“Doamna Gârleanu întreţine cu pietate cultul pentru soţul său. Şi-a consacrat viaţa prietenului nostru dispărut timpuriu şi dacă pentru mulţi omul e uitat, pentru tovarăşa lui de toţi anii, el e mereu viu.
Vorbeşte despre dânsul ca şi cum acum, peste cinci minute, trebuie să sosească de la treburile lui. În acest cult și-a crescut fiica.
— De-ar vedea-o Emil acum, spune d-na Gârleanu, cu ochii umezi. Dezbrăcată de patimi şi de tot ce e pământesc, nu e aceasta dragostea care înalță şi impune stimă, nu e dragostea care răscumpără? Ca o imputare sau poate mi se părea, mi-a spus odată că prietenii vor să-l uite pe Emil. De ce să-l uite, mă întrebam: cum ar putea fi uitat un scriitor de un real talent, un fin bijutier al frazei româneşti?
Dacă s-au succedat cărţile lui în ediţii din puţinele cărţi ce a putut scrie în scurta lui activitate literară, şi cât de chinuită, şi cât de multe privaţiuni îndurate, aceasta e datorită doamnei Gârleanu, care a îngrijit să nu fie dat uitării scriitorul ce-a scris atâtea pagini vii, într-un stil de o eleganţă aristocrată.
Acestui cult îi datorim o carte aproape necunoscută, încât pe drept s-ar putea spune că e inedită, “Privelişti din ţară”.
Schiţe risipite prin felurite reviste, note fugare ce fixează răzleţe peisagii din ţară, adunate laolaltă de o mână pioasă întregesc şi completează pe scriitorul care apare şi altfel decât un nuvelist, tot ceea ce i se acorda cât timp trăia. Privind în faţa vitrinei, revăd pe soţia lui cu un pachet în mână pe strada redacţiilor de ziare, Sărindar.
— A apărut noul volum al lui Emil, îmi spune. Ţi-l dau. Să-l anunţi. Dacă vrei, vei scrie.
Am reţinut ce mi-a spus. Apăruse „noul” volum, înţeleg bucuria pe care o trăieşte oricare dintre noi la apariţia cărţii sale. Cartea ne vorbeşte de multe lucruri vorbite şi de altele nespuse, de călătoriile sale, de amintiri, şi câte nu avea Gârleanu! — de oameni şi de trecut, atât de melancolic înfăţişat. Totuşi, numai o verbală rezistenţă în faţa prefacerilor, un regret sincer faţă de trecut, evocat de un spirit conservator, al epocii, de un poet a ceea ce a fost.
Filă cu filă am întors paginile cărţii ce-mi vorbesc de mulţi scriitori, pictori şi artişti dramatici, căci Gârleanu a fost întotdeauna un pasionat al teatrului. Articolul despre regretatul pictor Baltazar, ca şi acela despre poetul Gh. Orleanu, calde, desfăşoară perspective.
În „Însemnări de Duminică“, rubrică ce s-a reînfiinţat după război în cotidianele noastre continuând a fi scrisă cu talent de Nichifor Crainic, Dem. Theodorescu și Nae Ionescu, Gârleanu notează impresii, gânduri ce scapără cu scântei din vălmășagul zilnic, comentarii despre faptul zilei. Ar fi o gazetărie mai îngrijită, literară, dar oare ziaristica se poate lipsi de un stil literar? Ziaristica de azi nu a devenit mai literară şi mult mai îngrijită în ceea ce priveşte forma şi fondul?
Din vechile „Însemnări de Duminică” actualizate de continuatorii de astăzi vom reaminti două. Prima: bucureştenii ştiu că odată cu primăvara şi la sfârşitul toamnei apar în zile de sărbătoare pe Calea Victoriei şi numai pe acest vechi „pod” preotesele carităţii organizate după cele mai perfecţionate reguli de contabilitate birocratică. Verzi, roşii, galbene, frunze şi flori de hârtie colorată se agaţă de reverul hainei. În faţa solidei organizaţii, pungile se deschid cu larghețe. Trece calitatea oficială, cum prevedea Gârleanu. Vor beneficia de ea, desigur, şi orfanul ardelean venit din Cluj, despre care au vorbit emoţionant domnii Cezar Petrescu şi Pamfil Şeicaru.
Gârleanu scrie: „De câte ori aud despre o nouă societate de ajutor, de atâtea ori surâd. Căci va veni o clipă, în vremile acestea de sălbatic egoism, când mila va ajunge un fel de bir pe care-l vor plăti bucuroşi cu toţii, din odaia lor, mulţumiţi că aşa pot să nu-şi mai scoboare privirile spre o nenorocire. Vor da fără să ştie cui, fără să ştie pentru ce. Şi astfel mila oficială, seacă, va înlocui odată, poate foarte curând, în sufletul nostru mila omenească pe care au avut-o cei dinainte”.
Societatea noastră care după război se reorganizează necontenit nu se putea să nu organizeze și bunul trai al celor suferinzi!… Cu prilejul aniversării lui Titu Maiorescu, Gârleanu scrie o minunată pagină pentru Maestru, faţă de care avea nu numai admiraţie, ci şi respectul cuvenit omului şi operei. Gârleanu citează cu acest prilej cuvintele rostite de uitatul de azi Petre Carp la sărbătoare:
“Eu, iubite Titule, o să-ţi vorbesc bătrâneşte. Eu nu ştiu unde te-ai născut; aveam numai trei ani. Dar eu ştiu că dacă nu ne-ai creat limba, în schimb ne-ai apărat-o, dragul meu, ne-ai apărat frumosul nostru grai moldovenesc, frumosul grai românesc; nu le-ai apărat de toate mediocrităţile care căutau să le întunece cu teorii false ştiinţifice, căci tu ai înţeles că dacă ştiinţa nu e mediocră, mediocrităţile sunt totdeauna ştiinţifice“.
Puritatea limbii pe care Gârleanu o cultiva cu pietate o adora la alţii. Dar în aceste “Privelişti din ţară” sunt pagini ce reamintesc acele vestite şezători literare din Ardeal şi Bucovina. Mărunchiul de tineri scriitori ce au pornit atunci cu entuziasm trecând hotarele la fraţii lor marchează o splendidă etapă a generaţiei şi un început ce şi-au dat cu prisosinţă roadele. Erau, ce alta puteau să fie, decât privelişti din ţară, aşa cum stau laolaltă în paginile cărţii ce am privit îndelung în una din vitrinele unei librării din Capitală; singure îşi iau locul lor”.
*** Vasile Savel, Dreptatea, octombrie 1928
Puteți citi și:
…Atunci când Emil Gârleanu n-avea palton
