Doamnele de onoare sunt asistente personale ale reginelor sau aristocratelor de rang înalt. În Europa, o doamnă în așteptare era adesea o femeie nobilă, dar de rang inferior celei pe care o slujea și era considerată secretară sau însoțitoare, chiar prietenă apropiată, în nici un caz servitoare.
În afara Europei, doamna de onoare, denumită “femeie de palat”, avea cel mai adesea rolul unei servitoare sau al unei sclave, dar avea aceleași sarcini, fiind uneori prietenă și secretară a nobilei pe care o slujea. În multe regiuni, doamna de onoare era oficial disponibilă pentru a oferi servicii sexuale monarhului și putea deveni soția sau concubina acestuia.
Reginele puteau sau nu să-și selecteze doamnele de onoare dar, chiar și atunci când aveau o astfel de libertate, alegerile lor erau de obicei puternic influențate de suveran, de părinții lor sau de anturajul monarhului.
În Europa, evoluția istorică a instituției doamnelor de onoare este 
legată de dezvoltarea curților regale. În timpul Imperiului Carolingian din secolul al IX-lea, Hincmar descrie curtea regală a lui Carol cel Pleșuv în tratatul “De Ordine Palatii” din 882. El afirmă că oficialii de la curte primeau ordine atât de la regină, cât și de la rege. Se presupune că reginele Dinastiei Merovingiene aveau slujitorii lor personali, iar în secolul al IX-lea reginele aveau un anturaj de gărzi din nobilime ca semn al statutului lor, iar unii dintre slujitori erau declarați ca aparținând exclusiv reginei.
La sfârșitul secolului al XII-lea, reginele Franței aveau propria lor curte, iar femeile nobile sunt menționate drept doamne de onoare. Cu toate acestea, în Evul Mediu, curtea unei regine europene era relativ mică, iar doamnele
care lucrau în slujba suveranelor erau puține. În 1286, regina Franței avea doar cinci doamne de onoare, iar în 1316 curțile reginelor au fost separate de cele ale copiilor regali.
Rolul doamnelor în așteptare s-a schimbat în perioada Renașterii, când a apărut un întreg ceremonial al vieții la curtea regală, iar femeile au jucat un rol semnificativ. Primele evoluții au avut loc la curțile regale italiene și s-au răspândit în Burgundia, din Burgundia în Franța și apoi în restul monarhiilor europene. Curtea Ducatului de Burgundia a fost considerată cea mai elaborată din Europa secolul al XV-lea și a devenit un exemplu pentru Franța care a început, la sfârșitul secolului al XV-lea, să introducă noi cutume care să corespundă idealurilor Renașterii.
Sarcinile doamnelor de onoare variau de la o curte regală la alta, dar funcțiile îndeplinite de acestea includeau cu siguranță competențe în respectarea etichetei, cunoașterea limbilor străine și a dansurilor, cunoștințe avansate de broderie, muzică, literatură. În plus, doamnele aveau sarcini de secretariat – citeau corespondența reginei și răspundeau la scrisori în numele ei. Trebuiau să știe să călărească și participau, împreună cu regina, la orice activitate avea aceasta, îi îngrijeau garderoba și bijuteriile, supravegheau servitoarele și o țineau pe suverană la curent cu activitățile de la curte, transmițând discret mesajele acesteia de fiecare dată când li se cerea acest lucru.
Austria
Modelul de la curtea Ducatului de Burgundia, precum și modelul de la curtea spaniolă au influențat organizarea curții imperiale austriece în secolul al XVI-lea, când Olanda, Spania și Austria au fost unite în dinastia Habsburgilor. La jumătatea secolului al XVI-lea, curtea împărăteselor de Habsburg erau formată dintr-o hofmesterees care era doamna principală de onoare, o hofdame sau “Mere de filles”, care se afla pe locul al doilea ca importanță și era adjunctă al hofmesterees, dar și responsabilă cu organizarea servitoarelor de onoare și a cameristelelor.
În 1619, a fost înființată o instituție care se ocupa de rolurile la curtea imperială. Prima poziție era numită Obersthofmeisterin (stăpâna robei) și se afla pe locul al doilea după împărăteasă, fiind responsabilă pentru tot personalul feminin. Următorul rang aparținea ayas-urilor, adică guvernantelor copiilor imperiali. Pe poziția a treia se aflau Fräuleinhofmeisterin, înlocuite mai târziu de Obersthofmeisterin, care aveau responsabilitatea femeilor necăsătorite de la curte și a conduitei lor. Restul erau Hoffräulein (domnișoare de onoare), tinere necăsătorite din mica nobilime care în mod normal lucrau până se căsătoreau. Hoffräulein puteau fi uneori promovate în poziția de Kammerfräulein. Modelul curții austriece a fost fost preluat de majoritatea curților princiare din Germania, Danemarca și Suedia.
