Jean Harlow: Moartea prematură a unui sex symbol al Hollywood-ului

“Jean Harlow, cea mai blondă artistă a ecranului, a murit. S-a sfârşit după zece zile de boală, la vârsta crudă de 26 de ani şi în culmea uimitoarei sale cariere cinematografice. Pe ecran era tot atât de elementară ca şi tam-tam-urile junglei. Era eterna Afrodită, o încarnare a farmecului şi frăgezimii tinereţii. Dacă o cunoşteai mai de aproape, descopereai o femeie blândă, bună, care nu ştia să afecteze, care avea un spirit profund democratic. Prima mea întâlnire cu Jean Harlow a avut loc atunci când i se spunea încă Harlean Carpentier, adică pe adevăratul său nume. Avea 18 ani, era divorţată şi făcea figuraţie.

Mai târziu, am întâlnit-o la diferite recepţii în cetatea filmului. La fiecare întrevedere aveam ciudatul sentiment că fata mi-era antipatică, fără să pot desluşi cauza acestui sentiment. Era evident că voia să placă şi în cele din urmă am găsit că ceea ce mă irita era obiceiul ei de a-şi face o intrare teatrală, cu efecte calculate. Purta toalete colante care o avantajau şi fiecare apariţie a sa era întâmpinată printr-un cor de oh-uri şi ah-uri Ai fi zis că trăia în nori şi nu se hrănea decât cu ambrozie şi nectar.

„Purtarea mea era în fond produsul unui teribil complex de inferioritate” mi s-a spovedit ea mai târziu. „I-am considerat întotdeauna pe cei care mă înconjurau superiori mie, cu toate că eram şi eu înzestrată cu inteligenţă şi frumuseţe. În copilărie, evitam să-mi aleg tovarăşi de joc de vârsta mea, deoarece mă umilea grozav faptul că ei mergeau pe bicicletă mai bine şi se dovedeau la jocuri mai îndemânatici decât mine. Eram totuşi foarte sburdalnică şi reuşeam să fac destule pozne şi singură. Când m-am mai mărit, aveam groază de reuniuni şi cu mare greutate mă hotăram să fac cunoştinţe noi.

Mi se părea că toată lumea mă iscodea şi-mi număra defectele.

La premiera filmului „Hell’s Angels”, care n-a fost primul meu film, cum mulţi au crezut, ci un al doilea şi cel mai reuşit, mulţimea m-a înspăimântat. În clipele acelea, mă socoteam cea mai proastă actriță de pe lume. Pe măsură ce progresam în carieră, eram din ce în ce mai nefericită. Multe nopţi le petreceam plângând, pentru că-mi ajunsese la urechi o bârfeală sau citisem dezaprobarea în privirile cuiva.

În această nenorocită perioadă a vieţii mele, începusem a mă analiza, ca nicio altă femeie, cu obiectivitate, muncind ca un rob la reducerea defectelor şi la evidenţierea însuşirilor. Îmi călcam pe inimă căutând să fiu prietenoasă cu persoane ce nu-mi arătaseră decât animozitate. Prietenia a devenit un factor central în existenţa mea. Această aserţiune poate să pară falsă şi învechită, dar e ceea ce cred. În această epocă de auto-analiză şi transformare, mi-am amintit de toate ideile şi idealurile cu care fusesem hrănită în copilărie. Am avut norocul să găsesc în mama mea o prietenă şi o confidentă. Ea m-a privit întotdeauna ca pe o individualitate cu sentimente personale şi cu nevoia de a se dezvolta în libertate. În loc de mustrări, ea avea sfaturi şi acum încă discut cu ea fiecare eveniment mai important din viaţa mea. Ea m-a învăţat să nu-mi ascult decât de inimă, care este tribunalul suprem al unei femei şi să nu mă supun unor convenţiuni artificiale.

