Amintiri inedite despre Traian Vuia

“Când, în toamna anului 1919, am plecat la studii la Paris, cu bursă din partea Consiliului Dirigent, tata mi-a încredinţat o scrisoare către Traian Vuia, cu care era prieten, rugându-l să-mi fie mentor în timpul şederii mele în Franţa. Tatăl meu, originar din Sălaj, căsătorindu-se, s-a stabilit în Lugoj. Pe Traian Vuia l-a cunoscut în casa bunicului meu după mamă, Nicolae Iovanescu, lugojan din moşi-strămoşi, membru al breslei croitorilor. Acesta avea doi copii în viaţă — pe mama Viorica şi pe unchiul meu, dr. Vaier Iovanescu, medic de Viena. (Precizez aceasta deoarece pe atunci era unl ucru ieşit din comun ca un modest „maister” din Lugoj să-şi poată trimite fiul la studii tocmai la Viena — echivalând, astăzi, cu studii la Oxford sau Cambridge).

Via bunicului meu era un loc de întâlnire şi petrecere a tineretului. În via şi în casa bunicului s-a împrietenit tata, pe când era încă logodnic, cu Vuia, care fusese coleg de liceu cu unchiul meu, Nicolae Iovanescu. Ajuns în capitala Franţei, după câteva zile i-am trimis scrisoarea lui Vuia, care lucra la Paris, dar locuia într-o mică localitate din apropiere, Garches, rue du Toulon, 7, vila Regina.

Traian Vuia m-a invitat pentru duminica următoare la masă, precizându-mi ora şi trenul cu care să plec din gara St. Lazare. Vuia locuia împreună cu un croitor şvab din Lugoj, tatăl unei fetiţe de şase-şapte ani, blondă şi peltică. Acest Weigand, croitor de dame la un mare atelier din Paris, era un om jovial, cu un păr roşcat, cu mustăţi roşii ca de foc. Doamna Weigand făcea menajul, vila era bine întreţinută, ca, de altfel, întreg acel cartier de vile. La această primă masă de duminică, şi la multe altele care i-au urmat în cei trei ani petrecuţi de mine la Paris, Vuia îmi vorbea despre oameni şi întâmplări personale sau despre evenimente ale timpului.

Pe atunci, Georges Clémenceau căzuse la alegerile de preşedinte al Republicii. Eu eram contrariat, indignat de ingratitudinea poporului francez, care nu l-a ales, în semn de recunoştinţă, pe acest om care câştigase războiul. Poporul francez, mi-a spus Vuia cu îngăduinţă, ştie să-şi aleagă conducătorii. E adevărat, războiul a fost câştigat de Clémenceau, dar războiul s-a terminat; poporul francez doreşte să trăiască în libertate, or Clémenceau este un om cu mână de fier, le Tigre…

Desigur, dacă la 20 de ani ai prevedea că la 70 va trebui să-ţi aminteşti despre oameni şi evenimente importante pentru ştiinţa, cultura sau istoria ţării, ai păstra scrisori, fotografii, ai memora amănunte… În perspectiva aceasta, de peste 50 de ani încerc să relatez numai lucruri pe care mi le amintesc bine. În tinereţe, lui Vuia îi plăcuseră excursiile cu bicicleta. Adesea mă lua şi pe mine la plimbare, pe jos, până în localităţile apropiate de Garches.

Îmi amintesc cum, într-una din aceste plimbări, văzându-mă cam plăpând, mi-a recomandat ca, în cazul unei hemoragii pulmonare, să iau o linguriţă de sare, să stau orizontal şi să aştept medicul. Să nu mă speriu — şi lui i se întâmplase de două ori (nu ştiu dacă faptul este cunoscut de biografii săi).

