Alexe Pocol s-a născut în anul 1871 în localitatea Lozna Mare, comuna Letca, județul Sălaj și a rămas orfan la o vârstă fragedă. Tânărul a absolvit Preparandia din Gherla și a profesat ca învățător, dar în 1894 a renunțat la cariera didactică și a cumpărat o mină de aur părăsită şi ruinată ce se afla pe lângă Baia Mare. Pocol a exploatat-o timp de 8 ani de zile, fără mare succes, aşa că mina era aproape de a fi pusă sub sechestru, iar proprietarul se afla în poziția de a-şi pierde mica avere pe care o acumulase până atunci.
În martie 1902, şi-a chemat muncitorii şi le-a spus: “Dragii mei, mergeţi încotro vă va îndrepta Dumnezeu, că eu nu vă mai pot plăti”. Oamenii, pentru că îşi iubeau angajatorul, au răspuns: “Noi, muncitorii, din dragostea ce-o avem către dumneata, vă mai lucrăm câteva luni de zile şi dacă nu ne vei plăti nimic”.
“Şi, minune, mărturisea mai târziu Pocol, tocmai în luna aceea, pe la Sfintele Paşti 1902, am avut pe masa mea peste 70 kg de aur”.
Ulterior proprietarul de mine a devenit membru al P.N.R. și a colaborat activ cu liderii naționali Gheorghe Pop de Băsești și Vasile Lucaciu. Ca membru al Societății Astra, a sprijinit financiar organizarea adunărilor generale anuale ale acesteia, în anii 1919-1922 a fost ales de două ori senator pe listele P.N.R., iar în perioada următoare a ocupat în mai multe rânduri funcția de primar al orașului Baia Mare.
În 1921, cu un an înainte de încoronarea reginei Maria și a regelui Ferdinand la Alba Iulia, Alexe Pocol a făcut familiei regale un dar care a rămas în istorie: a oferit aur pur extras din minele sale pentru ca, din prelucrarea metalului prețios, să se făurească unul din simbolurile marelui eveniment de la 15 octombrie 1922. Coroana Reginei Maria a fost turnată la Paris și a fost împodobită cu pietre prețioase.
Un reportaj publicat în 1933 de Realitatea ilustrată aduce informații inedite despre fascinantul proprietar de mine.
“L-am cunoscut mai întâi din auzite. În tot Ardealul şi în largi cercuri politice şi financiare din Vechiul Regat, are o faimă de mare magnat al aurului românesc. La Baia Mare, de pildă, centru aurifer, nu este om care să nu-ţi şoptească cu admiraţie şi oarecare smerenie în glas:
— L-ați văzut pe d. Pocol?
Circulă despre d. Pocol cele mai fantastice legende. Se pune astfel că într-o noapte soția sa a visat că trebuie să sape pământul în cutare punct dintr-o mină și că va da acolo de aur curat; d. Pocol s-a luat după acest vis, a identificat locul, a pus lucrătorii să sape şi a găsit bolovani enormi de aur. A devenit astfel multimilionar, apoi miliardar, şi-a cumpărat pe vremea aceea o trăsură împărătească cu şase telegari înaintaşi şi, când se ducea la Budapesta, o încărca într-un tren special, pentru ca ajuns în Capitala Ungariei să se ducă de la gară până la hotel cu trăsura sa.
Se spune că a ridicat palate, că a făcut generozităţi de mare filantrop, că a plătit totul cu bulgări de aur, dar că acum e ruinat şi că are 10 milioane datorii! Din toate acestea, precis nu ştiam decât că d. Pocol este cunoscutul nabab care, cu ocazia încoronării, a oferit o enormă cantitate de aur din care s-a făurit coroana Reginei Maria.
„MĂ RECOMAND: ALEXE POCOL DE LOZNA MARE”
L-am căutat la Baia Mare pe omul acesta legendar şi nu l-am găsit decât atunci când renunţasem să-l mai văd şi când întâmplarea mi l-a scos înainte, pe terasa unui restaurant central.
Un prieten comun mi l-a prezentat pe negândite:
— Domnul Pocol.
În fața noastră se afla un om voinic, cu profilul foarte accentuat, nas vulturesc fără agresivitate, însă bărbia adusă în sus, mustăţi mici, ungureşti, şi un aer de adevărat magnat. Poartă pantaloni albi, foarte strâmţi pe picior, pantofi de piele cenuşie şi o pălărie vânătorească pe frunte, căreia nu-i lipseşte decât pana de cocoş, lăsând să se vadă ceafa rasă şi bombată în mai multe cute. O expresie generală de bonomie, care se verifică îndată ce omul acesta începe să-ţi vorbească. Completează aspectul său original bastonul cu mâner masiv de aur, care trebuie să cântărească poate câteva kilograme, de care nu se desparte niciodată. Avea, de asemenea, şi o tabacheră din aurul minelor sale, ca şi bastonul. Îl poftim la masa noastră şi ne împrietenim îndată, ca şi când ne-am fi cunoscut de veacuri.
