţională după planurile arhitectului catalan Xavier Villacrosse.
De atunci, Teatrul Momolo, care se mai numea și sala Slătineanu, deoarece fusese ridicată pe terenurile acestui logofăt, a devenit o sală pentru spectacole populare și întruniri publice.
