Alexandru Pesamosca s-a născut pe 14 martie 1930 la Constanța și a fost fiul unui ofițer de marină. A urmat în orașul natal școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”, apoi s-a mutat la București, unde a absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1954. La 24 de ani a fost repartizat ca stagiar într-un sat de lângă Fetești, Niculești-Jianu. După trei ani, tânărul doctor a fost transferat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu, unde a lucrat timp de 27 de ani la secția de chirurgie.
În 1971, Alexandru Pesamosca a primit o bursă cu durata de un an la Hôpital des Enfants Malades din Paris, iar între 1972 și 1984 a ocupat poziția de şef al secției de chirurgie de la Grigore Alexandrescu.
Într-un articol publicat de revista Flacăra în 1983, profesorul Pesamosca a vorbit despre marile probleme cu care confruntau medicii pediatri:
“Alexandru Pesamosca a devenit medic in anul 1954. Un medic bun, de o necuprinsă omenie, iubindu-şi cu patimă profesia căreia îi dăruieşte şi îi sacrifică tot, întreaga sa fiinţă. Chirurgul de copii, reputat şi căutat în toată ţara (şi chiar de peste hotare), s-a născut la Constanța în 1930 şi, în 39 de ani de profesie, are în palmares peste 15.000 de intervenţii operatorii, cucerind teritoriile cele mai delicate şi mai puţin descifrate până acum ale celei mai noi şi mai dificile domenii ale chirurgiei, cea pentru copii. Este medic primar, doctor în medicină, cadru didactic la I.M.F., membru al Societăţii internaţionale de chirurgie şi al Societăţii internaţionale de gastroenterologie, autor a numeroase lucrări ştiinţifice în domeniul chirurgiei pediatrice şi îşi desfăşoară activitatea ca şef al secţiei de chirurgie viscerală de la Spitalul central clinic de copii „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti.
— De ce chirurgia copilului, doctore Pesamosca?
— Deşi îmi dorisem să mă dezvolt ca un chirurg de adulţi, s-a întâmplat ca, în 1957, să optez pentru postul de învăţământ de preparator principal, care era liber, în clinica de chirurgie de copii, unde, începând cu profesorul Cosăcescu, se puseseră bazele chirurgiei pediatrice moderne în țara noastră.
— Până atunci, deci, copiii erau operaţi de către chirurgii de adulţi?
— Nu chiar aşa, această clinică de chirurgie infantilă ce în curând va împlini un secol de existenţă, deci o vechime destul de mare, delimitase oarecum teritoriul de care trebuia să se ocupe chirurgia copilului. Cred că este meritul prof. Cosăcescu de a pune bazele acestei specialităţi în sens modern, aşa cum se făcea ea în ţările mai dezvoltate, în care chirurgia pediatrică avea o dezvoltare impetuoasă. De altfel, este una dintre specialităţile cele mai tinere ale chirurgiei generale din care s-a şi desprins, având astăzi un teritoriu foarte vast. Specialitatea noastră dedicată în exclusivitate vârstei copilariei, de la 0 la 18 ani, înglobează toate ramurile chirurgicale, mai puţin neurochirurgia copilului (care îşi are un serviciu independent în cadrul clinicii mari de neurochirurgie generală) şi cea cardiovasculară (ce îşi găseşte şi ea rezolvarea tot în serviciul specializat al adultului), menţinute în aceeaşi unitate.
În aceeaşi clinică în care se rezolvă atât problemele de chirurgie viscerală, cât şi cele de ortopedie, cât şi cele de urologie, de ginecologie de copil, de traumatologie, de chirurgie plastică, de chirurgie toracică şi altele. Tendinţa actuală în toată lumea — şi, de ce să n-o spunem, că ar fi de dorit şi pentru ţara noastră — este ca toate serviciile de chirurgie a copilului, recte, toată asistența chirurgicală pediatrică să fie concentrată intr-o unitate spitalicească unde cei mici să poată beneficia uşor de toate, absolut toate subspecialitătile ce astăzi devin din ce în ce mai de actualitate. Dacă ne-am referi, de pildă, la copilul politraumatizat pe care nu poţi și nu e normal să-l porţi de la o clinică la alta pentru a i se rezolva toate urgenţele chirurgicale ce se impun.
Prin urmare, ar fi nu numai de dorit, ar fi necesar să avem în această unitate spitalicească atât chirurgia cardiovasculară, cât şi neurochirurgia precum şi toate subspecialităţile chirurgicale, destinate copilului, cum sunt cele efectuate în serviciile O.R.L., oftalmologie… Dacă în 1957, când am venit aici, eram chemaţi să rezolvăm in corpore toată chirurgia copilului, astăzi, progresul tehnic şi ştiinţific impus în fiecare subspecialitate a făcut ca să existe şi în acest sector secţii cu profil bine stabilit — cum ar fi ortopedia, chirurgia viscerală, urologică… De altfel, socotesc foarte firesc ca asistenţa chirurgicală a copilului să beneficieze de aceeaşi structură organizatorică existentă în cea pentru adulţi.