Cum domnul Pocol este foarte comunicativ, îl întreb, fără introducere, ce este adevărat din toate legendele care circulă în jurul personalităţii sale. Cu accentul obişnuit ardelenilor, nababul îmi răspunde:
— Apoi, no, dragule, toate sunt numai invenţii omeneşti. Eu aveam mină de aur şi am găsit aur mult. Nimic mai firesc. Dar dacă vreţi să vă povestesc cum l-am găsit şi ce-am făcut cu el, apoi vă invit la moşia mea, vă duc cu automobilul, ca să-i tragem şi o vânătoare cum nu s-a mai pomenit.
Ştiu că omul acesta e ruinat şi că ne invită numai dintr-o largheţe cu care s-a obişnuit şi care totdeauna în viaţa sa a atins proporţiile unei generozităţi spontane. Refuzăm invitaţia, sub pretextul că trebuie să ne întoarcem la Bucureşti, dar îi promitem că-l vom vizita în după masa aceea acasă la dânsul, în Baia Mare. Acest prieten al lui Tache Ionescu locuieşte pe strada ce poartă numele marelui democrat de ieri. De îndată ce intrăm, suntem primiţi cu o afabilitate extraordinară de magnatul aurului românesc, care atât în clipele de mare bogăţie, cât şi acum, după ce tot aurul i s-a risipit, a păstrat totdeauna o bună dispoziţie egală, aceeaşi modestie şi cordialitate.
Mobile scumpe, de un stil antebelic, pe care ne spune că le-a comandat la Viena, tot mobilierul are părți poleite cu aur veritabil, extras din minele sale. Aşa este biroul, pendula, fotoliile, toate decorate de asemenea cu emblema minieră, două ciocane încrucișate. Pe perete, o stemă nobiliară ce reprezintă un leu de aur pe un fond albastru.
În adevăr, familia domnului Pocol a fost înnobilată sub Sigismund Bathory și numele întreg al nababului român este: Alexe Pocol de Lozna Mare.
PRIMUL BULGĂRE DE AUR
Se spune că tatăl său era cântăreț la biserica din Letca. D. Pocol s-a născut la 1871, a studiat la Gherla şi la Blaj şi a fost numit înainte de război învăţător la Baia Mare. Astăzi are 61 ani. De mult, pe când era învăţător, însurându-se, a fost îndemnat să se ocupe de minerit şi a început atunci lucrul într-o mină pe Valea Borcutului, unde nu găsi însă nimic. Ne povesteşte, foarte emoţionat, cum într-o bună zi, disperat de atâta nenoroc, a chemat la sine pe lucrători şi le-a spus:
—Măi băieţi, eu nu mai am bani ca să continui lucrările. Nu vreau să vă fur munca voastră. Duceţi-vă sănătoşi, iată vă plătesc ce mi-aţi lucrat până acum, şi să vă dea Dumnezeu noroc.
Ţăranii însă îl iubeau, fiindcă era, ca şi acum, un om a cărui bunătate te cucereşte îndată. Ei au refuzat să plece şi au spus că renunţă la salarii şi că vor lucra înainte.
— Să mai lucrăm niţel, boierule, că trebuie să găsim aur. Dumnezeu scoate întotdeauna aurul în calea omului bun.
Au convenit să mai lucreze o lună și într-o zi șeful de lucrări veni agitat să-i spună că au dat peste aur. În adevăr, găsiseră în mină un bloc enorm de 75 kgr. aur curat. După aceasta, s-au găsit filoane pe care le-a exploatat timp de ani de zile. Scotea câte 30 – 40 de care țărăneşti de aur cu quarţ, pe care-l lucra în steampuri californiere. Media anuală era un quintal metric de aur. De îndată ce a găsit aur în cantitate atât de mare, faima d-lui Pocol s-a dus în toată lumea. Budapesta îl cunoştea ca pe un mare magnat. Ardealul vorbea de faptele lui generoase.
