Inedit: Mărturiile emoționante ale văduvei lui Emil Gârleanu

Începând din 1938, revista „Universul literar” a consacrat câte o pagină convorbirilor cu văduvele marilor scriitori, un prilej admirabil de a înfăţişa cititorilor viata dăltuitorilor în slovă, văzută de tovarăşele lor de viață:

“Doamna Marilena Gârleanu, cu care cel ce semnează rândurile de faţă a avut norocul să stea de vorbă, ne-a pus la îndemână cu multă bunăvoinţă un material foarte preţios pe care voi căuta să-l prezint cititorilor cât mai nealterat de intervenţia comentariului reportericesc.

Văduva lui Emilgar, Emilgarina, cum o semnează scriitorul pe o carte poştală trimisă socrului său, păstrează în suflet chipul frumos al ilustrului său soţ şi în sertare manuscrise multe, fotografii, scrisori, articole scrise de el şi despre el, pe care le scoate cu mâini pioase ca să mi le arate.

E tristă. Tristeţea ei începe din clipa când boala nemiloasă i-a răpit pe cel ce i-a fost drag, pe când dânsa nu avea decât treizeci de ani, şi alte necazuri au venit s-o cuibărească adânc în străfundul ochilor blânzi care privesc parcă mai mult în adâncul amintirii decât înaintea lor.

Glasul cald rosteşte rar cuvine de aducere aminte şi chipul scriitorului atât de timpuriu plecat dintre noi se desprinde din ce în ce mai conturat, din ce în ce mai viu. Din perete ne privesc doi ochi mari pe o faţă rumenă de adolescent frumos. E autoportretul lui Gârleanu în pastel. Puţini vor fi ştiind că autorul „Bătrânilor” a fost un pictor de talent şi un cântăreţ perfect. Tablourile pictate de el le-a dăruit unele, altele au rămas la regimentul unde era sublocotenent şi altele s-au pierdut în timpul războiului, odată cu minunata bibliotecă în care Gârleanu adunase cărţi de mare preţ, şi odată cu o bogată corespondenţă.

Biblioteca se află astăzi în posesia unui jurisconsult bulgar care a locuit la Bazargic, în casa soţiei poetului. La întoarcere, doamna Gârleanu n-a mai găsit nici o carte. Manuscrisele, fotografiile şi scrisorile pe care le mai are astăzi au fost salvate printr-o întâmplare fericită. Cumpărând ceva de la o băcănie, un servitor al doamnei Gârleanu a văzut că ambalajul era făcut dintr-o scrisoare adresată lui Gârleanu. Prin intervenţia primarului din Bazargic, doamna Gârleanu a putut reintra în posesia unei neînsemnate părţi din cele rămase de la soţul ei. Şi dintre acestea a mai pierdut câteva, încredinţându-le unor domni cercetători care nu le-au mai înapoiat pentru că — mirare! — le-au pierdut din sertar. Între scrisorile pierdute sunt şi câteva de la Caragiale.

Întreb pe doamna Gârleanu cum a făcut cunoştinţă cu viitorul ei soţ. Un început de zâmbet îi luminează faţa.

— L-am cunoscut la iarmaroc. Prin 1902, când a venit Emil la Bârlad, eu eram la mănăstire, la Văratec. Gârleanu, în vremea aceea sublocotenent, începuse să scrie la revistele şi ziarele din Iaşi („Arhiva”, „Evenimentul”). Lucrul era socotit ca o abatere de la îndatoririle şi principiile militare şi memoriul tânărului locotenent se resimţea de pe urma activităţii sale extra-militare. Emil ceruse — şi i se acordase — punerea în disponibilitate. A stat astfel civil până când un unchi al său, Georges Macri, pe atunci ofiţer activ, a intervenit să fie readus în armată. Intervenţia reuşise şi Gârleanu îmbrăcase din nou uniforma. Întorcându-mă de la Văratec, m-am dus, ca orice bârlădean care se respectă, la iarmaroc, unde toate prietenele s-au adunat în juru-mi. Lipsisem mult şi venirea mea însemna o schimbare de decor. Profesoara Cornelia Mihai îmi arătă pe Gârleanu, care mă fixa cu insistenţă:

— De când ai venit te priveşte.