— Nu beneficiază?
— Nu, nu beneficiază, şi ar fi imperios necesar să fie revizuită, mai ales în perioada actuală, când nouă, celor care îngrijim copilul, ne revin nişte sarcini deosebite privind creşterea sporului natural al populaţiei. A sosit vremea ca noi, chirurgii de copil, să ne aducem o contribuţie importantă la scăderea mortalităţii infantile, la o scădere a mortalităţii în general pentru perioada copilăriei. Vă spun toate aceste lucruri deoarece încă acum câțiva ani de zile sesizasem forurilor noastre medicale superioare diferenţele importante ce există între modul de organizare al chirurgiei adultului şi modul de organizare al chirurgiei infantile. Dacă în ţara noastră copiii reprezintă a patra parte din populaţie, nu au, în schimb, şi a patra parte din numărul de paturi de spitalizare față de numărul celor existente în clinicile pentru adult, ceea ce este valabil nu numai pentru chirurgie.
Este vorba de permanentizarea unei situaţii moştenite încă demult şi pe care nimeni dintre organizatorii şi conducătorii asistenţei sanitare nu o schimbă. Am mai ridicat şi cu alte prilejuri şi un alt aspect care mi se pare absolut fără nici o justificare şi în acelaşi timp fără explicaţie. Există paturi pentru copii şi foarte mulţi copii internați în serviciile pentru adulţi şi, prin urmare, mi se pare un nonsens să nu existe paturi suficiente pentru copii în serviciile de copii. Nu se poate asigura o asistență corectă celor mici în serviciile celor mari din multiple condiţii obiective pe care trebuie să le îndeplinească o asistentă acordată acestora. Dar sunt foarte mulţi confraţi care socotesc că chirurgia de copii se rezumă la intervenţii banale, ştiu eu, apendicite, hernii… făcute după vârsta de 7 ani sau afecţiuni ortopedice ale copilului mai mare care pot fi efectuate oriunde. Dar nu acestea constituie problemele mari şi importante ale chirurgiei pediatrice şi nu văd şi nu cred să existe raţiune ca un copil, cu orice afecţiune chirurgicală ar avea, să stea prin saloanele de adulţi. Cred că este absolut nelogic şi nemedical ca o fetiţă cu o afecţiune, să zicem, la limita specialităţii de ginecologie infantilă să fie internată într-un salon de ginecopate sau un băieţel cu o afecţiune urologică malformativă, care se poate îngriji bine numai în spitalele de copii, să stea printre bolnavii operaţi de prostată…
— În context, doctore Alexandru Pesamosca, ce virtuţi şi ce pregătire trebuie să aibă în plus chirurgul de copii faţă de cel pentru adulţi?
— În nici o clinică de adulţi n-a fost Internat vreodată un copil mai mic de 3—4 ani, ori clinica noastră a abordat demult, cum vă spuneam, adevărata chirurgie pediatrică, începând de la nou-născut, de la copilul de o zi şi până la 16 ani, abordând toată gama malformaţiilor congenitale şi pornind de aici s-a abordat o chirurgie mai grea cum ar fi, de exemplu, esofagoplastiile, chirurgia hipertensiunii portale sau cea toracică… Limita de vârstă pentru abordarea acestor teritorii a fost coborâtă tot mai mult până la cel de citeva ore. Ca un fost chirurg de adulţi pot să vă spun că dificultăţile pe care le întâmpină medicul nu privesc atât tehnica chirurgicală propriu-zisă, dar mai ales îngrijirea acestor pacienţi, importanţa deosebită pe care le au anestezia şi reanimarea la copil, pregătirea preoperatorie ca şi condiţiile postoperatorii specifice…
Aş vrea să accentuez, prin urmare, faptul că, de altfel, toate urgenţele mari ale copilului, absolut toate, sunt îndrumate către serviciile existente în clinica noastră şi nu numai din Bucureşti, chiar din toată ţara. Şi care e, de fapt, greutatea? Ne vin foarte mulţi bolnavi din provincie operaţi în serviciile pentru adulţi, de chirurgi cu bună pregătire profesională care nu au însă obişnuinţa copilului, şi foarte mulţi dintre aceşti bolnavi, deşi corect operaţi, sunt transferaţi în ultimă instanţă la noi datorită unor complicaţii mai mari ori mai severe şi totdeauna din aceleaşi motive de care aminteam — problemele de îngrijire minuţioasă, care depăşesc, de ce să n-o recunoaştem, posibilităţile unui serviciu de adulţi, în care şi personalul, nu numai medicii, trebuie să se obişnuiască să efectueze o muncă de fiecare zi specifică. lată de ce socotesc că un chirurg de copii este cu totul altceva decât unul de adulţi, misiunea sa este mult, mult mai dificilă.