În 1906, venind la Bucureşti în timpul expoziţiei, e înconjurat de prietenia lui Tache Ionescu, Disescu, Prinţul Valentin Bibescu, Leon Ghica-Dumbrăveni şi alţii. La o serbare a Astrei, devine bun prieten cu Alexandru Davilla, iar cei mai de seamă oameni politici ai Ardealului, Pop de Băseşti, Vaida Voevod, Goldiş, Goga, îl apreciază şi îl înconjoară cu toate onorurile.
— Dar deştept şi poate cel mai şiret din toţi eu cred că este Trancu-Iaşi. l-am făcut odată, într-o anumită împrejurare, o epigramă…
Stăruim să ne-o spună şi nouă:
Pe ministrul Trancu-Iaşi
Nici în casă să nu-l laşi,
Că îţi fură căldăruşa,
Ba îţi ia şi muieruşa.
COROANA REGINEI MARIA
Domnul Pocol a zidit biserici, a ajutat literatura şi arta românească şi, bucurându-se de un prestigiu deosebit faţă de unguri, a obţinut multe înlesniri pentru chinuita populaţie ardelenească. În 1902, mina lui Pocol dădea 4.000 kgr. de aur, care ar avea o valoare de 4 miliarde.
Forţat însă în timpul războiului să plaseze trei milioane de coronae în împrumuturi, acesta fu începutul ruinei sale. În timpul războiului, nu mai avu lucrători, nici explozibil. O mină a vândut-o francezilor şi, vorbindu-ne de această despărţire, nababul oftează:
— Aurul e ca o femeie frumoasă pe care o iubeşti: umbli după ea până te sleieşte şi cazi.
— Ce cantitate aţi oferit pentru coroana Reginei Maria la încoronare?
— 3.600 kilograme.
Pe atunci d. Pocol era senator. Lipsea o coroană pentru Regina Maria şi nici banii nu erau, ca să se cumpere aurul necesar. Atunci, domnul Pocol scrise o scrisoare vibrantă, ajutat de d. Goga, la Palat. Efectul, în opinia publică, a fost fulminant. Domnul general Coandă, preşedintele Comisiei Încoronării, primeşte din partea Palatului următoarea scrisoare:
CASA REGELUI
Domnule General,
Spre răspuns la scrisoarea d-stră No. 204 din 5 iulie curent am onoare a vă comunica că Maiestatea Sa Regina vă autoriză a primi cantitatea necesară de aur făurirei Coroanei Majestăţei Sale şi vă roagă a exprima domnului senator Alexe Pocol mulţumirile Sale pentru sentimentele sale reale şi delicate pentru Augusta Sa persoană şi pline de devotament pentru Tron şi Ţară.
Ministrul Casei Regale (ss) N. MIŞU
Domnul general Coandă scrie atunci d-lui Pocol următoarele rânduri: PREŞEDINŢIA COMISIUNII pentru ORGANIZAREA SERBĂRILOR ÎNCORONĂRII suveranilor
No. 350 Bucureşti, 1921, luna August, ziua 1
DOMNULE SENATOR,
Aurul ce aţi oferit pentru făurirea Coroanei M. S. Regina, aur scos, precum o spuneţi în mod aşa de elocinte, din pântecele munţilor Ardealului liberaţi de oştile româneşti, şi mai cu seamă expresiunea sentimentelor cu care însoţiţi darul Dv. au mişcat în mod deosebit pe M. S. Regina, care a binevoit să însărcineze pe d. Ministru al Curţii Regale să vă mulţumească. La înaltele mulţumiri regale, Comisiunea încoronării adaugă viile sale felicitări pentru gestul frumos şi patriotic ce aţi făcut. Preşedinte GH. COANDA
Secretar general B. Murgulescu
Domniei-sale Domnului Senator ALEXE POCOL, proprietarul minelor de la BAIA MARE
După aceasta, Regina îl primeşte într-o audienţă şi-i mulţumeşte personal. Iar Ionel Brătianu, care prefera “Ardealul fără ardeleni” a rămas pe gânduri, exclamând:
— Măi Pocol, dacă toţi ardelenii ar fi ca tine!
SLĂVIT ŞI ÎNŞELAT
— În această casă, ne spune d. Pocol, a fost Tache Ionescu, pe timpul alegerilor. L-am găzduit aci împreună cu Mişu Cantacuzino.
Artiştii ale căror tablouri figurează pe pereţii locuinţei domnului Pocol au fost larg ajutaţi de domnia-sa. Unul a ajuns celebru pictor la Paris, Florian, mulţi studenţi români au fost bursierii acestui magnat al aurului.
