Dimitrie Gusti, o viață în slujba satului românesc

Născut la Iaşi, pe 13 februarie 1880, Dimitrie Gusti a urmat şcoala elementară și liceul la „Institutele Unite”, unde i-a avut ca profesori pe străluciţii oameni de ştiinţă Petre Poni, Culianu, Caraiani, Toni, Philipide și Xenopol, cu care mai târziu avea să devină coleg la universitate și la Academia Română.

La vârsta de 18 ani, după absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi, dar după câteva luni a plecat la Berlin pentru a studia filozofia. Un an mai târziu, îl întâlnim student la Universitatea din Leipzig, în acea perioadă lucrând la Institutul de psihologie experimentală al renumitului profesor W. Wund.

Întors în ţară ca tânăr profesor de istoria filosofiei, etică şi sociologie la Facultatea de litere din Iaşi, Dimitrie Gusti și-a continuat cercetările în domeniul ştiinţelor sociologice, dreptului, teoriei economice. După ce a înfiinţat în anul 1911 un seminar de sociologie şi etică în cadrul Facultăţii de litere din Iaşi, profesorul a fondat în anul 1918 Asociaţia pentru studiu şi reforma socială, care în anul 1919 a fost transformată în „Institutul Social Român”, cu sediul la Bucureşti.

Recunoscându-i meritele deosebite în domeniul cercetării sociale, în anul 1918 Academia Română l-a ales pe Dimitrie Gusti ca membru, iar în anul 1921 i s-a propus să organizeze şi să conducă Casa Culturii Poporului. La început, sociologul a refuzat categoric, dar, la insistenţele profesorilor Nicolae Iorga și Grigore Antipa, a acceptat funcţia cu o condiţie: să i se repartizeze un buget substanţial şi un sediu generos, pentru a putea proiecta o casă a culturii poporului care să-și justifice pe deplin numele.

Devenit ulterior director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a reorganizat instituţia în cadrul căreia au fost fondate 1.700 de cămine culturale, apoi a pus la lucru zeci de echipe studenţeşti și zeci de echipe de voluntari care l-au ajutat să își pună în practică planurile, a înființat şcoli şi cursuri de îndrumare practică a vieţii țăranilor, cursuri de îndrumare pentru conducătorii de cămine culturale și a tipărit publicații dedicate lumii rurale (Revista „Albina”, Revista ,,Căminul Cultural”, Revista „Curierul Echipelor”, „Cartea Satului”, „Cartea Căminului Cultural’’, „Biblioteca Albinei”).

“Neobosit, neastâmpărat și harnic, Profesorul îndrumează echipele, le inspectează, alergând pe toate drumurile, în toate părțile țării, cu trenul, cu automobilul, cu sania, cu pluta sau luntrea, cu căruța cu cai ori cu carul cu boi. De multe ori se îmbolnăvește și se astâmpără numai ca să se lecuiască, apoi continuă de unde a întrerupt. Colaboratorii săi îi urmează pilda, fiindcă cu toții sunt niște pasionați cercetători ai satului. Și sunt între ei profesori universitari, avocați, medici, ingineri, preoți, învățători, studenți, și alții din toate straturile sociale,

care ar putea să stea liniștiți acasă, lângă familiile lor, pe lângă gospodăriile lor, ori să meargă la munte și la mare, la băi și la petreceri.

Și nu fac asta, ci iluminați pleacă la sate, fără lefuri. Cine a putut petrece în intimitatea Profesorului Dimitrie Gusti, nu poate să facă altfel. Îl trage ața să facă așa, să-și rupă vreme – de multe ori scumpă – spre a merge în ajutorul satului uitat și părăsit, pentru a-1 cerceta, a-l îndruma, a-l mângâia, a-i turna încredere în viață.

Îl iubesc și-l cinstesc cei care îi cunosc puterea de muncă și principiile ce stau la baza doctrinei sale de cunoaștere și de îndrăgire a satului. L-am auzit de multe ori vorbind echipierilor, conducătorilor Căminelor Culturale, cărturarilor satelor, funcționarilor acestora. Se restrânge din conversație grija statornică ca toată lumea satului și colaboratorii săi permanenți ori vremelnici să construiască, să inițieze, să ajute, să îndrumeze viu și productiv sufletul, munca și mintea săteanului, să-i întărească sănătatea, să folosească pentru binele satului orice calitate a oamenilor cu care vin în atingere, să-i atragă pentru colaborare în interesul sătenilor, să îndrumeze viața satului în așa fel ca nu cel bolnav ori cu metehne să conducă pe cei sănătoși.

Apoi să fie răbdători, să nu umilească, să nu jignească, să nu micșoreze pe nimeni și cu niciun preț pe sătean. Purcedând și propagând în felul acesta, echipele și căminele muncesc cu dragoste sinceră și produc rezultate ce uneori și de multe ori uimesc. Va fi o relevație atunci când se vor publica cercetările monografice, rezultatul muncii depuse și urmările apropiate și îndepărtate ale activității echipelor și căminelor. Sunt multe mii de sate în Țara Românească. Nu toate se vor putea bucura de strădania acestora în viitorul apropiat.

Faptul însă că în satele în care au lucrat echipele regale studențești munca se va intensifica prin Căminul Cultural local, de a cărui activitate Fundația Culturală Regală Principele Carol se va îngriji îndeosebi ca să fie pilduitor de vie și creatoare, va aduce cu sine întrecerea între sate în a realiza cât mai mult și mai bun.

Fundația se va strădui ca aceste Cămine Culturale să ajungă a fi cămine model, iar satele lor să fie sate model, și să fie pilde vii de ce trebuie și cum trebuie să se lucreze pentru ridicarea restului de sate.

Opera e mare și de lungă durată. Se vor face legiuiri (au și început să se facă), se vor ivi organizații oficiale, care vor desăvârși munca începută. Programul de muncă a acestora nu va putea fi altul decât cel al echipelor și al căminelor culturale ale Fundației, care are în vedere cele patru mari probleme ce formează baza vieții: sănătatea, munca, mintea și sufletul”, scria revista Albina din 1937 despre activitatea fără odihnă a profesorului Dimitrie Gusti.

Profesorul Dimitrie Gusti a fost numit comisar general al pavilionului românesc la Expoziția Universală de la New York din anul 1939, iar activitatea sa a fost o excepțională lovitură de imagine în sprijinul României pe tărâmuri americane.

“Ce înseamnă a fi român? Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, înseamnă să locuieşti Ţara Românească cu munţii, care sunt ai noştri, cu dealurile, care sunt ale noastre, cu câmpiile, cu ţărmul mării, care este al nostru. A fi român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat. Şi mai ales a fi român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului pe care le putem arăta cu cinste oricui nu au avut încă răgazul să se desfăşoare în deplinătatea lor, dar că avem dreptul să cerem libertatea de a le aduce la desăvârşire nu numai pentru gloria noastră, ci şi pentru binele lumii întregi”, scria marele dascăl.

După instaurarea regimului comunist, Dimitrie Gusti a fost înlăturat din învățământ și de la Academia Română. Profesorul a încetat din viață pe 30 octombrie 1955 la București, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.