Şi foarte diferită, el nu trebuie să repare malformaţia sau deformaţia sau afecţiunea copilului. Indiferent ce organ este interesat, pentru o perioadă scurtă de vreme, el trebuie să repare, să-l trateze de aşa manieră încât acesta pentru tot restul vieţii să fie capabil să-şi desfăşoare o activitate în parametrii normali. Şi chiar complexitatea cazurilor este mai aparte, nici un caz nu seamănă cu celălalt şi ăsta este motivul pentru care chirurgul de copil este în permanenţă solicitat, confruntat cu noul şi este obligat să fie în curent cu toate cuceririle ce se acumulează vertiginos.
— Se ridică firesc întrebarea cum se formează specialiştii pentru chirurgia pediatrică, stimate doctore Alexndru Pesamosca? Cum sunt ei selecţionaţi, dintre chirurgii de chirurgie generală, dintre pediatrii? N
— N-aş putea să afim că problema formării cadrelor de specialişti de chirurgie Infantilă este foarte bine rezolvată în general, în toată lumea. Nici în ţara noastră. Discuţiile sunt foarte aprinse încă în privinţa perioada de pregătire a unui absolvent al facultăţii de medicină generală, să zicem, sau de pediatrie pentru a se dedica acestei specialităţi. Pentru unii nu se poate face mai devreme de 7 ani, pentru alţii — de 5, pentru alţii — de 4. Noi ne-am oprit la o formulă care este de compromis deocamdată.
O realizăm prin formula actuală de secundariat, la care se pot prezenta toţi medicii din circumscripţiile sanitare rurale, precum şi stagiarii care au terminat ultimul an de stagiu. Se pare că atât cei de la medicină generală, cât şi cei de la facultatea de pediatrie. Într-o oarecare măsură, pediatrii sunt dezavantajati în sensul că, în timp ce colegii lor de la generală se pot prezenta şi la concursul pentru chirurgie infantile, ei nu au dreptul să se prezinte la concursul de secundariat pentru o specialitate chirurgicală de adulţi.
— Sunteţi recunoscut ca un virtuos al chirurgiei malformaţiilor congenitale, se ştie că abordaţi cu uşurinţă chirurgia esofagului (ceea ce este profesorul Gavriliu pentru adulţi sunteţi dumneavoastră pentru copii) ca şi întreaga gamă a chirurgiei viscerale, toracice, urologice şi că, mulţi ani, v-aţi dedicat chiar şi celei ortopedice. În multe ați adus contribuţii originale ori ati perfecţionat tehnici operatorii şi instrumentar. Care v-au dat cele mai depline satisfacții?
— Deşi mă mai prevalez de anumite înlesniri de a aborda, şi astăzi, din când în când, câte o afecţiune ortopedică, domeniu care mi-a fost drag cu ani în urmă. în general m-am axat pe chirurgia viscerală şi cu precădere cea a malformaţiilor tubului digestiv, chirurgia esofagului, a hipertensiunii portale şi chirurgia toracică. La chirurgia toracică am ajuns de nevoie; nu vreau să fac din asta nici un fel de extindere cu orice preţ a teritoriului meu de bază, dar cum şi copiii foarte mici sunt, de foarte multe ori, posesorii unor malformaţii toracice, începând cu vârsta chiar de nou-născut, am fost confruntaţi cu situaţia de a nu putea fi rezolvaţi în altă parte în afara clinicii noastre. Şi asta ne-a determinat să aprofundăm asemenea afecţiuni.
Dacă iniţial am început doar cu câteva cazuri, ulterior experienţa s-a acumulat cu o cazuistică numeroasă şi diversă. Dedicându-mă în mai mare măsură în ultimii 10 – 15 ani chirurgiei malformaţiilor nou-născutului, sigur că a trebuit să le aprofundez şi aşa am ajuns să aduc unele contribuţii de care chirurgia noastră pediatrică, sper, va beneficia şi în viitor. Cum ar fi, de exemplu, în megacolul congenital în care, de necessitate, mi-am creat şi un instrument, o pensă ce astăzi este difuzată în toate serviciile de chirurgie de copii din țară, în extrofia de vezică, în care am obţinut rezultate mai deosebite, în sensul prelungirii duratei de viaţă a celor operaţi, printr-un procedeu operator propriu, şi în chirurgia hipertensiunii portale, o afecţiune de o etiologie mai diversă ce se manifestă clinic prin apariţia unor sângerări dramatice care nu pot fi înlăturate decât printr-o intervenţie chirurgicală.