Puţin după aceea, Gârleanu a plecat la manevre şi la un moment dat venise zvonul c-a murit. ÎI boceam toţi: „tânăr, frumos, talentat, păcat de el!” N-a trecut mult şi l-am întâlnit în oraş, viu, nevătămat. Iar cu ochii la mine. Mai târziu mi-a explicat că semănăm cu o soră a lui şi de aceea nu mă mai slăbea din ochi.

Prima „vedere” a fost la o cofetărie unde mi l-au prezentat doi buni amici ai lui, Mitică Nanu (poetul) şi Giurescu. A venit la noi în casă şi a treia oară mi-a cerut mâna. Nu i-am dat răspunsul curând, pentru că îl ştiam legat de altă femeie. Am stat apoi logodiţi vreo doi ani. Ca să se poată căsători — eu neavând zestrea reglementară — a demisionat din armată. Odată căsătoriţi, am plecat la Bucureşti, unde el a ocupat postul de secretar de redacţie la „Neamul Românesc”, plătit cu 120 de lei pe lună”.

Întrerup o clipă pe doamna Gârleanu şi o întreb despre familia dumneaei, despre copilărie.

Îmi răspunde cu modestie că nu interesează viaţa ei, ci a lui „Emil”. Insist şi îmi spune, scurt, că tatăl era din familia Voinescu (vechi boieri moldoveni, adaug eu în gând), iar mama din familia contelui Casimir Czinski de Porail. Bunica era şi mai nobilă, Ceslinska de Younocha. Se întrerupe brusc.

— Destul despre mine; să-ţi spun ceva despre copilăria şi tinereţea lui Emil. S-a născut la Iaşi, în str. Carol, în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878. În primii ani a fost înconjurat numai de femei: bunica, mama şi două mătuşi.

Poate acestui fapt, reflectez eu, se datoreşte scrisul lui duios, delicateţea lui sufletească.

Încă de mic şedea ceasuri întregi cu ochii în tavan şi visa. Celor din jur li se părea atât de ciudată această înclinare spre meditaţie încât chiar mama lui i-a împărtăşit odată soţului temerea ei:

— Tare mă tem că Titică al nostru să nu fie idiot.

Asta pentru că Titică, în loc să se joace ca alţi copii, visa.

— Clasele primare şi trei clase de liceu le-a făcut la Iaşi. Apoi a intrat în şcoala militară a fiilor de ofiţeri. Din această perioadă, Gârleanu îşi aducea aminte cu drag de profesorul lui de română, Pompei, căruia spunea că-i datorează foarte mult. De la profesorul Pompei îi rămăseseră şi două caiete de culegeri din folclor, dintre care unul pare să fie în stăpânirea d-lui Kirileanu.

— Şi eu, adaugă doamna Gârleanu, datoresc mult profesorului Pompei. La Iaşi, în şcoala militară, a fost prieten cu Al. Vojen, Emil Nicolau şi Muzicescu. Fiind printre primii, l-au trimis, din oficiu, la Şcoala de artilerie, geniu şi marină. Şi după un an de şcoală a făcut trei luni de specializare, la marină. Rămânând însă la Matematici, a trecut la Şcoala de infanterie din Dealul Spirei. Aci a avut colegi pe Gh. Brăescu şi Virgil Economu (nebunii clasei) ale căror năzbâtii erau de pomină.

La chefuri cu băieţii, Gârleanu era nelipsit. Nu bea însă decât lapte sau mânca portocale. De aceea colegii îi ziceau Papă’lapte.

Prin 1900 a ieşit ofiţer. Vojen şi el îşi făcuseră mantale elegante, lungi, căptuşite cu mătase, dar… puţin, puţin nereglementare, pentru că se purtau mantăile scurte.

Leonida Iarca, militar convins şi sever, era şeful comenduirii, pare-mi-se. I-a invitat deci la biroul lui. Şi-au dezbrăcat mantăile în antecameră şi, cu inima cât un purice, au intrat în biroul lui Iarca.

Acesta scria fără să le adreseze un cuvânt. Tăcerea lui nu prevestea nimic bun. Aşteptau să se deslănţuie furtuna, dar şeful rămânea imperturbabil.

La un moment dat, intră un soldat.

— Să trăiţi, domnule general, am onoarea să vă raportez că am executat ordinul.

— Puteţi pleca, li se adresă generalul.

Se uitau întrebători unul la altul. Să ştii că a înnebunit generalul, gândeau ei.