Cu altă ocazie am fost la Juvisy, unde mi-a arătat elicopterul la care lucra. Nu-mi amintesc amănunte referitoare la invenţiile şi preocupările sale, nici nu le pricepeam, nici nu eram foarte interesat, pe atunci fiind copleşit de pictură, de lumea Parisului. Îmi spusese o dată, cu îngrijorare, că are nevoie de o piesă pe care a comandat-o în Belgia, pentru că nici în Franţa nu se găsea. După zborul avionului său, i s-au făcut multe oferte din partea unor fabrici din Anglia, Belgia, Germania, pentru a-şi continua cercetările. Dar prinţul Bibescu (pe atunci preşedintele Autoclubului Român), care asistase la zbor, i-a spus:

– Domnule Vuia, dumneata eşti român, nu ai dreptul să înstrăinezi invenţia, mă voi întoarce la Bucureşti şi voi interveni pe lângă guvernul român pentru a ţi se acorda tot sprijinul. Astfel, Vuia a aşteptat, dar nici pe Bibescu nu l-a mai văzut, nici ajutor n-a primit.

Patentase până atunci 28 de invenţii, cu care se îmbogăţiseră mulţi fabricanţi, el însă a rămas sărac toată viaţa. De altfel, era un om extrem de modest şi, din puţinul său, acorda ajutor tuturor; mulţi studenţi români îl frecventau, îi invita la masă… Când soseam eu la Paris, încă nu se încheiase Tratatul de la Trianon. Din partea României activa în capitala Franţei o delegaţie condusă de Titulescu, alături de ea era o delegaţie de ardeleni, sub conducerea lui Vaida Voevod, care furniza date referitoare la românii din Ardeal.

Din această delegaţie — cu sediul la Hotel Francois I, vizavi de Legaţia României — făcea parte şi Traian Vuia, în calitate de consilier. În întâlnirile noastre de duminica, Vuia îmi relata cu amărăciune că Vaida Voevod nu-l consultă, cerându-i doar informaţii despre unii politicieni francezi şi sferele financiare din care fac parte.

Am găsit explicaţia faptului când mi-a povestit o întâmplare anterioară. Vaida îi oferise un mandat de deputat în Banat, de unde era Vuia originar, în primele alegeri de după 1918, organizate de Consiliul Dirigent. Dar Vuia, cu politeţe, l-a refuzat, explicându-i că nu poate primi mandatul de deputat al Partidului Naţional Român din Ardeal, deoarece el este socialist.

Mult mai târziu, cu una din ocazii, am fost invitat la doctorul Petru Groza (pe care îl cunoşteam din Lugoj, de când era candidat de avocat la avocatul Proşteanu, prieten cu tatăl meu, şi venea uneori pe la noi). În cursul discuţiei noastre, mi-am amintit de mărturisirea lui Vuia, iar doctorul Petru Groza a fost deosebit de impresionat şi, cu multă însufleţire, m-a rugat să scriu despre aceasta.

Mi-a arătat dosarul lui Vuia, pe care îl adusese în ţară, unde a mai trăit puţin timp şi a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Tot atunci mi-a arătat şi alte dosare — al lui George Georgescu, al lui Enescu, pe care de asemenea voia să-l readucă în ţară, şi altele…

I-am promis că voi scrie despre Vuia, dar au trecut anii… La împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui nostru inventator, marelui nostru om, mi-am amintit această făgăduială. Şi mi-am amintit de datoria mea faţă de cel care mi-a fost părintească şi caldă călăuză în acei ani ai tinereţii mele. Vor mai fi existând şi alţii care deţin amintiri şi documente despre Traian Vuia. Se pare că avocatul Casius Dobrin, din Timişoara, ar avea vreo 80 de scrisori ale lui Vuia. Una din ele ar conţine mărturia scrisă a opiniilor politice ale lui Vuia. Opinii şi opţiuni despre care atunci ştiam prea puţin, poate eram prea tânăr pentru a le înţelege şi reţine, poate nici el nu voia să-şi explice adeziunea politică unui tânăr student la Belle Arte, cu gândul la peisaje şi culori…”

*** Aurel Ciupe, Revista Steaua, 1972