Franța
Cum am spus, reginele Franței aveau o curte separată de cea a monarhului încă de la sfârșitul secolului al XII-lea. O ordonanță din 1286 notează că regina Ioana I de Navarra avea un grup de cinci doamne și domnișoare. În 1480, doamnele de onoare au fost împărțite în Femmes mariées (doamne de onoare) și Filles d’honneur (domnișoare de onoare).
Numărul doamnelor în așteptare a crescut gradual – de la doar cinci în 1286 la 23 în 1490, apoi la 39 în 1498 și aproximativ 54 în secolul al XVI-lea. Această extindere a prezenței feminine la curte a fost atribuită atât Annei de Bretania, care i-a încurajat pe toți curtenii bărbați să-și trimită fiicele la 
ea, cât și lui Francisc I, care a fost chiar criticat pentru faptul că încuraja „prezența constantă” a femeilor la curte, iar acestea bârfeau și se amestecau în treburile statului.
Titlul celui mai înalt rang feminin la curtea franceză a fost “Surintendante de la Maison de la Reine”. Superintendenta și guvernanta Copiilor Franței au fost singurele deținătoare de funcții care depuneau jurământul de loialitate regelui însuși. Funcția a fost creată în 1619 și a fost vacantă între moartea Mariei Anne de Bourbon, în 1741, și numirea Mariei Louise de Savoia-Carignan, Prințesă de Lamballe, în 1775.
Al doilea cel mai înalt rang a fost cel al primei doamne de onoare, care avea aproximativ aceleași sarcini ca și superintendenta, angaja și supraveghea curtenii și se ocupa de rutina zilnică a reginei, precum și de cheltuielile acesteia. Postul a fost creat în 1523.
Al treilea titlu se numea dame d’atour și avea ca misiune supravegherea formală a garderobei și bijuteriilor reginei și îmbrăcarea acesteia, postul fiind creat în 1534.
Al patrulea rang a fost cel al doamnelor, numit din 1523 “dame d’honneur”, compus din doamnele în așteptare a 
căror sarcină era pur și simplu să fie însoțitoare ale reginei oriunde mergea aceasta, să participe și să asiste la ceremoniile curții.
Următoarele în ierarhie erau filles d’honneur sau demoiselles d’honneur, fiicele necăsătorite ale nobilimii care aveau aceleași sarcini ca și doamnele, dar erau plasate la curte pentru a învăța eticheta și a-și găsi un soț adecvat. Acestea erau supravegheate de guvernante, pentru a fi protejate de tentațiile nepotrivite. Poziția de filles d’honneur a fost abolită în 1674 și înlocuită de “dames du palais”.
Locul următor era ocupat de “Première femme de Chambre”, care avea sub supraveghere restul cameristelor și spălătoreselor. “Première femme de Chambre” avea cheile camerelor reginei și putea să accepte sau să refuze audiențele, ceea ce îi oferea o poziție foarte puternică la curtea regală.
În timpul Primului Imperiu, doamna principală de onoare avea în subordine între 20 și 36 de “dames du palais”, iar în timpul celui de-al Doilea Imperiu, curtea împărătesei era formată din Grand-Maitresse și dames d’honneur, urmate de șase (mai târziu douăsprezece) dames du palais.
Curtea Ducatului de Burgundia, situată în Olanda în secolul al XV-lea, era renumită 
pentru ceremonialul elaborat și a devenit un model pentru alte curți ale Europei, în special pentru curtea imperială austriacă în secolul al XVI-lea, când Olanda și Austria au fost unite prin dinastia Habsburgică.
În secolul al XVI-lea, clasa doamnelor de onoare de la curțile guvernatorarelor habsburgice ale Olandei, Margareta a Austriei și Maria a Ungariei, era compusă dintr-o hofmeesteres sau dame d’honneur care serveau ca doamne principale de onoare. “Hofdame” sau Mere de filles se clasa pe locul al doilea și era adjunctă a doamnei principale și responsabilă pentru domnișoarele de onoare, cunoscute și sub numele de demoiselle d’honneur, fille d’honneur sau Junckfrauen, dar și pentru cameriste (kameniersters).
În secolul al XIX-lea, doamnele în așteptare de la curtea olandeză erau conduse de Grootmeesteres („Marea stăpână”), urmată de doamnele aflate pe rangul al doilea, Dames du Palais (doamnele căsătorite de onoare) și de Hofdames (domnișoarele de onoare).
Beatrix a Olandei avea în total șapte Hofdames care au însoțit-o pe regină și pe celelalte membre ale Casei Regale în timpul vizitelor și primirilor la Curtea Regală. Regina le plătea cheltuielile, dar acestea nu primeau niciun salariu pentru munca lor. Deși nu toate aceste doamne erau membre ale aristocrației olandeze, fiecare avea un soț „notabil”. Pentru a deveni Hofdame, doamnele trebuiau să aibă un comportament social fără pată și să fie discrete, acestea fiind cele mai importante recomandări pentru a ajunge la curtea regală. Regina en titre Maxima a Olandei a redus numărul doamnelor de onoare la trei.