Abia când să-şi îmbrace mantăile au înţeles de ce era generalul atât de calm: ştia că de acum încolo tinerii şi chipeşii ofiţeri intraseră în respectul regulamentului. Soldatul le ajustase de jur împrejur mantăile care le veneau acum abia până la genunchi.

În 1900 – 1901, Gârleanu era înscris în anul I al Facultăţii de litere din Iaşi, cu nr. matricol 75. Mai târziu, la regimentul 12 infanterie din Bârlad, colonelul îl aprecia pentru talentele sale şi îl punea să picteze deseori.

Îmi exprimai părerea de rău că n-a rămas de la el decât minunatul autoportret, şi acela după o lungă Odysee ajuns în mâinile soţiei.

— Căsătoria noastră, reia firul doamna Gârleanu, a fost oficiată de Toderiţă Iamandi, pe atunci primar şi deputat de Bârlad, care a intervenit pe lângă Take Ionescu să-i dea o slujbă lui Emil. Zadarnic însă, căci Emil a refuzat postul şi în locul lui a intrat, dacă nu mă înşel, Becescu-Silvan. La „Neamul Românesc” (1906) lucra mult. Eu îi ajutam să facă expediţia. Scriam amândoi adresele pe benzi. Prin august, P. Suciu, teolog absolut, cum îi plăcea să-şi zică, pentru că era absolvent al Facultăţii de teologie, i-a ţinut locul un timp.

Când a văzut cât e de lucru, i-a spus lui Emil:

— No, că nici mitropolit nu mai viu în Ţara Românească.

Domnul Iorga, cu puterea lui fantastică de muncă, impunea colaboratorilor săi un ritm de activitate la care puţini puteau rezista. Profesorul dicta în acelaşi timp în nemţeşte doamnei Iorga, în englezeşte lui Stahl şi lui Emil în româneşte şi nici unul din ei nu putea scrie atât de repede cât dicta d. Iorga.

În 1906, de Crăciun, Emil a trecut la revista „Convorbiri Critice” a d-lui Mihail Dragomirescu, unde era plătit cu 150 de lei pe lună şi 75 lei pentru fiecare nuvelă. Cu el au venit la Convorbiri Nanu, Mândru, Moldovanu, Dragoslav. Dragomirescu a fost un adevărat părinte pentru el, ca şi pentru mulţi din scriitorii tineri.

În primele zile ale şederii noastre la Bucureşti am avut o mare mulţumire. La deschiderea cursului lui Titu Maiorescu ne-am dus amândoi. Maiorescu citi întâi o nuvelă a lui Sadoveanu spre a atrage atenţia studenţilor asupra unei frumoase descrieri. Pe masă, un alt volum aştepta pe maestru. Când termină cu Sadoveanu, Maiorescu se adresă studenţilor.

– Azi am să vă vorbesc despre un scriitor care e la primul volum, un scriitor care ştie să redea minunat stările sufleteşti. Şi citi din „Suflet de femeie” a lui Emil. Apoi, arătând volumul spre studenţi:

– Vi-l recomand. Să citiţi „Bătrânii” de Emil Gârleanu.

Când voia să scrie, se culca pe pat cu ochii în tavan. Apoi, deodată, sărea din pat şi se apuca de scris. Cel mai mic zgomot îl supăra. Ciudat e însă că zgomotele mari îl lăsau indiferent. Putea lucra bine în hărmălaia de la „Terasă”. La „Terasă” avea prietenii lui, care abia aşteptau să vină ca să mănânce şi să bea. Gârleanu cheltuia cu ei ultimul ban. Odată chiar chelnerul de la “Terasă” n-a mai vrut să dea de mâncare pensionarilor lui şi când s-a supărat, îi explică:

— Bine, domnule, oameni mai voinici ca dumneata şi să le dai de mâncare…

De multe ori nu aveam bani de coşniţă din cauza acestei dărnicii a lui.

— Toţi foştii lui prieteni, întrerup eu, îşi amintesc de bunătatea-i proverbială.

— Şi apoi nu era în stare să refuze. Din această cauză nici nu se putea ţine de cuvânt întotdeauna, ceea ce i-a atras din partea prietenilor porecla de cavalerul E/2, formulă care însemna că nu trebuie să crezi decât jumătate din cele spuse de el.

