“Pe 25 Septembrie /7 Octombrie 1883, la ora 9 dimineața, la Mănăstirea Sinaia a avut loc un serviciu divin în prezența Mitropolitului Primat, a demnitarilor Statului și ai reprezentanților armatei.
În fața castelului, un batalion de vânätori, cu drapel și muzică a dat onorurile, apoi Mitropolitul Primat, urmat de tot soborul de preoți ai Mitropoliei și de călugării mănăstirii, au oficiat un Te-Deum și au sfințit apele.
Generalul Crețeanu, seful Casei Militare a Regelui Carol I, a citit următorul document:
“Eu, Carol Domn și Rege
cu Elisabeta Regina
După o silință neobosită de doi ani, în luptă cu un tărâm nestatornic, străbătut de isvoare, isbutit-am a pune la poalele Bucegiului, temelia acestei clădiri, în anul mântuirei 1875, iar al Domniei Noastre al IX-lea. Zidirea s-a oprit pe timpul Războiului pentru neatârnarea României.
Intrat-am în această casă a noastră în anul mântuirei 1883, iar al Domniei Noastre al XVII-lea; Datu-i-am nume: CASTELUL PELEȘULUI”. Acest document a fost semnat de către Suverani, de Mitropolitul Primat si de toți cei de față.
Bardul Vasile Alecsandri încheagă în următorul quatren gândul Regelui:
Eu, Carol, și al meu popor,
Zidit-am, într-un gând și dor,
În timp de lupte al meu regat,
În timp de pace al meu palat.
Versurile plăcură regelui, care puse să fie sculptate pe o placă de bronz ce se află fixată în stânga vestibulului de onoare”, scria Realitatea ilustrată în 1933, la aniversarea a 50 de ani de la inaugurarea Castelului Peleș.
Evenimentul a fost consemnat și în presa anului 1883 de gazetarii ziarului Telegraful român:
“Castelul Peleș, palatul de la Sinaia al regelui Carol I, s’a inaugurat în dumineca trecută. Întâi s-a făcut serviciul divin, la care a oficiat Primatul, apoi un general a citit istoricul castelului, care cuprindea şi numirea ce i s-a dat de “Castelul Peleş”, şi actul fu subscris de Majestățile lor şi de către toţi cei invitaţi. Mergând apoi la uşa palatului, regele o deschise cu cheia ce avea la sine. Majestățile Lor intrară astfel, cu mitropolitul şi cu toţi cei invitaţi parcurseră toate salele, care fură stropite cu apă sfinţită. La ora 2 urmă prânzul, la care mitropolitul pronunță primul toast pentru regele şi regina.
Regele zise al doilea toast, spunând că scopul pentru care a ridicat acest castel în Munţii Carpaţilor a fost ca să înfigă în pământul României temeliile locuinţei sale, şi aceasta e una din dovezi, că legat este cu pământul şi cu sufletul acestei ţări şi că închinâ pentru mărirea şi fericirea României.
Dl. Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, închină pentru fericirea regelui şi a reginei. Ilustrul nostru poet, dl V. Alecsandri, în câteva cuvinte, pe care “Românul” le numește “sânţirea românească a Castelului” ură toate fericirile dorite proprietarilor palatului. Dl. general Cernat ridică un toast în numele armatei. În urmă, dl. C. A. Rosetti, președintele Camerei, pofti toate fericirile ce se cuvin proprietarilor Castelului Peleş, care au înfipt temeliile lui în rărunchii Carpaţilor, precum prin faptele lor au lucrat şi lucrează de a se întruni cu aspiraţiunile, cu simţămintele, cu inimele tuturor Românilor.
Serbarea în fine a fost din cele mai frumoase, căci era simplă şi de toţi simţită. La această serbare s-a împărţit celor invitaţi şi o medalie în bronz. La amiază sosi la Sinaia un număr din cei care au plecat din Paris şi din Viena la Constantinopole pentru inaugurarea noului tren Orient Expres.
