Cincinat Pavelescu s-a născut pe 2 noiembrie 1872 la București și a fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei. Absolvent de Drept, cu doctorat la Sorbona, poetul și epigramistul Cincinat, așa cum îi spuneau toți amicii, cunoștea bine moravurile societății bucureștene și le ironiza în versurile sale. A fost un personaj fascinant al societății românești a începutului de veac XX, iar amintirile lui sunt pline de farmec. Iată câteva dintre ele povestite în anul 1929, în cadrul interviurilor duminicale ale Revistei „Rampa”:
Eram copii de patru ani. Tatăl meu, mare inginer şi profesor, era director la Tarapana (Monetăria statului). Stăteam lângă Muzeul Geologic. În fiecare zi, pe la ora 4, trecea Marea Regină Carmen Sylva, într-un echipaj luxos, și eu alergam la fereastră s-o văd. Mama îmi spunea la ureche:
— Regina e mare poetessă…
Într-o zi am cules din grădină o sută de trandafiri pe care i-am legat într-un buchet și m-am instalat la fereastră cu ei. Când trecu regina, aruncai buchetul în calea cailor, dar cu buchetul căzui și eu pe trotuar. Regina a oprit echipajul. Madam Mavrogheni, damă de onoare, m-a ridicat în sus, iar mama, care făcea tocmai nişte dulceaţă, a venit disperată, în mână cu farfuria în care încerca de „s-a legat” zeama…
După ce mi-a potolit plânsul, Regina mi-a pus întrebări, eu am răspuns şi la plecare parcă o aud spunându-i mamei: „Sunt convinsă că băiatul are să ajungă ceva în ţara asta”. Prezicerea regală însă nu s-a realizat. După atâţia ani, eu sunt tot jude de ocol la Buftea… Atunci m-a sărutat Augusta Regină întâia oară. Şi m-a mai sărutat odată după războiul de la ‘77, când, la împărţirea premiilor, am recitat Peneş Curcanul.
Aceste două săruturi ale Reginei Elisabeta au hotărât asupra carierei mele. Cred că au fost singurele ei sărutări fatale.
Mai târziu, la Liceul Sfântul Sava, eram tot așa de isteţ. Aveam colegi pe Dimitriu Brătianu, pe Nicolae Racotă, pe J. Th. Florescu, pe Ion Brezeanu, pe Vasile Toneanu, pe Stelian Bonea, pe Costică Dimitriu, fost ministru… Iar profesorii mei erau Anghel Demetrescu, Dobrescu (de istorie, ăsta era faimos!), Giorgian, (de limba latină), Saba Ştefănescu (de ştiinţe naturale, savant, era o somitate). Bacalaureatul l-am dat cu o comisie prezidată de Ureche, având în comisie pe Tocilescu. Am scris atunci cinci teze şi am ieşit cel dintâi la proba scrisă. M-am înscris apoi la Drept.
Când eram student, aveam o mătuşă foarte bogată: mătuşa Smaranda colonel Mateescu, născuta Bucşan. Ea locuia mare parte din an la moşia sa, Parepa, de unde nu ieșea decât câteva luni, când venea la București. Să vezi cum am reuşit să-i scot două mii de lei de care aveam mare nevoie, pentru a pleca la Paris.
Am dat un bacşiş conducătorului dricului comunal, să mă suie în dric şi să mă treacă prin faţa casei mătuşii Smaranda. Ea stătea la geam. lată o modă care a dispărut. Eu, care mă lungisem ca un mort în dric, strig să oprească repede caii, mă ridic și salut pe tușa Smaranda:
— Bună ziua, mătușă!
— Vai, dar ce e cu tine…
— Ce să fac. Mă plimb și eu cu dricul dacă n-am bani să plătesc o trăsură.
