Un mare poet, George Coșbuc, şi un mare romancier, Liviu Rebreanu, ne-au dăruit plaiurile Năsăudului. Cel dintâi s-a bucurat de la început de o mare glorie, fiind numit de critica contemporană poetul ţărănimii. În adolescenţa lui fusese un fel de trubadur al satelor, ducând din loc în loc ritmul alegru al baladei populare, risipind bogăţia livezilor înflorite ale frumosului Ardeal, doinele, horele, improvizând el însuşi cântări şi strigături. Din aceleaşi colţuri ale pământului românesc, vibrau livezile smălţate cu mii de flori, pădurile de brazi, râurile şopotitoare ale văilor transilvane, fremătând cu o viaţă nouă, în versurile din balade şi idile. George Coșbuc a cunoscut de tânăr consacrările oficiale, era poetul manualelor didactice care făceau numele-i să-i răsune ca o trâmbiţă cu o mie de ecouri. Numeroase şcoli, librării, pieţe publice, străzi şi bulevarde îi poartă numele, ca o răsplată pe care i-o acordă din toată inima poporul nostru.
Pe George Coșbuc l-am văzut întâia oară acum şaizeci şi patru de ani, pe la sfârşitul lui 1906, în redacţia revistei Viaţa literară, pe care o conducea împreună cu Ion Gorun şi Ilarie Chendi, ardeleni şi ei.
Redacţia se afla în locuinţa lui Ilarie Chendi, o cameră spaţioasă, întunecată, în strada Enei, peste drum de Biserica dintr-o zi. Acolo a locuit o vreme şi Eminescu. Mă dusesem la Chendi cu întâiele mele poezii. În vreme ce vorbeam cu el, în penumbră, un om cu bărbuţă ascuţită şi cu ochelari, citea un ziar. Nici n-a ridicat ochii la mine cât am stat acolo. Nu ştiam că e Coșbuc. Aflând cine era, nu mi-aş fi putut stăpâni emoţia. Îi ştiam atâtea poezii pe dinafară! Era atât de sus în mintea şi-n inima celor tineri, încât nu ne venea să credem că-l vom putea întâlni pe pământ.
Am făcut cunoştinţă cu el mai târziu, peste câţiva ani. Mi-a spus câteva cuvinte măgulitoare. Secretarul de redacţie, Ilarie Chendi, animatorul Vieţii literare şi artistice, mi-a primit cărticica de poezii cu multă bunăvoinţă şi a început să-mi publice stihurile pe prima pagină a revistei. Nu eram sigur că poeziile acestea de debut meritau să fie semnate cu numele meu adevărat şi scriam sub diferite pseudonime.
Dacă nu s-ar părea expresia prea pretenţioasă, aş spune că m-am împrietenit cu George Coşbuc. Îl vedeam prin Cişmigiu. Apoi l-am adus la Terasa Oteteleşeanu, care se afla pe locul unde se înalţă acum Palatul Telefoanelor. Era în acel local o masă lungă unde se adunau scriitorii, pictorii, artiştii. Acolo a pictat Camil Ressu una dintre cele mai cunoscute pânze ale sale: Terasa, în care figurează poeţii Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Tudor Arghezi, compozitorul Castaldi, pictorii Satmary, Jean Steriade, Iser.
Odată l-am întrebat pe Coşbuc de ce nu vine şi el la terasă, în mijlocul admiratorilor săi.
— Cum să nu? îmi răspunse badea Gheorghe.
Ne-am dat întâlnire la vestita cafenea. A venit a doua zi înainte de ora fixată. Nu era încă nimeni la acea faimoasă masă. „Badea Gheorghe“ s-a aşezat ca un simplu client. Patronul localului, care nu-l cunoştea, se apropie de el şi-i spune:
— Poftiţi în altă parte, aici e masa poeţilor!
— O să mă primească şi pe mine! răspunse Coşbuc cu modestie. Fac şi eu poezii câteodată!
Îl mai vedeam uneori acasă la Alexandru Vlahuţă. Poetul locuia la Capul Podului, în Palatul funcţionarilor publici, care a fost mistuit de un incendiu. Casa lui Vlahuţă, împodobită cu cele mai frumoase tablouri ale prietenului său, Nicolae Grigorescu, era luminoasă, primitoare. Venea şi Coşbuc la acele neuitate mese. Nu vorbea mult. Mai mult asculta. Coşbuc n-avea verva lui Caragiale. Unde se afla Caragiale, nu mai deschidea nimeni gura, atât de strălucitoare şi de elocventă era prezenţa conului Iancu, povestitor fără pereche.
Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea şi Coşbuc erau numele cele mai glorioase ale literaturii româneşti de pe atunci. În umbra lor se ridica generaţia lui Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Sandu Aldea, Gala Galaction, Ion Minulescu.