— Se spune că aveaţi cei mai frumoşi cai din Europa…
— Este adevărat, ne spune d. Pocol, că am o mare pasiune pentru caii de rasă. Luam parte, cu grajdul meu, la alergările de la Budapesta, iar cei şase cai înaintaşi ai trăsurii mele erau neîntrecuţi. Adusesem cai celebri de la Varşovia, de rasă veche rusească „Orlat”.
Un tablou mare din perete înfăţişează pe d. Pocol călare pe un superb armăsar. Cavalerul poartă un costum de culoarea cafelei cu lapte. În fund se vede castelul de la Borcut.
În sufrageria monumentală ne servește un vin rar. Admirăm paharele de cristal alb şi albastru închis, cupe cu picioare înalte și fine ca o împletitură de sticlă.
— Le-am cumpărat de la Veneţia. Sunt din cristal de Murano. Un singur pahar costă 1.800 de lei. Duiliu Zamfirescu, când a fost odată la mine, îmi spunea că-i e frică să bea din aceste obiecte de artă, ca să nu le spargă. Farfuriile poartă emblema nobiliară a familiei Pocol de Lozna Mare.
Îi pun o întrebare bruscă:
— Domnule Pocol, aţi fost vreodată şantajat?
Surâde candid:
— De nenumărate ori. Am fost ameninţat ca să dau bani, alţii mi s-au adresat cu insinuări şi linguşiri, făcând să vibreze tot felul de coarde ale sufletului meu, şi am dat nenumărate giruri pentru oameni care nu şi-au ţinut angajamentele. Poate peste un milion am plătit pentru aceştia. Ba unul, îndată ce a obţinut girul meu, a fugit în America… Încep să mă lămuresc de ce au roit politicienii în jurul acestui larg filantrop.
CASTELUL DIN VALEA BORCUTULUI
Ne ia să vizităm una din fostele sale mine de pe Valea Borcutului. Automobilul ne duce pe cea mai încântătoare vale ce mi-a fost dat să văd vreodată. O vegetaţie foarte bogată exală un parfum tare, în aerul curat, iar departe se ridică, în formă de conuri ţuguiate, dealurile vulcanice. Valea Borcutului este nu numai una dintre cele mai frumoase, ca peisaj, din ţară, dar şi una dintre cele mai bogate în metale nobile. Se pare că în regiunea aceasta totul este admirabil până la exaltare. Domnul Pocol ne spune, cu o mare emoţie în glas, că pe valea aceasta a copilărit. Şi-a construit un castel, care e acum locuit de un altul… Înţelegem îndată cauza sănătăţii masive a acestui om care a trecut în viaţa sa prin cele mai zguduitoare emoţii ce-ar fi zdrobit desigur pe oricare altul: bucuria fantastică a zecilor de kilograme de aur găsit, grandoarea de odinioară, linguşit de politicianii cei mai de seamă, înşelat de oameni şi slăvit, apoi tristeţea de azi, sunt atâtea extreme sufleteşti pe care nu oricine le-ar fi putut suporta.
Dar omul acesta de peste 60 de ani urcă tinereşte cu noi dealul abrupt ce duce la biserica pe care a ctitorit-o în satul său natal. Şi entuziast, ne face să admirăm împreună cu el superba natură şi ne aminteşte că marele poet maghiar Petöfy, vizitând această vale a Borcutului, a exclamat: „Natura este atât de sublimă aci, încât s-ar părea că a fost creată de imaginaţia mea înflăcărată!”
Un pârâu zglobiu curge paralel cu şoseaua, printre stejarii şi fragii de o vigoare teratologică. Oamenii de pe aci îşi amintesc şi acuma de minerit de altă dată, de Bogdan, Mureşanu şi alţii, care, ca şi d. Pocol de azi, au fost cândva milionari, pentru ca apoi să-şi dea tot avutul lor în această mare loterie subterană a mineritului. O speranță neclintită animă însă pe marele magnat de azi al aurului. E sigur că va mai găsi bulgări sau vine aurifere. Crede în aur și în steaua lui.
— Voi găsi!…
NABABUL FĂRĂ CAVOU
Biserica ridicată de dânsul se află în vârful dealului. De acolo, priveliștea de-a lungul văii este în adevăr paradisiacă. Pe placa ctitoriei, deasupra uşii bisericii, stă scris:
Întru mărirea lui Dumnezeu, din aurul minelor Leopoldi, au ridicat această sfântă biserică romano-greco-catolică, Alexiu Pocol de Lozna Mare şi soţia, Maria Vancea de Buteasa, 1907
— Soţia mea a murit în 1926.
