Ivan Turgheniev s-a născut în orașul Oriol din Rusia pe 28 octombrie 1818 și a fost fiul lui Serghei Nikolaievici Turgheniev, fost colonel în Cavaleria Imperială, și al Varvararei Petrovna Lutovinova, o femeie foarte severă, care îi bătea frecvent pe cei doi băieți ai familiei.
Tânărul a studiat literatura rusă și psihologia la Universitatea din Moscova, apoi la Universitatea din Sankt Petersburg. La 19 ani, a făcut o călătorie în Germania, dar în timp ce se află pe vapor a izbucnit un incendiu și zvonurile că s-ar fi comportat ca un laș în acel context s-au răspândit în toată Rusia. Această întâmplare l-a marcat profund, devenind mai târziu tema povestirii sale „Foc pe mare”.
În perioada 1843 – 1845, Turgheniev a lucrat la Ministerul de Interne, a început să scrie și, după succesul a două poeme, a decis să se dedice literaturii și călătoriilor. În 1852, scriitorul devenise deja celebru în Rusia cu ciclul de proze scurte “Povestirile unui vânător”, dar opiniile lui i-au adus condamnarea la o lună de detenție și 18 luni de arest la domiciliu. În următorii zece ani a scris o parte din cele mai bune povestiri, nuvele și romane ale sale, printre care “Rudin”, în 1856, “Un cuib de nobili”, în 1859, “În ajun”, în 1860 și “Părinți și copii”, în 1862. Reacția ostilă stârnită de ultimul roman a contribuit la decizia de a părăsi definitiv Rusia și de a se stabili în Germania.
Scriitorul o cunoscuse deja pe cântăreața de operă Paulina Garcia Viardot și a rămas alături de ea și de soțul acesteia pentru tot restul vieții, urmând-o inclusiv în turnee și vacanțe. Frumoasa soprană se născuse la Paris, tatăl ei fiind profesor de canto, compozitor și impresar. În copilărie a călătorit cu familia la Londra și New York, iar până la vârsta de șase ani vorbea fluent spaniola, franceza, engleza și italiana, iar mai târziu a cântat arii rusești atât de bine încât a fost considerată vorbitoare nativă de rusă.
După moartea tatălui, în 1832, mama tinerei, soprana Joaquina Sitchez, i-a dat lecții de canto și a forțat-o să-și concentreze atenția asupra vocii, deși ea își dorea să devină pianistă. În 1837, Pauline García, în vârstă de doar 16 ani, a susținut primul concert la Bruxelles, iar în 1839 și-a făcut debutul în operă jucând rolul Desdemonei în Otello, la Londra.
La vârsta de 17 ani, a fost curtată de Alfred de Musset, care a cerut-o în căsătorie, dar tânăra l-a refuzat. Louis Viardot, scriitor și director al companiei Théâtre Italien, un bărbat cu douăzeci și unu de ani mai mare decât ea, bine situat financiar, avea să-i devină soț pe 18 aprilie 1840. Cuplul a avut patru copii – băiatul, Paul, a devenit violonist de concert, una dintre fiice, Louise Héritte-Viardot, a devenit compozitoare și scriitoare, iar celelalte două fiice au fost și ele cântărețe de operă.
În 1843, s-a produs întâlnirea dintre frumoasa și delicata Pauline și romancierul Ivan Turgheniev, care s-a îndrăgostit de ea după ce a auzit-o în “Bărbierul din Sevilla”, în timpul unui turneu în Rusia. Bărbatul a început să o urmeze oriunde mergea, următorii 20 de ani fiind o continuă călătorie între Rusia, Franța și Germania. În cele din urmă Turgheniev s-a instalat cu familia Viardot, s-a purtat cu cei patru copii ai cuplului ca și cum ar fi fost ai săi și a adorat-o pe Pauline până în clipa morții sale.
Relația lor a rămas însă un mister. Și alți bărbați celebri au curtat-o, printre ei fiind compozitorii Charles Gounod și Hector Berlioz. Tânăra a fost bună prietenă cu George Sand și cu iubitul acesteia, Frédéric Chopin. De altfel, la înmormântarea pianistului, pe 30 octombrie 1849, Pauline a fost mezzo-soprana care a interpretat Requiemul lui Mozart în Église de la Madeleine din Paris, fără ca nimeni dintre cei prezenți să știe că ea se află în spatele cortinei.
În 1863, Pauline Viardot s-a retras de pe scenă și a părăsit Franța din cauza opoziției publice a soțului ei față de împăratul Napoleon al III-lea, cuplul stabilindu-se la Baden-Baden, în Germania.
După căderea suveranului, Pauline și Louis Viardot au revenit în Franța însoțiți de Ivan Turgheniev, iar în perioada următoare a devenit profesoară la Conservatorul din Paris.
Turgheniev s-a stins din viață pe 22 august (3 septembrie pe stil nou) 1883 la Bougival, în apropiere de Paris, în Villa Viardot pe care i-o făcuse cadou adoratei sale Pauline, trupul fiindu-i apoi transportat în Rusia și înmormântat în Cimitirul Volcov din Sankt Petersburg. Pauline Viardot a murit în 1910, la vârsta de 88 de ani, și a fost înmormântată în Cimitirul Montmartre din Paris.