Dl. C. A. Rosetti, aflând că printre acei călători era şi d. Edmond About (scriitor și academician francez, un mare susținător al României), s-a dus la gară la sosirea trenului spre a-l saluta şi a strânge mâna şi acelor dintre ziarişti pe cari îi cunoștea.
M.S. Regele şi Regina, luând cunoștinţă despre sosirea acelor însemnaţi călători, a trimis pe unul din domnii adjutanţi spre a-i invita să vie să ia ceaiul, fără nicio ceremonie şi în veşmintele de călătorie. Pe la patru veniră toţi acei domni, cu care Regele şi Regina vorbiră şi în mai multe rânduri.
Ei vizitară palatul conduşi de câţiva din doi adjutanţi și veniră apoi în Salonul pentru muzică, unde M. S. Regina ţinea piano şi domnişoara Carlotta Leria cânta câteva arii din operele italiane şi franceze şi vreo două din cântecele române, şi care fu aplaudată cu multă şi sinceră căldură.
De aici toţi trecură într-un alt salon, unde se servi ceaiul de către domnişoarele de onoare şi Majestăţile Lor vorbiră mult şi pe rând cu toţi străinii veniţi şi cu toţi invitaţii zilei”.
Colaboratorul constant al regelui în lucrările ulterioare care au fost executate la castel și la clădirile numeroaseIor anexe a fost arhitectul Curții, Karl Liman, care ajunsese să înțeleagă și să execute întocmai intențiile suveranului.
Realitatea ilustrată continua “Carol I vizita aproape zilnic biroul arhitectului, urmărea lucrările de lemnărie din atelierele dependente de Palat și mare-i era bucuria când constata că, pe nesimțite, lucrătorii străini se înlocuiau prin meseriași români, care, intrați ca simpli ucenici, învățau așa de bine meșteșugul încât puteau înlocui cu folos chiar pe maeștrii lor străini. Pe cât de ușor se puneau problemele transformărilor, pe atât de greu erau de executat, deoarece lucrările neputându-se face vara din cauza locuirii Castelului, se împlineau în condiții din cele mai defavorabile iarna, când părțile supuse reparațiunilor trebuiau adăpostite sub acoperământ de scânduri.
Dar nicio dificultate nu putea opri pasiunea Suveranului, ne mărturisește arhitectul Ernest, singurul colaborator din acea vreme. Marile transformari începură între 1890-1893 când, în locul pergolei ce reunea aripa nordică cu trupul Castelului, se construiește splendida sală maură, cu fântâna sa în stil arab.
Apoi urmează, între 1902-1906, crearea noii săli de muzică cu a sa galerie de marmură, prin care se mărește considerabil planul Castelului spre Răsărit. La parter se înființează sala de arme și se transformă coridorul din parter și etaj, se mărește atelierul dinspre Nord al Reginei, înmulțindu-se totodată camerele din mansardă.
Toate aceste modificări interioare implicau schimbarea fațadelor. Principala transformare a aspectului general al Castelului se obține prin schimbarea radicala a turnului ce se înalță cu mult față de cel vechi. Astfel mărit, Castelul are nevoie de o bază mai largă, ce se obține prin crearea unor serii de terase ce se câștigă asupra pădurii, mai ales înspre Nord și Răsărit.
În răstimpul de la 1907 la 1910 se instalează încăperile pentru oaspeți, zise apartamentul imperial, și mobilate într-un foarte bogat stil baroc al Mariei Theresia. Alături se montează o sufragerie intimă.
Lucrări monumentale se întreprind în sala coloanelor de marmură. O mare schimbare se produce în interiorul Castelului suprimându-se principala curte interioarä, ce se înlocui printr’un hall acoperit cu un plafon mobil de sticlă.
Mândru de inovația sa, Suveranul atrăgea atenția invitaților ce se retrăgeau aci după masă și, apăsând pe un buton electric, el punea în mișcare colosalul plafon, a cărui perfectă manevrare este într-adevăr uimitoare”.