În momente de profundă nefericire, ea mi-a arătat că viaţa oferă întotdeauna compensaţiuni întreite pentru fiecare durere ce-ţi încearcă inima şi că numai proştii se lasă învinşi de amărăciune şi de mizantropie. Mi-au fost întotdeauna urâte discuţiile, aşa că am evitat să joc cărţi. Privesc cu dispreţ fluşturateca-mi personalitate de pe ecran şi scopul meu a fost întotdeauna să mă îndepărtez de genul în care sunt silită să joc, de pasăre de pradă a sexualităţii. Am fost remarcată pentru felul cum mă îmbrac, dar în această privinţă metoda mea constă în a alege cele mai simple toalete ce puteam găsi, pentru a le accentua apoi cu accesorii frapante şi scumpe.

Sunt de părere că ecranul ar trebui să reflecteze tempo-ul epocii noastre şi că acei care se inspiră din trecut caută doar să-şi scuze lipsa lor de curaj de-a privi viitorul în faţă. După mine, un păcat cu onestitate recunoscut este preferabil unei virtuţi ipocrite”.

Jean a fost una dintre cele mai generoase staruri şi stătea adesea la taifas cu servitorii săi. Ea ştia când cădea ziua de naştere a fiecăruia şi avea grijă să le facă daruri costisitoare. Ba am surprins-o chiar odată într-o pereche de pantaloni uzaţi, ajutând zugravilor şi dulgherilor la lucru. Jean era una dintre cele mai populare figuri în ţara filmului. Avea o veselie spontană, care se manifesta în feste pe care le juca cu o delicioasă ştrengărie colegilor săi.

Râsul îi lumina adesea faţa şi era contagios, dar când figura-i era în repaos, te izbea prin matura-i sobrietate. Părea atunci cu mult mai în vârstă decât cei 26 de ani pe care-i avea. Se spunea că blonda vedetă era încarnarea sofisticăriei în lumea cinematografului, iar ea o definise ca pe „un amestec de hotărâre, libertate de gândire şi acţiune şi capacitate de a sta pe propriile-ţi picioare”.

Era într-însa o impulsivitate care o menținea mereu vioaie. Avea reputația unei conduite extravagante; nimeni n-o văzuse vreodată făcând ceva „shoking”, dar dădea impresia că ar fi capabilă, în orice moment, de te miri ce ispravă. Odată Jean mi-a spus: „Drace, regret că sunt blondă. Dac-ar fi după mine, aș fi brunetă. Şi dac-aş putea mai mult decât atât, m-aş renaşte bărbat. Aş lua drumul Yukon-ului, în căutare de aur, şi aş cutreiera lumea, în vagoane şi vapoare de marfă”.

Vorbea curgător, sincer servindu-se de un limbaj idiomatic. Întotdeauna foarte atentă, prindea repede poanta interlocutorului său şi ura bârfeala. Toaletele o preocupau într-o foarte mică măsură. Culorile predominante în garderoba sa erau negrul, galbenul şi albul. Nu-şi făcea decât şase costume pe an: două completuri de stradă, o rochie de dineu, o rochie de restaurant şi două toalete de seară. Pălăriile sale erau în genere similare ca forme, deoarece pentru cele mai multe dintre ele dădea să i se copieze un model vechi, purtat cu ani înainte. La reuniunile mondene apărea foarte rar, iar când turna în vreun film, îşi făcuse obiceiul să se culce de la nouă. Susţinea că nu era frumoasă. N-am contrazis-o niciodată, dar între noi fie vorba, oglinda ei trebuie să fi fost o mare mincinoasă.

Era cu totul lipsită de vanitate şi niciodată nu şi-a pus însoţitorul în încurcătură fardându-se în public. Isprăvise recent un roman de şaizeci de mii de cuvinte pe care-l scrisese absolut singură şi care este intitulat „Today is Tonight”, iar producătorii se şi gândeau serios s-o facă să turneze o dramatizare a propriului său roman. Este povestea unei tinere femei care

devine actriţă de varieteu, spre a putea strânge banii necesari unei operaţii care să redea soţului său orb vederea.

