HomeMonarhieMetrese, curtezane și amante celebreCum a devenit Louise de la Misericorde călugăriță carmelită

Cum a devenit Louise de la Misericorde călugăriță carmelită

Louise de la Vallière s-a născut la Tours, în Franța, pe 6 august 1644, fiind fiica ofițerului Laurent de La Baume Le Blanc, care și-a adăugat numele de La Vallière de la o mică proprietate aflată în apropiere de Amboise. Se spune că în perioada copilăriei fetița a căzut în timp ce călărea, și-a fracturat o gleznă și a rămas cu un picior mai scurt.
Tatăl ei, Laurent, a murit în 1651, lăsându-și familia plină de datorii, iar mama a trimis-o pe copilă la o mănăstire din la Tours, unde trăiau două mătuși călugărițe. În 1655, văduva s-a căsătorit cu Jacques de Courtarvel, marchiz de Saint-Rémy, care avea funcția de prim majordom al lui Gaston, Duce de Orléans, fratele mai mic al regelui Ludovic al XIII-lea.
Noua familie s-a mutat la Blois, la curtea lui Gaston. Între 1655 și 1661 Louise, împreună cu cele trei surori vitrege ale sale, au dus o viață lipsită de griji, au învățat să danseze, să cânte, să scrie și să se exprime cu eleganță.

După moartea lui Gaston, văduvă pentru a doua oară, mama Louisei s-a mutat cu fiicele marchizului și cu fiica cea mare, ajunsă la vârsta de șaisprezece ani, la Palatul Luxemburg din Paris. Datorită influenței lui Madame de la Choisy, adolescenta a fost numită doamnă de onoare la curtea Henriettei, sora regelui Carol al II-lea al Angliei, care avea aceeași vârstă cu ea și care tocmai se căsătorise cu Filip I, Duce de Orléans, fratele regelui Ludovic al XIV-lea.
Curând, au apărut o serie de zvonuri legate de Henrietta și cumnatul său, regele Ludovic al XIV-lea. Pentru a le contracara, mama suveranului a selectat trei tinere fete pentru “a sta în calea prințesei”, Louise fiind una dintre ele. Prima, Mademoiselle de Pons, a trebuit să se întoarcă la Paris pentru a avea grijă de un unchi bolnav. A doua, Mademoiselle de Chémérault, l-a obosit pe rege cu insolența și lipsa ei de respect și astfel, Ludovic a început să o curteze pe Louise, despre care François-Timoléon de Choisy spunea: “are șaptesprezece ani, părul blond, ochi albaștri, un zâmbet dulce… o expresie tandră și modestă.” Pentru că avea un picior mai scurt decât celălalt din cauza accidentului din copilărie, purta încălțăminte specială.

După doar două luni la curtea de la Fontainebleau, Louise a devenit amanta regelui, deși inițial, fusese destinată doar să-i distragă atenția suveranului de la periculosul flirt cu prințesa Henrietta, însă Louise și Ludovic s-au îndrăgostit. Tânăra nu era interesată de bani sau titluri, ci doar de dragostea lui, iar istoricul Antonia Fraser a scris că “frumoasa domnișoară a fost o dragoste secretă, nu o metresă oficială precum Barbara Villiers.”
În februarie 1662 a izbucnit un adevărat scandal la curte, atunci când Louise a refuzat să-i spună iubitului ei despre legătura amoroasă dintre Madame (Henrietta) și contele de Guise. Rivala ei, Olympe Mancini, contesă de Soissons, nepoata cardinalului Mazarin, a căutat să o îndepărteze din anturajul regal spunându-i reginei Maria Tereza despre legătura tinerei cu Regele Soare, așa că Louise de la Vallière a fost scoasă din serviciul Madamei și s-a refugiat într-o mică clădire din palatul regal, unde, pe 19 decembrie 1663, a dat naștere unui fiu, Charles.