Imperiul Țarist
La curtea Rusiei imperiale, funcția de domnișoară de onoare a țarinei era împărțită între soțiile sau văduvele aristocraților agreați de țar și chiar tinerele mai norocoase din familia țarinei. Primul rang era al trezoreriei țarinei, cel de-al doilea al doamnelor de însoțire, iar în a treia categorie erau asistentele personale ale copiilor imperiali.
În această categorie, cel mai semnificativ post era numit “mamok” și pentru el erau selectate văduvele mai în vârstă, adesea rude cu țarul sau țarina. Toate funcțiile se obțineau prin decret imperial. Grupul de doamne de onoare se afla deasupra rangului Svetlichnaya, rezervat femeilor care se ocupau de ținutele țarinei. În subordinea lor se aflau cameristele, spălătoresele și oamenii de încredere care verificau îndeplinirea atribuțiilor de către ceilalți membri ai personalului.
În 1722, acest sistem a fost desființat și curtea imperială rusă a fost reorganizată în conformitate cu reformele lui Petru cel Mare pentru occidentalizarea Rusiei, astfel încât curtea țarinei a fost organizată după modelul german.
Locurile deținute în mod tradițional de soțiile boierilor – asistente, menajere, servitori, guvernante – au fost
desființate și înlocuite de Petru cel Mare cu o nouă ierarhie inspirată de eticheta curții de la Versailles și mai ales de modelele germane, noua ierarhie folosind chiar și terminologia germană. Ober-Hofmeisterin avea primul rang, în clasa a doua se aflau soțiile membrilor Consiliului privat al Rusiei, urmau doamnele de onoare care erau soții ale ofițerilor de grad înalt, menajerele, cameristele și guvernantele. În 1826, țarul Nicolae I a decis ca doar 36 de doamne să fie în slujba împărătesei, a marilor ducese și a prințeselor familiei imperiale.
Majoritatea acestor doamne, femei nobile de rang înalt, erau membre ale Ordinului Sfânta Ecaterina, iar pozițiile lor implicau rar un serviciu zilnic la curtea imperială, fiind, de fapt, prezente doar la evenimentele importante.
În timpul ceremoniilor oficiale, doamnele de onoare trebuiau să poarte doar anumite rochii, conform unui regulament din 1834 care stabilea ținutele și culorile permise pentru fiecare. Unele purtau un portret în miniatură al împărăteasei pe umărul drept și au fost numite dames à portrait, aceasta fiind una dintre cele mai prestigioase poziții de la curte. După ce părăseau serviciul activ, ele purtau portretul miniatural al țarinei pe umărul stâng. Alte doamne de onoare purtau inițialele țarinei sau ale marii ducese pe care o slujeau încrustate într-o bijuterie cu diamante, fixată pe umărul stâng.
Anglia
În Evul Mediu, Margareta a Franței, regină a Angliei, cea de-a doua soție a regelui Eduard I, este menționată că a avut șapte doamne de onoare: trei erau căsătorite fiind numite Domina și patru domnișoare de onoare, dar nu este menționată nicio doamnă principală de onoare. Până în secolul al XV-lea, majoritatea slujitorilor reginei erau încă bărbați.
La mijlocul secolului al XV-lea, regina Elizabeth Woodville avea doar cinci doamne în așteptare, dar la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, doamnele de onoare au primit un loc dominant la curtea engleză. Viața de curtea Ducatului de Burgundia a servit și în acest caz ca exemplu.
Regina Elisabeta de York a avut numeroase doamne de onoare, după cum consemna ambasadorul spaniol Rodrigo de Puebla: “Regina are treizeci și două de doamne, toate magnifice și cu un stil splendid”. Se presupune că dintre cele 36 de doamne, optsprezece erau nobile. În afară femeilor angajate în mod oficial ca doamne în așteptare, restul personalului feminin al reginei era format din fiicele și soțiile aristocraților care locuiau la curtea regală.
Sarcinile doamnelor de onoare în timpul Tudorilor erau să o însoțească în public și în privat pe regină oriunde mergea, să o distreze cu muzică, dans sau cântece, să o îmbrace, să o îmbăieze și să o ajute să folosească toaleta pentru că regina Angliei nu trebuia să facă nimic singură, ci trebuia să fie în permanență asistată.
În perioada dinastiei Tudor, în fruntea curții reginei se afla “Mistress of the Robes”, urmată în rang de “First Lady of the Bedchamber”, “Woman of the Bedchamber” și, apoi, de “Maid of Honour”. Toate aceste poziții aveau în subordine o suită de doamne pe care le coordonau și care lucrau, la modul cel mai practic, pentru regină.