Când vorbim de Castelul Peleș, ne apar în față chipurile Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta a României, dar castelul, devenit o comoară istorică și un muzeu fără seamăn, s-a născut însă cu mult zbucium. Puțini sunt cei care cunosc împrejurările, dar mai ales greutățile lui Carol I pentru a ridica această reședință demnă de un suveran. Tânărului principe îi plăceau excursiile și, într-o vreme când alpinismul și turismul nici nu se născuseră, Carol I cutreiera țara. Într-o astfel de împrejurare, în august 1866, a ajuns la Mănăstirea Sinaia. Poposind spre seară aici, domnitorul s-a îndrăgostit de împrejurimi și a revenit și anul următor, atras de frumusețile naturale, iar în 1870 a adus-o și pe Principesa Elisabeta pentru a-i arăta locurile. Tânăra pereche a locuit, lipsită de orice confort, în chiliile sărăcăcioase ale mănăstirei. Într-una din plimbările prin pădure, hotărăsc construirea unei case în stilul castelelor din munții Germaniei natale.
În August 1872 a fost chemat la Mănăstirea Sinaia, arhitectul vienez Doderer, o celebritate a timpului, care ridicase la Băile Herculane, loc cu un sol asemănător celui de la Sinaia, o serie de construcții durabile.
În anii aceia, tânăra pereche princiară a renovat chiliile mânăstirii, iar construcția a început în 1873. Patru sute de muncitori de paisprezece naționalități diferite: nemți (dulgheri), turci (cărămidari), italieni (sculptori) români (terasamente) au lucrat pe șantier pentru a săpa temeliile, dar lucrările au înaintat anevoie, pentru că terenul ales era plin de izvoare, lucrările se surpau frecvent, iar banii se iroseau în vânt, ba, la un moment dat, un deal întreg a plecat la vale, cu tot materialul adunat…
Abia în 1875 s-a putut pune piatra fundamentală a castelului și cu acea ocazie Carol I a spus:
“Să se ridice acest castel și să fie cu bine terminat pentru a deveni într-o zi leagănul Dinastiei Mele, al dinastiei naționale în țară!”
Pentru lucrările de construcție s-a făcut un deviz inițial de 700 de mii de lei, banii se cheltuiseră repede , dar castelul nu era gata. Arhitectul Doderer a afirmat că cheltuielile construcției vor ajunge la trei milioane… Între Carol și arhitect s-au ivit neînțelegeri, pentru că principele nu putea plăti această sumă, era îngrijorat și nu știa de unde va putea achita restuI. A decis să renunțe la serviciile lui Doderer și i-a încredințat lucrările ajutorului acestuia, arhitectul Schulz, cu misiunea de a reduce planurile și de a împuțina cheltuielile…
În 1876 Incrările s-au întrerupt din cauza războiului, fiind reluate abia în 1878, dar șantierul a fost bine conservat pentru a nu se deteriora ceea ce se făcuse până la acel moment.
În 1881, după proclamarea regatului, perechea regală a venit din nou la Sinaia, iar lucrările au fost reîncepute cu mai multa energie. Devizul a fost cu mult întrecut, iar cifra lui Doderer a fost chiar dublată. Cheltuelile au fost însă eșalonate, iar regele Carol a alocat din banii săi personali câte 500 de mii de lei anual.
În octombrie 1883, la inaugurare, lucrările costaseră 6.500.000 lei aur, dar după aceea, an de an, castelul a fost refăcut, înfrumusețat, i s’au adăugat mobile, obiecte de arta și tablouri de o valoare neprețuită. Louis Basset, secretarul particular al Regelui Carol I, spunea că până în momentul morții suveranului, caseta sa particulara cheltuise 16 milioane lei aur, în care nu erau cuprinse nici tablourile, nici faimoasa colecție de arme”.
Surse:
Realitatea ilustrată, (1933), Telegraful român (1883)