Ea, crezându-mă bolnav, n-a știut cum să scoată mai repede banii din bisactea, să plec la Paris „la doftorii cei mari”…
Trăiam atunci un an rău. Cu puţin înainte de a primi banii mătuşii fusese ziua mea şi Anul Nou. Mă durea de moarte o măsea. Nimeni nu-mi trimisese o felicitare. Şi când eram mai deprimat, iată pe Charles Adolphe Cantacuzino venind la mine să mergem amândoi la Şosea.
— Bine, să mergem, zisei eu, bănuind că el trebuie să aibă mulți bani.
—Hai mai iute, să apucăm orchestra, zise el bănuind că eu trebuie să am mulți bani.
Am mers și am consumat cu timiditate două cafele.
— Plătește, Cincinat, şi să ne întoarcem.
— Plătește tu, că eu n-am decât zece bani.
— Eu n-am decât cinci bani. Am strâns cincisprezece bani de la amândoi, i-am dat chelerului drept bacşiş şi cu cafelele am rămas datori. Datori suntem şi astăzi!
La Paris mi-am văzut de carte. Ca magistrat la Plăineşti însă n-am putut rămâne multă vreme.
Intrasem într-un cerc de cucoane care jucau poker și eu, neștiind jocul, pierdeam o mulțime de bani. Dissescu, la cererea mea, m-a mutat la Corabia. Acolo aveam președinte de judecătorie un tip foarte original. În ziua când sosii şi eu în Corabia, mersei să fac o plimbare la Dunăre. Văd acolo în apă un om cu pielea albă, grasă, care-mi surâdea şi-mi striga:
— Ce-i cu tine, mă mititelule… Mă, ăla de pe mal… Cum te cheamă?
Eu, intimidat, îi răspund:
— Cincinat Pavelescu, doctor în drept!
— A, tu ești ajutorul meu la judecătorie?
— Da, azi am sosit. Atunci fă bine şi mă freacă puţin cu săpun pe spinare…
Și iată cum am debutat eu în magistratură!…
O duceam destul de rău Mă plângeam adesea lui Streitmann, bunul meu prieten. Într-o zi, Streitmann mi-a dat o idee genială. Să atac pe Dissescu în epigrame, să mă mute la Sinaia, ceea ce am şi făcut, iar Dissescu mi-a realizat visul.
Prin 1906 eram jude, aşadar, la Sinaia. Aveam într-o zi de făcut o cercetare locală la Teşila şi m-am dus acolo călare, luând cu mine şi puşca. Dar ghinionul meu a fost că în timp ce luam jurământul unui popă, a trecut pe deasupra curţii românului doi vulturi. Am întins puşca şi am tras, i-am doborât cu alice pe amândoi. Dar popa m-a dat în judecată că i-am spart timpanul. Și am plătit cinci sute de lei timpanul popii, care nici măcar nu se spărsese!
A trebuit să plec şi de la Sinaia. Hai, dragă Cincinat, la Constanţa! Acolo e Marea ta… Am rugat de Toma Stelian să mă dăruiască judecător acelui oraş minunat. Ştiam că regina Carmen Sylva stă o lună şi jumătate la mare. Acolo erau invitaţi doamna Al. Racoviţă (născută Cezianu) şi prefectul Pariano, care mi-a editat prima carte. Carmen Sylva avea o pasiune sinceră pentru “Serenada” mea.
— „Asta e epică”, spunea Coşbuc! Era cuvântul lui de admiraţie. Citeam reginei “Serenada”, pe ţărmul mării.
Regina mi-a citit fără întrerupere dintr-un text cu scoarţe roşii, o sută şi cincizeci de strofe în nemţeşte, era o piesă de Schiller. La sfârşitul actului, m-a întrebat:
— Cum ţi se pare caracterul protagonistului?
— E un băiat şarmant!
— Nenorocitule! Il vient de tuer son pere et sa mere… Asta şi-a ucis părinţii. Spune mai bine ca nu pricepi nemţeşte…
— Majestate, eu din limba germană nu ştiu decât două cuvinte: Mutterland şi Vatterland.