Metresa îndrăgostită îl însoțea pe Ludovic la vânătoare, în călătorii și în expedițiile militare, iar această relație, pe care regele nu a ascuns-o, a făcut-0 pe soția lui să sufere și a provocat furia Anei de Austria, mama sa.
La șapte zile după moartea Anei de Austria, la liturghia celebrată în amintirea ei, în tribuna de onoare, la dreapta suveranei, s-a aflat Louise de Vallière. Martorii au spus că din vremurile Dianei de Poitiers, metresa regelui Henric al II-lea al Franței, Parisul nu mai asistase la o asemenea umilire a reginei.

După mai mult de patru ani de relație, regele și-a găsit însă o nouă favorită: pe frumoasa Françoise-Athénaïs de Montespan, însă nu a pus capăt legăturii cu Louise din mai multe motive: doamna de Montespan era căsătorită, ceea ce îi periclita lui Ludovic poziția în fața Bisericii. În momentul în care a decis să dezvăluie relația cu doamna de Montespan, regele a numit-o pe Louise, care era însărcinată în șase luni, ducesă de Vaujours ca un fel de cadou de adio.
Fetița lor, Marie Anne de Bourbon, născută în 1666, a fost recunoscută de rege în mai 1667 și a primit titlul de Mademoiselle de Blois. Acum Louise a fost cea care trebuia să suporte durerea și umilința, pentru că, de fiecare dată când regele dorea să călătorească cu madame de Montespan, Louise era nevoită să o însoțească și a devenit nașa primei fiice a regelui și a noii sale amante, copilă care a fost numită Louise.
După trei ani, în 1670, afectată de o boală gravă, Louise a devenit conștientă de păcatul comis și, cuprinsă de vinovăție, s-a dedicat vieții spirituale. Criza religioasă prin care a trecut a fost povestită de ea însăși într-un document publicat pentru prima oară în 1680 cu titlul “Réflexions sur la miséricorde de Dieu”.


În 1671 a fugit la mănăstirea Saint Marie de Chaillot, dar Regele Soare a obligat-o să se întoarcă la curte. După încă trei ani, timp în care a continuat să sufere din cauza relației regelui cu doamna de Montespan, fosta favorită s-a retras la mănăstirea Carmel. Obligată să-i ceară permisiunea lui Ludovic înainte de a intra în mănăstire, acesta îi sugerează să aleagă o mănăstire mai “primitoare”, dar fosta metresă refuză. Chiar Madame de Montespan a încercat să o facă să se răzgândească prin doamna Scarron, viitoarea amantă regală, Madame de Maintenon, care i-a povestit condițiile grele și suferințele ce o așteaptau în mănăstire, dar Louise nu a cedat.
Înainte de a se călugări, Louise de la Vallière i-a cerut scuze în mod public reginei Maria Tereza, aruncându-se la picioarele ei și spunându-i: “crimele mele au fost publice, pocăința mea trebuie să fie publică”.
Pe 2 iunie 1674 Louise a fost primită ca novice în biserică, iar vălul negru l-a primit chiar de la regină, care a sărutat-o și a binecuvântat-o. În momentul desfășurării ceremoniei publice a călugăririi definitive, nu împlinise încă 30 de ani și avea să-și petreacă următorii 35 de ani în mănăstire, luându-și numele Louise de la Miséricorde. În această perioadă a fost vizitată de regină, care avea obiceiul să facă scurte sejururi pentru a-i ține companie și pentru a găsi consolare spirituală. Fosta metresă regală a fost căutată și de marchiza de Sévigné și de ducesa de Orleans, iar mai târziu a primit vizitele Doamnei de Montespan, care, spre sfârșitul vieții, dorea să ducă o viață evlavioasă și avea nevoie de sfaturi.
Louise de la Vallière a murit pe 6 iunie 1710 și a fost înmormântată în cimitirul mănăstirii. Saint-Simon o descrie ca pe o sfântă și spune despre relația ei cu Regele Soare: “fericit regele dacă ar fi avut doar amante ca domnișoara de La Vallière…”

No comments

leave a comment