A început prin a vorbi franţuzeşte mai înainte de a învăţa englezeşte, pentru că a fost crescută de o guvernantă pariziană. Marea sa pasiune era colecţionarea de parfumuri, pe care mama sa avea grija să le ascundă, spre a o împiedica să le dăruiască prietenelor. Ultima dată când am văzut-o, stăteam amândoi pe marginea unui bazin de înot. Sub noi se întindea panorama de acoperişuri de ţiglă şi grădini verzi care fac din Brentwood una dintre cele mai frumoase localităţi de vilegiatură.

Purta nişte pantalonaşi maron şi un jumper galben, având mai curând aparenţa unui ştrengar de 15 ani decât a unei sirene cinematografice. „Sunt fericită, fericită ca niciodată” îmi zise ea, dându-şi capul pe spate pentru ca vântul să-i poată flutura mai în voie buclele-i incredibil de blonde. Soarele inundase totul, cu lumina sa strălucitoare, iar faţa şi ochii ei erau un reflex al acestei străluciri. Îţi făcea impresia unei adolescente radiind de sănătate şi tinereţe.

„Îmi am activitatea mea, o am pe mama şi o sumedenie de cunoştinţe. În William Powel am găsit prietenul ideal. Omul acesta este dotat cu un admirabil simţ al umorului. Bill a fost pentru mine un puternic regenerator, un stimul mintal. Uneori stau aci singură, sub razele lunii, şi mă întreb ce-mi rezervă viitorul. Înainte obișnuiam să fac planuri, dar nimic din ceea ce am proiectat nu s-a realizat, aşa că am încetat a mai privi înainte. Am rămas o fetiţă şi, totuşi, sunt femeie. Viaţa mea a fost atât de aridă, atât…”

Genele sale lungi coborâră, acoperindu-i ochii, iar mâinile împreunate îi acoperiră gura. Într-o secundă, ea-şi ridicase capul, iar ochii săi priveau într-ai mei, drept şi sincer. „Aceasta este viaţa pe care am visat-o întotdeauna. Îmi doresc o existenţă sănătoasă, dar amuzantă. Doresc afecţiunea acelora pe care-i iubesc şi prietenia celor pe care-i respect. Vreau să am certitudinea că ceea ce fac este bine şi că filmele mele vor continua să trăiască chiar şi atunci când nu voi mai fi; iar când voi părăsi acest pământ, lumea să spună: „Jean Harlow a fost sinceră cu ea însăşi şi cu ceilalţi. Nu s-a dat niciodată drept ceea ce nu era.”

*** Lewy Keleher, Realitatea Ilustrata, iunie 1937

Jean Harlow, născută pe 3 martie 1911 în Missouri, devenise cunoscută la Hollywood pentru rolurile ei de “fată rea” și era un adevărat sex symbol la începutul anilor ’30. Supranumită „Blonde Bombshell” sau „Platinum Blonde”, actrița a evoluat în industria cinematografică doar nouă ani, dar a devenit una dintre cele mai mari vedete de film de la Hollywood.

În 1999, Institutul American de Film a clasat-o pe locul 22 pe lista celor mai mari legende feminine ale cinematografiei clasice. Popularitatea ei a rivalizat și chiar a depășit-o în epocă pe cea a principalelor vedete ale MGM, Joan Crawford, Greta Garbo și Norma Shearer.

Jean a murit pe 7 iunie 1937, la vârsta de 26 de ani, din cauza unei insuficiențe renale, în timp ce lucra la filmul “Saratoga”. MGM a decis să continue producția folosind o dublură a defunctei și a lansat filmul în cinematografe la mai puțin de două luni de la moartea ei. “Saratoga” a devenit cel mai de succes film al MGM din 1937.

Sfârșitul prematur al actriței a fost urmat de o serie de dezvăluiri despre scurta și aventuroasa ei viață:

“Un colaborator anonim al nostru stabilit de câţiva ani la Los Angeles şi care adeseori a descris în paginile “Realităţii ilustrate” culisele vieţii din Hollywood, ne trimite acum această impresionantă amintire despre regretata artistă Jean Harlow. Sunt câteva episoade stranii, tulburătoare şi tragice pe care nimeni nu le-a cunoscut încă în ţara noastră. Sfârșitul dureros al aceleia care până deunăzi a fost drăgălaşa vedetă Jean Harlow, dispărută în floarea tinereţii când abia împlinise 26 de ani, a stârnit pretutindeni sentimente de profundă şi copleşitoare emoţie. Dar cum e şi firesc, în cercurile din Hollywood circulă de atunci, prinzând din ce în ce temei, anumite zvonuri al căror ecou, prea slab deocamdată, nu răzbate dincolo de zidurile cetăţii filmului.