— Dintre care primul nu există! a încheiat ea, râzând cu hohote.
Fiind judecător la Sinaia, Principesa Maria, astăzi Regina noastră, îmi telefonează că seara soseşte Alteţa sa Prinţul Nicolae, care, fiind obosit şi trist, ar avea nevoie de distracție. Am luat cu mine o mulţime de arme şi hai cu ele la Castelul Peleş. Asta era acum vreo paisprezece ani … Între arme, aveam şi un pistol foarte mic, un Colibri, care plăcu mult prinţului. Ne jucăm noi de-a „v’aţi ascuns”, tustrei: Nicolae, Otto Lange, preceptorul său, şi eu, până la masa. După masă am tras la ţintă în câteva sertare şi în becurile din curte. Un glonţ s-a rătăcit într-un dulap şi a găurit nişte pantaloni ai Majestăţii Sale — faptă pentru care castelanul palatului, Wilke, mi-a făcut a doua zi aspre remontranţe.
N-am rămas mult. Trebuia sa fiu la postul meu. Era iarnă. Brazii verzi, crăcile albe, ca nişte prelaţi catolici. Cu o sanie, un vizitiu al Palatului, m-a dus acasă. Țin minte că ochii de un verde îndrăcit ai acestui om mi-au dat presimţirea vagă a unei nenorociri. Italienii zic „jettatura”. Rămăsesem înţeleşi să mă aştepte a doua zi în gară când trebuia să viu iar la Peleş.
Aveam o nelinişte confuză şi supărătoare la reîntoarcere. Îmi adusesem aminte că lăsasem toate armele pe biliard la Palat. Într-adevăr, în gară la Sinaia, servitorul mă aştepta: mă aştepta cu un plic negru, pe care nici nu l-am deschis de frică. Îmi era frică să deschid scrisori.
— Ce s-a întâmplat? întreb eu pe servitor.
— Măria Sa Prințul Nicolae s-a împuşcat cu armele dumneavoastră.
Nu fac doi paşi și trece pe lângă mine doctorul Mamulea:
— Cincinat dragă, îmi strigă el, n-aș vrea să fiu în pielea ta…
O iau singur pe jos, pe calea ferată. Mergeam spre locuința mea, îmi iese înainte grefierul, un tânăr respectuos ce tremura înaintea mea. Pe un ton foarte nerespectuos, el de data asta mă oprește, mă bate peste pântec şi-mi spune:
— Dă-mi zece lei că dumitale de aci încolo nu-ţi mai trebuiesc banii!…
„Te pomeneşti că am şi fost destituit”, îmi ziceam lu gând. Trecând pe la Poştă, dau M. Sale Regina Maria o telegramă concepută astfel: „După cele întânplate, ţin capul meu la dispoziţii Dinastiei”.
— Nu-mi rămâne decât să mă împuşc, socoteam.
Intru în casă. Mai aveam de lucrat cinci hotărîri judecătoreşti. După ce le aranjez, îmi scriu testamentul, apoi deschid biroul şi scot două revolvere: unul de argint, cu plăci de aur, altul mare şi greu, de ordonanţă.
Atunci mi-a venit în minte o strofă dintr-un rondel al poetului Alexandru Obedeanu:
“Metal oribil, revolver,
Înspăimântezi întreaga fire
Căci eşti trăsură de unire
Între vecie şi mister”.
Spiritul meu critic începu să se revolte în contra acestei strofe impasibile şi să-i găsesc cusururi. Mai scrisei un codicil la testament, dar strofa mă urmărea:
„Metal oribil, revolver” Mai pusei nițică ordine în manuscrisele mele, dar mă obseda versul: „Metal oribil, revolver”. Disperat, apuc revolverul cel mare, să termin odată cu strofa asta!
Aud atunci o sonerie.
— Cine-i?
— Poşta.