…Edmond de Goncourt l-a descris astfel: „Turgheniev, uriașul blând, barbarul amabil, cu plete albe căzute pe ochi, cu cuta profundă care-i brăzdează fruntea de la un capăt la celălalt, asemenea făgașului lăsat de roata unei căruțe, cu graiul copilăresc, care te farmecă prin amestecul de naivitate și finețe, iată seducțiunea rasei slave, seducțiune relevată la el prin originalitatea unui spirit personal și prin cunoștințe imense și cosmopolite”.
Elémir Bourges, care în tinerețe îi văzuse într-o zi pe Flaubert și pe Turgheniev intrând împreună la „Civette” pentru a cumpăra țigări de foi, spunea că a rămas impresionat de alura colosală a acestor doi uriași, pe care toată lumea îi urmărea cu privirea, într-atât îi uimeau pe trecători. Oamenii prea mari sunt arareori porniți spre acțiune, ca și cum această excesivă înălțime i-ar stânjeni, producându-se anumite dificultăți de mișcare.
Ceva mai mult… Turgheniev a avut o mamă groaznic de tiranică și care l-a făcut să simtă jugul unei voințe inflexibile. Urmarea a fost că a devenit nehotărât. Mult timp, literatura constituia singura lui consolare.
„Odinioară, spuse el unui prieten, îmi era drag să lucrez cum ți-e drag să mângâi o femeie. Simțeam o adevărată voluptate să visez o operă sau s-o corectez”.
Lucrul, doamna Viardot și vânătoarea au fost cele mai puternice pasiuni ale sale. Dar nu-i oare destul de mult să ai trei pasiuni mari?…. I s-au reproșat părerile lui schimbătoare. În Franța, bârfea Rusia; în Rusia, critica Franța. El le iubea pe amândouă, dar defectele acestor națiuni îl iritau.
…Raporturile cu marii săi confrați ruși au fost extrem de dificile. Se știe că Dostoievski îl ura; el a făcut dintr-însul o caricatură nedreaptă și înfiorătoare în „Posedații”. Lev Tolstoi i-a spus – din malițiozitate curată și poftă de experiență asupra altora – atâtea lucruri jignitoare, încât Turgheniev a rupt orice legătură cu el. S-au și duelat de două ori.
Dar, înaintea sfârșitului său, Ivan Sergevici îi scrise autorului romanului „Război și Pace” o scrisoare admirabilă, era în clipa când Tolstoi se hotărâse să renunțe la literatură, pentru a se consacra apostolatului:
„Îți scriu numai pentru a-ți împărtăși cât sunt de fericit de faptul că ți-am fost contemporan și pentru a-ți adresa o ultimă rugăminte. Prietene, întoarce-te la activitatea literară. Acest dar, care-ți aparține, își are același izvor ca toate celelalte. Cât mă simt de fericit la gândul că această scrisoare ar putea să te influențeze…. Nu mai pot nici să vorbesc, nici să mănânc, nici să dorm. Însăși pomenirea acestor lucruri mă obosește. Prietene, scriitor mare al pământului rusesc, ascultă-mi rugămintea”.
Sfârșitul lui Turgheniev a fost extrem de dureros. Era obsedat că-l urmărește eșecul. Cei mai mulți oameni au sentimentul de a-și fi irosit viața din pricina contrastului dintre ținta ambițiunilor tinereții lor ajunsă la capăt și rezultatele mediocre dobândite la maturitate. Numai vanitoșii scapă de această impresie penibilă, și Turgheniev era un artist prea mare pentru a fi vanitos.
Ultimele lui cuvinte, ultimele lui scrisori sunt de o amărăciune cumplită. Într-o zi spuse unui prieten: „Urât lucru și moartea asta! N-am avea de ce ne plânge dacă ne-ar omorî deodată, sfârșind pentru todeauna. Dar ea se furișează în ascuns, asemeni hoțului, îi răpește omului tot sufletul, dragostea lui de frumos, inteligența; ea se năpustește asupra însăși esenței ființei omenești. Singur învelișul rămâne…” Și adăugă: „Da, moartea e o minciună!”
Poemele lui în proză sunt străbătute de aceleași strigăte ca și „Cartea lui Lazăr” a lui Heinrich Heine. A murit de altfel, ca și Heine, de o maladie a măduvei spinării). „Vrăjitoarele, fantomele și vedeniile îmi apar mereu în minte. scria el, dar vai! nu există nici fantome, nici puteri năprasnice și suprapământești! Ceea ce este grozav e că nu există nimic grozav, că însăși esența vieții e mediocră, fără interes și deșartă până la degradare…’’
Sau: „Mi-e milă de mine însumi, de ceilalți, de toți oamenii, de animalele sălbatice, de păsări…, de tot ce are viață”, sau: “Vrei să trăiești liniștit? Învață să cunoști oamenii; dar trăiește singur, nu întreprinde nimic și nu regreta nimic. Vrei să trăiești fericit? Învață mai întâi să suferi!”