Se reaminteşte, îndeosebi, tragicul şi misteriosul sfârşit al celui de-al doilea bărbat al divei cu părul de aur, Paul Bern, care era o personalitate cinematografică destul de cunoscută.

Întâiul ei soţ, Charles Mac Grew, agent de schimb în Chicago, cu care se măritase la vârsta de 16 ani, n-a însemnat mare lucru în existenţa divei. Însă căsătoria cu Paul Bern a avut pentru ea o importanţă cu adevărat covârşitoare. Jean Harlow împlinise 21 de ani şi abia începea să se impună atenţiei publicului. Bern avea 43 şi era un producer, un producător, adică făcea parte din direcţiunea centrală a unei mari întreprinderi cinematografice. Era un bărbat energic, prevăzător din cale afară, iscusit ca nimeni altul în afaceri, însă pasionat de artă. Cineva făcuse constatarea că prin înclinările lui firești semăna lui Ivar Kreuger, faimosul financiar suedez supranumit „regele chibriturilor”. S-au cunoscut în iunie 1932 şi numaidecât bărbatul a fost vrăjit de frumuseţea artistei.

Într-una din zile o invită la vila lui şi idila înflori cu repeziciune. Un mucalit spunea că s-au cunoscut la unsprezece dimineaţa şi s-au căsătorit la şase seara, în aceeaşi zi. În realitate, nunta a avut loc după aproape trei săptămâni. Căsnicia lor părea să fie ideală, totuşi, în ziua de 6 septembrie a aceluiaşi an, 1932, după două luni şi două zile de la căsătorie, iată deslănţuindu-se tragedia.

Un servitor intrând în camera de bal a vilei în care locuiau soţii descoperea corpul lui Bern, rece, neînsufleţit, ucis cu un glonţ de revolver în cap… Unul dintre primii poliţişti sosiţi la faţa locului a fost inspectorul Joseph Taylor, foarte cunoscut în America pentru caracterul lui integru şi hotărât. El găsi un bilet scris după toate aparenţele de Bern cu puţin înaintea morţii şi adresat soţiei.

Zicea: „Scumpa mea, din nenorocire acesta e singurul mijloc de a ispăşi îngrozitoarea crimă pe care am săvârşit-o faţă de tine. Ştii, nu-i aşa, nepreţuita mea comoară, că ceea ce s-a petrecut alaltăeri noapte a fost numai o comedie?” Totuşi, după ancheta care n-a durat mai mult de o oră, poliţistul nu s-a sfiit să declare ziariştilor:

– Pentru mine, aici, sunt toate caracteristicile unei crime! Şi se-apucă să înşire indiciile care îl îndemnase să exprime, fără ocol, această uluitoare ipoteză.

1. Paul Bern, bogat și perfect sănătos, n-avea nici un motiv să se omoare, mai ales că în dimineaţa aceea chiar dăduse întâlnire câtorva persoane în interes de afaceri;

2. Revolverul aducător de moarte n-a fost găsit lângă cadavru, ci pe o măsuţă prea depărtată de el;

3. Scrisul din bilet, în unele mici detalii, nu semăna aceluia a lui Bern;

4. Cadavrul fusese descoperit la 3 noaptea de către un servitor, iar poliţia a fost înştiinţată abia la şase ceasuri mai târziu.

Persoanele care ascultau aceste declaraţiuni s-au simţit cutremurate de groază: era doar limpede ca ziua că o seamă de bănuieli cumplite apăsau de-acum pe umerii tinerei şi încântătoarei soţii a lui Bern. La câteva zile după aceea avu loc procesul, dar să ne înţelegem, a fost vorba de un soi de proces necunoscut în Europa.