Era o telegramă de la Palat în care mi se scria: „Nicolae e mult mai bine. Nu eşti vinovat. Sosim peste trei zile cu prinţul George al Greciei. Marie”.
Ştii ce se întâmplase? Dintr-o nebăgare de seamă, micul prinț de atunci îşi rănise palma cu glonţul cât boaba de linte al Colibriului.
Regele Carol, în înţelepciunea lui, conchisese la nevinovăţia mea, spunând:
— Poţi să dai unui copil şi un toc de aur, dar să nu doarmă copilul cu el sub pernă, că egal se poate răni cu el, ca şi cu un pistol!
În acest timp, la Bucureşti se luaseră măsuri pentru arestarea mea.
Eu, cel mai credincios Dinastiei, eram calomniat că am atentat la viaţa copilului aceluia care nu mi-a lăsat decât amintiri frumoase. Poporul vorbeşte multe şi de toate. Vorbește și murdărește.
Ultima mea întâlnire cu marele rege Ferdinand a fost la inaugurarea Palatului Justiţiei la Iaşi. Mârzescu era ministru, Berindey, arhitectul Palatului. Observ că toţi aceştia au murit. Regele era forţat să asculte vreo şapte discursuri. Berindey, deşi nu era obligat să vorbească, a ţinut cel mai lung discurs. Şi nu spunea numai fraze goale. Din când în când urca glasul şi striga:
— Majestate, arhitectura este filosofia liniilor.
Era evident că regele era obosit. Brătianu îşi freca barba cu subînţeles. Atunci vine la mine d. Kirileanu, bibliotecarul Palatului, şi-mi spune:
— Cincinat dragă, fă o epigramă pisălogului de Berindey să distrăm pe Majestatea Sa.
Eu iau o hârtiuţă şi repede însemnez:
“Între palat şi Creator
Tot parcă opera îmi place
Căci arhitectu-i orator
Dar piatra tace”.
Regele s-a amuzat mult, dar la ieşirea din Palatul Justiţiei, după ce grupul a fost fotografiat, m-a luat de braţ şi mi-a spus:
— M-am convins azi că sunt şi pietre care vorbesc.
Era foarte spiritual marele rege-soldat.
— Dar dintre oamenii politici de altădată cine v-a lăsat o amintire veselă?
— Petrache Carp. În 1911, marele rege Carol venise la Constanţa cu regina, să dea o serată. Am fost invitat şi eu.
Cu monoclu, drept, ceremonios, rezemat cu eleganță de o mobilă aurită, Carp mă privea lung și confuz. La un moment, se aplecă înspre Marghiloman și-l întreabă destul de tare:
— Cine-i chelul cu care ai vorbit și care-și permite să-mi imite chelia?
Marghiloman râdea. Carp, neprimind răspuns, se apropie de mine şi-mi spuse:
— Domnule, dumneata îmi imiţi chelia.
Îl privesc şi-i răspund foarte modest:
— Da, excelenţă, vă imit chelia, dar numai pe dinafară.
— Tu o zici, exclamă bîlbâit Carp.
Apoi convorbim pe un ton cald:
— Domnule Cincinat, eu îmi amintesc de dumneata. N-am fost prea mare admirator al lui Eminescu, dar, ca să-l răzbun pe el, m-am ocupat de poeţii de azi. Şi-mi aduc aminte că într-o zi a venit la mine prietenul nostrum, Pascal Toncescu, şi pe când eu eram în baie mi-a citit câteva bucăţi ale dumitale care mi-au făcut plăcere.
— Excelenţă, o fi fost apa prea caldă! îi spun…
— Nu, că mi le-a citit şi sub duş rece şi tot au rezistat.
*** Articol semnat de Romulus Dianu și apărut în revista Rampa
Puteți citi și:
Pingback: Claudia Millian și Ion Minulescu, o iubire de-o viață - Dosare Secrete / July 23, 2023
/