La 11 iunie 1911, o adresă a Ministerului Instrucţii şi Cultelor (Dir. înv. superior seria B. No. 40.246), făcea cunoscut lui Gârleanu că a fost numit director al Teatrului Naţional din Craiova în locul domnului Isidor Cheţeanu, demisionat. Fostul director îşi înaintase demisia din cauza geloziei nevestei sale. Aşa încât, după un an de şedere la direcţie a lui Gârleanu, Cheţeanu a venit la noul director şi l-a rugat să-i prezinte soţia, ca să vadă şi el minunea: o soţie de director de teatru care nu suferă de gelozie.

La Craiova, prima stagiune făcută sub direcţia lui a însemnat o revoluţie a teatrului din cetatea Banilor. El a introdus decorurile adecvate piesei. Până atunci, Ofelia murea într-un salon Louis XV. Tot aci a scos revista „Proza”, din care au apărut numai trei numere. Mai apoi s-a apucat să reorganizeze revista „Ramuri”, la care colabora ades.

Când a sunat mobilizarea, s-a prezentat primul şi a cerut să fie trimis pe front. Eu, care-l ştiam cu sănătatea zdruncinată, am intervenit fără ştirea lui, ca să fie ţinut la biroul presei.

Am reuşit, dar lucrul acesta nu-i era pe plac. I se părea că el, fostul militar, îşi trădează ţara stând în Bucureşti, în vreme ce camarazii lui trecuseră graniţa să se bată în Bulgaria. A cerut să fie trimis cel puţin ca ofiţer de legătură şi n-a reuşit. Curând s-a încheiat pacea.

A căzut la pat, greu bolnav, dar a plecat peste puţin la Craiova, pentru că se deschidea stagiunea. (Era prin septembrie 1913). Avea doar câteva ceasuri bune pe zi şi acelea le petrecea la teatru. Nu voia să se îngrijească şi nici să se opereze. Făcuse puroi la rinichi şi cu mare greutate l-am putut hotărî să se lase operat de doctorul Herăscu, o somitate medicală.

Operaţia s-a făcut la 16 Aprilie 1914. La câtva timp am plecat cu el la Câmpulung să se mai întremeze.

În acest timp, un oarecare gazetăraş, Olteanu, umbla să-i ocupe locul de director la teatrul din Craiova. A încercat zadarnic la Duca şi la Morţun. La acesta din urmă a intervenit chiar Romanescu, fost primar, deputat etc. Dar Morţun i-a răspuns:

— N-o să scot un scriitor de mâna întâi ca să pun un gazetar de mâna şasea.

Olteanu a recurs atunci la alte mijloace. A determinat pe un coleg să publice un articol într-un mare cotidian despre „Neregulile de la Teatrul Naţional din Craiova”.

Articolul i-a căzut în mână lui Gârleanu, care se zbătea între viaţă şi moarte. De astă dată încercarea lui Olteanu nimerise în plin.

Ultima dovadă a lichelismului omenesc ce venea să pună vârf unei serii întregi de înfrângeri şi suferinţi a zdrobit sufletul care singur mai rămăsese viu. Şi trupul s-a năruit lipsit de sprijinul sufletului.

Au venit îndată la Câmpulung Costică Nanu, Rebreanu cu nevasta, etc. M-au impresionat îndeosebi florile aduse de Rebreanu, care a făcut atunci mare sacrificiu cumpărându-le. La gară coșciugul l-au dus ofiţerii, fusese doar ostaş. Un grup de 250 de învăţători ardeleni care se aflau la Câmpulung au ţinut să poarte ei în tren trupul scriitorului.

I-au cântat prohodul, şi Giurescu, prietenul nedespărţit, le-a împărţit exemplare din revista „Proza”, bucăţi din sufletul lui. Apoi fiecare a smuls câte o floare din coroanele ce-l însoţeau pe calea din urmă.

La înmormântare au venit toţi prietenii. Domnul profesor Iorga a fost atât de îndurerat încât n-a putut sta. A plecat cu ochii scăldaţi în lacrimi.

Şi astfel se încheie ultima pagină din viaţa omului blând şi entuziast, a povestitorului duios care ne-a înfiorat sufletul cu schiţele lui din alte

lumi şi din alte vremi. S-a dus alături de „Bătrânii” lui, boier cu sufletul ca ei, bun şi iertător ca ei, fără posibilităţi de adaptare la o viaţă prea grăbită, ca şi ei.

Tovarăşa lui de boemă, de aspiraţii, suferinţi şi satisfacţii a evocat înainte-mi chipul soţului iubit.. Iar eu m-am silit să transmit cititorilor comoara amintirilor aşa cum am primit-o.