În Statele Unite, poliţia nu are dreptul de-a ţine arestat pe cineva; există acolo un fel de tribunal care hotărăşte dacă sunt sau nu probe îndestulătoare spre a-l trimite în închisoare. Bănuitul se poate înfăţişa cu avocatul său, dar de cele mai multe ori se lipsește de el, explicându-se în chip familiar cu judecătorii, şezând chiar la masa lor.

Înaintea tuturor a fost audiată doamna Harlean Carpentier, devenită apoi… Jean Harlow, care spuse:

— În noaptea de 5 spre 6 mă aflam în casa mamei mele unde, întâmplător, venise și tatăl ei, scumpul meu bunic. Soțul meu trebuia să mă întâlnească acolo. Văzând că zăbovea, am trimis un servitor cu automobilul la vilă și acesta a făcut lugubra descoperire…

— Ce înțeles daţi cuvintelor din bilet care fac aluzie la ispăşirea unei crime?

— Vă jur, n-am nici cea mai mică idee…

Mama şi bunicul au confirmat alibiul, iar câțiva martori depuseră în sensul că Paul Bern era bolnav şi obsedat de idei bizare.

În mai puţin de un ceas, judecătorul Fitts înlătura definitiv ipoteza crimei şi declară că nu era cazul să se intenteze acţiune, după care şedinţa a fost ridicată. Dacă Harlow ar fi fost atunci celebră, cum a ajuns în urmă, ce vâlvă am fi văzut stârnindu-se în jurul ei şi al acestei senzaţionale dezbateri! Totul însă a trecut neobservat.

Cu toate astea, fiecare îşi dădea seama că misterul nu fusese limpezit şi din gură-n gură umbla o altă explicaţie a dramei, destul de logică de altfel, şi în acelaşi timp ameţitoare prin grozăvia ei.

…E noaptea fatală, Paul Bern, care nu se împăca, de obicei, cu băutura, chefuise cu prietenii şi efectele whisky-ului s-au simţit numaidecât. Înapoindu-se acasă, e întâmpinat de soţia lui, Jean Harlow şi, nemaifiind stăpân pe sine, îi face o scenă, ameninţând-o. Femeia se înspământă şi, ca să se apere, ia un revolver. Glonţul porneşte. Bărbatul cade ucis. Îngrozită, Harlow părăseşte vila, alergând la mama ei unde istoriseşte cele întâmplate. Numaidecât se adună câţiva prieteni intimi, se ţine un sfat de familie, scurt şi agitat, în liniştea nopţii. Unul din prieteni scrie biletul cunoscut, imitând scrisul lui Bern, apoi aleargă la locul nenorocirii spre a-l lăsa acolo unde a fost găsit şi să desăvârşească punerea în scenă în jurul cadavrului… La câteva minute după plecarea lui, servitorul descoperea drama.

Alţii dau o versiune ceva mai felurită. Bern, abia rănit, simte risipindu-i-se ameţeala pricinuită de beţie, se căieşte, e muncit de gândul că soţia lui ar putea fi compromisă şi, cu o sforţare supremă, scrie rândurile care nu trebuie să-i căşuneze supărări. Aşa se face că scrisul nu e întru totul asemănător cu al său, ci este acela al unui muribund.

După ce tribunalul şi-a însuşit teza sinuciderii, în lipsa unui testament, întreaga avere a defunctului (aproape un milion jumătate de dolari) a trecut asupra Jeanei Harlow. Totuşi, lucrurile par să se complice din nou: iată că într-o bună zi intră în scenă avocatul Henry Uttel, aducând un testament datat din 1920, prin care Paul Bern lăsa ca moştenitoare pe o anume Dorothy Mille, dar şi aceasta dispăru după câtva timp în împrejurări misterioase.

Din parte-ne, noi am evocat tragicul episod de mai sus convinşi că el nu pătează câtuşi de puţin memoria artistei dispărute, căci, dacă la mijloc a fost într-adevăr o crimă, ea s-a făptuit numai din pasiune şi sub imboldul mâniei de o clipă, adică fără răutate şi gânduri preconcepute”.

*** Realitatea ilustrată, 1937