Şi, uitându-se în jurul său, îşi fixează ochi pe o mică pajişte din faţa bisericii, înconjurată de morminte şi cruci mici de lemn, şi nababul aurului ardelenesc şopteşte:
— Aci am voit să-mi fac cavoul. ÎI voi face, dacă voi mai găsi aur…
A stat treizeci de ani pe valea aceasta, şi ar vrea să fie înmormântat pentru vecie in peisajul acesta minunat. În biserică, picturi clare, în care influenţa cerului meditarean transpus printr-un capriciu dumnezeiesc în Valea Borcutului este evidentă. De pridvorul cerului atârnă numeroase coroane, fiindcă aci e obiceiul ca florile să nu fie lăsate pe morminte, ci se păstrează în biserică. La intrare, aceeaşi stemă nobiliară a familiei Pocol.
Am vizitat, de asemenea, la capătul văii, mina franceză şi şteampul perfecţionat. Dealul sfredelit prezintă o gură neagră de galerie, spre care, mut de emoţie, domnul Pocol îndreaptă priviri nostalgice. S-a oprit lângă un vagonet, îşi pune ochelarii şi mângâie bulgării noroioşi de minereu… Nu vorbim, nu ne comunicăm impresiile, afectăm un aer de nepăsare, şi totuşi…
În drum spre casă, covârşit de amintiri, tace. Dar în curând buna dispoziţie înnăscută reapare, şi când trecem pe lângă o fântână de borviz, ne invită să bem. Ne spune că „Borcut” înseamnă borviz, dar că pe ungureşte bor înseamnă „vin” şi cut – „fântână”. Aşadar, fântâna aceasta, care se numeşte a Borcutului, ar însemna „fântâna de vin”. Husarii obişnuiau să-şi facă aci farsa de a se invita să ciocnească un pahar de bor. Cei neştiutori credeau că e în adevăr o fântână de vin. Dar după ce dădeau peste cap paharul cu apă gazoasă, constatau că nu e nici vin, nici apă, ci e “apă stricată”, ziceau ei.
Domnul Pocol, povestindu-ne această anecdotă, face haz din inimă… La despărţire, convins, ne invită:
— Vă rog să veniţi la inaugurare, când voi găsi din nou aur.
Şi dânsul e sigur că acest eveniment se va produce foarte curând…
— Cât v-ar trebui ca să reîncepeţi o exploatare intensă?
— Numai vreo 12 milioane.
— Ei bine, noroc bun şi aur mult!
— Noroc bun… Dar să veniţi la inaugurare, când voi găsi iară aur, că mă supăr…
*** Al. Bogdan, Realitatea Ilustrată, 1933
Inochentie, unicul fiu al cunoscutului proprietar de mine, a încetat din viață la Baia-Mare în ianuarie 1934.
În același an, Regia întreprinderilor miniere ale statului din Ardeal a închiriat vestitele lui mine compuse din complexul concesiunilor Juliana, Josif, Calasandiu, Adam, Maica Domnului, Inima lui Isus, Galeria Hell Petru și Pavel, Alexandru, a investit în tehnologii moderne și a început să le exploateze. Statul a închiriat minele de aur ale lui Pocol din Baia Mare pe o durată de 20 ani, asumându-și să-i plătească anual suma de 650.000 de lei, cu promisiunea ca, dacă exploatarea de aur făcută de stat va da o cantitate mare de aur, proprietarul minelor să primească în plus o redevență de 10 procente.
Alexe Pocol a murit însă la sfârșitul lui martie 1935, într-un sanatoriu din Budapesta. Ziarul Dimineața consemna:
“La trista solemnitate de înmormântare au luat parte reprezentanții tuturor autorităților civile și miliare, în frunte cu episcopul dr. Alexandru al Maramureșului și prefectul județului Satu-Mare, d. dr. loan Pogăciaș. Serviciul religios a fost oficiat de canonicii Alexandru Brebanu și Gh. Bobu, înconjurați de un mare sobor de preoți. Au rostit cuvântări canonicul Brebanu, Aurel Dragoș, protopopul Sătmarului și senator; loan Lazărescu, directorul minelor statului din regiunea Baia-Mare; prof. Iuga Augustin, ajutor de primar, etc.
După terminarea serviciului religios de la catedrală, corpul neinsuflețit al lui Alexe Pocol a fost transportat în comuna Valea Borcutului și depus în cavoul familiei din cimitirul bisericii, ctitoria defunctului.
În Valea Borcutului cortegiul a fost întâmpinat de întreaga populație a acestui sat minier, în frunte cu muncitorii minieri care, grupați în ordine, purtau aprinse lămpile cu care obișnuiesc să coboare în mine.”