Printre hârtiile păstrate cu sfinţenie de doamna Gârleanu se află un interesant album. Legat în piele, cu foi împodobite de lser, albumul are povestea lui, tristă ca şi viaţa dureroasă a lui Gârleanu.

În timpul războiului, odată cu actele şi manuscrisele scriitorului, a dispărut şi el. Un avocat l-a găsit prin anul 1930 în casa unui bulgar din Bazargic, văduvit de o parte din foile pe care scriitorii, prietenii lui „Emil”, îşi aşternuseră gândurile.

Pe pagina a doua, A. de Herz a scris la 31 dec. 1910 două fragmente din “A fost odată” (idilă în versuri) şi „Domniţa Ruxanda” (actul III). Întorci foaia şi dai cu ochii de scrisul subţire şi mult înclinat al poetului G. Tutoveanu, tovarăşul de luptă de la Bârlad:

Prin vechi ceardacuri, pe la porţi uitate,

Se văd plângând „Bătrânii” solitari,

Că peste vămi cu taină ferecate

S-a stins lumina ochilor tăi mari.

Mai departe, Mihai Sorbul reproduce patru versuri din „Ion Armanul”, iar Ermetto Novelli acoperă cu un scris mare şi rar o pagină de omagii către „Signora Gârleanu”.

După o poezie a lui Mândru („Lidia către fublius”), două „cugetări” ale lui Basarabescu, două strofe triste ale lui Oreste („Tablou de toamnă”) şi iarăşi A de Herz, necăjit pe critici cugetă:

Avem o mângâiere: gloria criticului ţine cât trăieşte, a scriitorului începe după ce a murit.

Nu se cere totdeauna să enunţi un adevăr când scrii pe un album.

Apoi șase versuri cu haz ale lui Gheorghe din Moldova („Trei flăcăi”) îţi descreţesc fruntea:

Erau odată trei flăcăi,

Porniţi pe diferite căi,

L’acelaşi capăt s-au aflat:

Cel mai în vârstă s-a tâmpit

Cel mijlociu a ‘nnebunit

Şi cel mezin s-a însurat.

Un critic (cel puţin aşa-i zice lumea), supărat parcă de cugetare a lui A. de Herz — în cazul lui, de altfel, potrivită — înşiră câteva rânduri de scuză… faţa de posteritate.

Paradoxul strălucitor nu curge din pana oricui, iar cât pentru celelalte lucruri pe care le scriem de obiceiu… trebuie pagini multe, pentru că spuse pe scurt s-ar vedea prea bine că nu înseamnă mare lucru.

La pagina 16, un „Cântec ” al lui Corneliu Moldovanu şi două pagini mai departe un sonet („Iubita mea” ) de Ionel Pavelescu. Apoi o schiţă a pictorului Satmary („Rodica”) şi trei pagini de scris mărunt şi regulat („Dintr’o scrisoare”):

Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că esti oacheşă; nici te iubesc pentru că eşti bună. 0mul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună, şi te-aş iubi chiar dacă ai fi bălaie sau dacă ai fi rea! Nu poeţii au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeţi.

Şi iscăleşte… Liviu Rebreanu.

Pe un dos de pagină, Richepin aruncă la întâmplare câteva litere din care poţi descifra cu greu:

Le… poète… est… le… roi… des… gueux.

Pe pagina 41, sub un desen în care Cincinat e prins de lser între o damă şi un sifon, poetul scrie în grabă:

Capul meu aicea

este foarte mizer.

— Nu e vina tatei

ci e a lui Iser.

După alte două pagini semnate de Donar Munteanu şi Maria Filotti, prizărite într-un colţ şi scrise cu creionul, neapăsat, două rânduri ale lui Șteo (Iosif):

Nimic nu e mai sfânt decât tăcerea…

Şi pe ultima filă rămasă (de aci încolo lipsesc încă 11 pagini), Cincinat închină opt versuri înduioşătoare prin modestia lor „Rodicăi”:

Târziu în orele deşarte

Când vei citi subt un sonet

Modestu-mi nume de poet

Să-ţi pice-o lacrimă în carte.

Căci vai!, din opera-mi uitată

Atât s’o şti în viitor

C’am fost prieten cu-al tău tată

Şi veşnicu-i admirator.

*** Interviu realizat de Radu A. Sterescu, Universul literar, noiembrie 1938