«Nu e o exagerare vorbind de aviaţiune la noi… Nu trebuie să uităm, scria Aurel Vlaicu în 1910, şi simt o mare mulţumire sufletească aducându-mi-o aminte, că cel dintâi aviator care s-a ridicat cu propriile lui mijloace de la pământ a fost un român: Traian Vuia…»
La 18 martie 1906, pe câmpul de la Montesson, lângă Paris, Traian Vuia, fiul unor ţărani bănăţeni, dădea zilei respective o semnificaţie istorică, ridicându-se în aer şi zburând primul din lume numai cu mijloacele de bord, cu un motor cu anhidridă carbonică, opera sa. Aparatul lui Vuia a rulat pe primul tren de aterizare din istoria aviaţiei.
«Acum, îi spunea Traian Vuia lui Constantin Nedelcu, un tânăr се-şi terminase studiile la Paris în acea vreme şi a fost martor la probe, după ce s-au convins de posibilitatea zborului mecanic, numărul experimentatorilor va creşte rapid, specialiştii vor realiza motoare speciale, aviaţia va avea o industrie înfloritoare, pe temeiul experienţei mele, devenită bun comun. Ai putut vedea, nu m-am ascuns, am experimentat în văzul tuturor. Vor continua alţii, tot mai mulţi. Aşa se realizează progresul…»
Că aşa s-au petrecut faptele o dovedeşte extraordinarul nivel al tehnicii aeronautice din anii următori, aviaţia devenind cu timpul cel mai rapid şi mai sigur mijloc de transport. Încă din anii de început (1908— 1909), pilotajul aerian începuse să devină o meserie. Dintre români, primul posesor al unei asemenea licenţe a fost, în 1909, George Valentin Bibescu, cel care în perioada interbelică urma să fie, pentru o lungă perioadă, preşedintele Federaţiei Aeronautice Internaţionale. George Valentin Bibescu a fost al douăzecilea dintre piloţii lumii şi unul dintre ctitorii aviaţiei româneşti.
După câţiva ani de la memorabilul zbor al lui Traian Vuia, la Bucureşti, în ziua de 17 iunie 1910, de pe câmpul Cotrocenilor se ridica în aer aeroplanul «Vlaicu I», pilotat de constructorul său, inginerul Aurel Vlaicu, născut la Binţinţi, în Transilvania. Era primul zbor pe teritoriul țării al unui avion românesc. Realizat la Arsenalul Armatei din Bucureşti, a fost unul dintre cele mai originale aparate de zbor din câte se realizaseră până atunci în lume. Superioritatea aeroplanului conceput de Vlaicu a fost demonstrată de calităţile în zbor, pentru că a reușit să se impună în fața aeroplanelor tip «Farman» şi «Blériot».
În trei rânduri, aeroplanele au zburat împreună, făcând în fiecare ascensiune încercări de surclasare a aparatului românesc, dar inginerul Aurel Vlaicu a ieşit biruitor… Peste doi ani, cu ocazia concursului internaţional de aviaţie organizat la Viena, Aurel Vlaicu avea să se claseze pe locul I şi al II-lea în toate probele, întrecându-i pe aproape toţi așii de atunci ai aviaţiei mondiale.
Către sfârşitul anului 1910, în cadrul Salonului Internaţional de Aeronautică de la Paris, «născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme», cum aprecia un om de ştiinţă din acea vreme, un alt român expunea primul avion fără elice, primul avion cu reacţie din lume. Era Henri Coandă, cel care avea să devină mai târziu savantul recunoscut în întreaga lume. Pilotându-şi aparatul în ziua de 16 decembrie, Henri Coandă a devenit părintele aviaţiei reactive, recunoscut mai târziu ca atare de către toţi istoricii de aviaţie.
Dar nu numai Traian Vuia, Aurel Vlaicu sau Henri Coandă, ci şi mulţi alţi români au gândit şi au construit avioane. Unii nu au fost sprijiniţi de autorități, iar operele lor au rămas doar proiecte sau încercări, dintre care unele neterminate. Printre aceşti creatori pot fi amintiţi Tache Brumărescu, Grigore Brişcu, Rodrig Goliescu, Ion Paulat, Nicolae Savu, Ştefan Alămaru, Henri August și Mihail Filip.