Am avut unele contribuţii în chirurgia ortopedică, în chirurgia feţei, unele plastii utilizate în tratamentul unor hemangioame. …Fiecare intervenţie mai mare, mai de amploare, este practic pentru fiecare chirurg o contribuţie pe care şi-o aduce în rezolvarea unui caz deosebit. În chirurgie nu există de obicei o schemă dinainte stabilită ce poate fi aplicată la toţi bolnavii. În sala de operaţie fiecare poate fi un creator şi chiar este, în măsura în care redă omului viaţa.
— În mintea multor cititori ar putea încolţi întrebarea: de ce vă ocupaţi cu atâta înverşunare, dăruire, perseverenţă de malformaţii?
— Tocmai pentru a anula atâtea drame de familie, tocmai pentru că foarte mulţi dintre aceşti copii pot deveni perfect normali, perfect sănătoşi, perfect utili societăţii, tocmai pentru că, în toată lumea civilizată, mortalitatea Infantilă, indice de o valoare incontestabilă pentru oricare dintre ţări, poate fi scăzută prin existenţa unei chirurgii pediatrice bine puse la punct, bine dezvoltate. Am până acum peste 3.500 de asemenea operaţii de malformaţii congenitale, tot atâţia copii care cresc şi se dezvoltă normal, care învaţă, care vor îmbrăţişa, ca şi ceilalţi, meserii şi profesiuni diverse.
— Ştim că vă străduiţi de mai mulţi ani şi puneţi pe picioare aici, la “Grigore Alexandrescu” un centru de chirurgie neo-natală modern care să se ocupe într-un serviciu specializat exact de acest gen de bolnavi. Cum mai stau lucrurile?
— Nici într-un fel, sau, mai exact, la fel. Sunt mulţi chirurgi de copii entuziaşti din ţara noastră care doresc şi vor din toată inima să-şi aducă aportul la desfăşurarea unei chirurgii a malformaţiilor congenitale şi în particular a nou-născutului şi sugarului pe nişte principii moderne, dar nu au unde s-o facă. Revenim la organizare care, aşa cum este, este destul de departe de ceea ce se impune să fie. Poate că ideea pe care s-a mers de a înfiinţa în fiecare oraş mai important un compartiment de chirurgie de copii nu e cea mai bună, dar concentrarea unor atari specialişti în centrele din zonele cu populaţie mai densă, cu natalitate mai mare este absolut necesară, pentru a se realiza saltul calitativ ce se aşteaptă de la asistenţa sanitară în scăderea mortalităţii infantile.
Ce să mai vorbim, deşi clinica noastră este şi centru metodologic de formare şi specializare a cadrelor de chirurgi pediatri, de 8 ani, de când a ieşit la pensie profesorul Vereanu, un profesor distins, nu şi-a mai găsit înlocuitor, n-a mai avut alt profesor!
— Permiteţi-mi o întrebare mai delicată: vi s-a acordat gradul întâi de medic primar la care activitatea dumneavoastră profesională, ştiinţifică şi didactică vă îndreptăţeşte?
— Am reţineri să vă răspund, deoarece articolul dumneavoastră de acum ciţiva ani de zile pe această temă a lezat, se pare, multe persoane şi personalităţi medicale. Sunt tot medic primar gr. III, dar vă asigur şi pe dv. şi pe mulţi alţii că titlu pe care-l ai nu reuşeşte să-ţi dăruiască şi priceperea de care ai nevoie”.
*** Un interviu realizat de Cici Iordache Adam, revista Flacăra, 27 mai 1983
Începând cu anul 1984, medicul a lucrat la Spitalul de Copii Budimex, conducând Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatricã pânã în 2002.
Într-un alt interviu, doctorul Pesamosca a mărturisit că a făcut, de-a lungul timpului, peste 50.000 de intervenții chirurgicale, spitalul fiind, de multe ori, cea de-a doua sa casă. Devotamentul său excepțional l-a făcut să le spună celor care i-au fost discipoli: “Să nu vă despărțiți nicicând de pacient înainte ca el să părăsească spitalul, să muriți cu bolnavul de gât, că doar aşa veți putea contribui la misterul vindecării lui”.
În 1999, după ce a soția sa a murit, Alexandru Pesamosca s-a mutat într-o cămăruță de la spital, fiind în permanență în apropierea micuților pacienți, dar și a tinerilor medici care îi cereau deseori sfaturile. Cei doi fii ai săi au murit înaintea lui, primul în 1993, din cauza unei tumori cerebrale, iar cel de-al doilea din cauza cancerului, în 2008.
În vara anului 2011, medicul a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. Pesamosca a murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani. Pentru că a fost ctitorul Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului în care a muncit în ultima parte a vieții sale, patriarhia a fost de acord ca doctorul să fie înmormântat în grădina instituției medicale, sub geamurile sălii de operație în care salvase viețile a mii de copii.