Acum mai bine de cincizeci de ani, un grup de scriitori, printre care se afla şi părintele Galaction, am făcut câteva şezători literare prin oraşele de provincie. Era cu noi şi Coşbuc. Anunţarea numelui său şi apariţia lui pe scenă erau primite cu ropote, cu tunete de aplauze care nu se mai sfârşeau. Cine nu cunoştea “Noi vrem pământ”, “Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”? Cine nu fusese fermecat, încă din şcoală, învăţând şi recitind vestitele poezii ale bardului ardelean socotit, de pe atunci, un clasic?
O mare dragoste de pământul natal, de trecutul ţării străbate cu un suflu cald, întreaga operă a cântăreţului venit de pe plaiurile Năsăudului, trecut în România de altădată şi integrat în sânul întregii naţiuni. Patriotismul cald al bardului transilvan vibrează în cele mai multe din poeziile lui, atât de bogate şi de variate ca inspiraţie, atât de perfecte ca formă. Nu e colţ de românism unde poezia lui Coşbuc să nu fie gustată şi înţeleasă, de la copilul de pe băncile şcolii pînă la moşneagul în sufletul căruia ele toarnă balsamul veşnicei tinereţi.
Poet al tuturora, bard naţional, George Coşbuc îşi trăieşte apoteoza, în aclamaţiile unanime ale unui popor care îl iubeşte, îl preţuieşte, îl înţelege, îi aşează chipul de bronz pe un soclu de marmoră, îi încunună fruntea cu laurii cuveniţi aleşilor între aleşi.
Versurile celui numit „poetul ţărănimii“, versuri limpezi, luminoase, veneau să împrăştie şi să umple cu razele soarelui pâcla deasă răspândită de urmaşii genialului şi nefericitului Mihail Eminescu, epigonii care, sub influenţa maestrului, scriau poeme triste, pesimiste.
În toamna lui 1911, fiind numit povestitorul Emil Gârleanu director al Teatrului Naţional din Craiova, am plecat într-acolo pentru a-l asista la deschiderea stagiunii, câţiva scriitori bucureșteni. Deşi cel mai tânăr dintre ei, am primit sarcina de a conduce echipa din care se numărau poeţii Dimitrie Anghel, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu şi alţii, pe care nu mi-i mai aduc aminte. La Craiova ne aştepta Gârleanu şi secretarul literar al teatrului, viitor romancier Liviu Rebreanu. Era vorba să vină cu noi şi ilustrul înaintaş George Coşbuc, scriitor dintr-o altă generaţie, un maestru venerat şi a cărui prezenţă ar fi dat un şi mai mare prestigiu acelei sărbătoriri.
În arhiva Academiei se află înregistrată, sub numărul 23455, o scrisoare pe care am lăsat-o atunci lui Coşbuc. O reproduc:
Duminică,
Scumpe Maestre,
te-am căutat de două ori, ca să te iau la Craiova. Eu plec cu Cincinat la 6. Te rog foarte mult să vii, negreşit, mâine, fie cu trenul de 6 dimineaţă, fie cu cel de 8 dimineaţa, fie cu cel de 2 post meridian, care ajunge acolo la 10 seara. Noi tragem la hotel Minerva. Festivalul este la Teatrul Naţional. Îţi adusesem şi cei 150 de lei, de drum. Te aşteptăm neapărat. Ar fi o mare decepţie pentru craioveni să nu vii.
Devotat,
Victor Eftimiu
Nu ştiu din ce motive, Coşbuc n-a venit. Am regretat toţi această absenţă.
Încărcat de glorie în timpul vieţii, ales membru al Academiei Române, unde n-au putut pătrunde Mihail Eminescu şi I. L. Caragiale, George Coșbuc şi-a trăit ultimii ani într-un doliu sfâşietor: unicul său fiu a murit într-un accident de automobil. Îndureraţii părinţi au ascuns, unul celuilalt, cumplita veste, fiecare trăind, apoi, unul pentru celălalt, cu amintirea odorului lor, fiecare luptându-se să consoleze pe cellalt.
Tăcut din fire, Coșbuc a devenit, după moartea băiatului, şi mai taciturn. Noi îl înconjuram cu respectul, admiraţia şi afecţiunea noastră, căutând să-l scoatem din marea lui melancolie, să înseninăm zilele mohorîte ale celui ce înseninase un popor întreg cu incantaţiunea versurilor sale nemuritoare.
Într-o peliculă care s-a proiectat cu prilejul comemorării lui, în prima parte se vede un bărbat cu bărbuţă neagră şi în a doua parte, după moartea copilului său, un bătrân cu ochii trişti, cu faţa suptă, cu părul cărunt.
*** Victor Eftimiu, Steaua, 1970
