Elisabeth Bowes-Lyon, mama reginei Elisabeta a II-a, s-a născut pe 4 august 1900 într-o familie de nobili scoțieni, fiind a noua din cei zece copii ai celui de-al 14-lea Conte de Strathmore, Claude George Bowes-Lyon și ai soției lui, Cecilia Bowes-Lyon. Cel mai probabil fetița s-a născut în reședința părinților din Londra sau într-o ambulanță trasă de cai, în drum spre spital. Viitoarea regină și-a petrecut copilăria în Hertfordshire și la castelul Glamis din Scoția, care, în timpul Primului Război Mondial, a devenit centru de recuperare pentru soldații în convalescență.
Albert, cel de-al doilea fiu al regelui George al V-lea, a cerut-o pe tânără prima dată în căsătorie în 1921, însă ea a refuzat. Când prințul a decis că nu se va căsători cu nimeni altcineva, mama lui, regina Mary de Teck, a venit la reședința Glamis pentru a o cunoaște pe fata care îi furase inima fiului ei și s-a convins că Elisabeth era „singura care îl poate face fericit pe Bertie”.
În februarie 1922, tânăra a fost domnișoară de onoare la nunta surorii lui Albert, Prințesa Mary, cu vicontele Lascelles, iar o lună mai târziu, ducele a cerut-o din nou în căsătorie, dar ea l-a refuzat iarăși. În cele din urmă, delicata contesă a acceptat să se căsătorească cu el, în ciuda temerilor legate de viața în familia regală. Logodna a fost anunțată în ianuarie 1923, iar nunta a avut loc pe 26 aprilie 1923 la Westminster Abbey, Elisabeth devenind Alteța Sa Regală Ducesa de York.
Mariajul a fost un prim semn de modernizare a monarhiei britanice, pentru că prințesa aparținea unei familii nobile, nu regale și până la acel moment prinților nu le fusese permis să se căsătorească decât cu tinere din familii domnitoare. Elisabeth a întruchipat ideile tradiționale despre familie, și-a asumat cu devotament îndatoririle publice și a fost supranumită „Ducesa Zâmbitoare”, datorită surâsului pe care îl afișa mereu în public.
În anul 1926, a venit pe lume primul copil al cuplului, Prințesa Elisabeta, numită în familie „Lilibet”, viitoarea regina Elisabeta a II-a, și, patru ani mai târziu s-a născut Margaret Rose, cea de-a doua fiică. Pe 20 ianuarie 1936, când a murit regele George al V-lea, la tron a urmat fratele mai mare al lui Albert, Eduard, care a devenit Regele Eduard al VIII-lea, însă în scurt timp tânărul a provocat o criză constituțională, insistând să se căsătorească cu Wallis Simpson, apoi a abdicat în favoarea lui Bertie, care a devenit rege pe 11 decembrie 1936, luându-și numele George al VI-lea. Suveranul și Elisabeth au fost încoronați pe 12 mai 1937, dată care fusese deja aleasă pentru încoronarea lui Eduard al VIII-lea, iar coroana pe care a purtat-o noua suverană era făcută din platină și încrustată cu celebrul diamant Koh-i-Noor.
În timpul celui de-al Doilea Război mondial, regele și regina au devenit simboluri ale determinării naționale de a lupta împotriva nazismului și, la scurt timp după Declarația de război, a fost concepută Cartea Reginei despre Crucea Roșie, model după care a funcționat serviciul public de îngrijire a victimelor războiului. Elisabeth a refuzat să părăsească Londra sau să își trimită copiii în Canada, rămânând în capitală chiar și în timpul bombardamentelor devastatoare care au lovit orașul. Atunci când a fost sfătuită de guvern să facă acest pas, a spus: „Copiii nu vor pleca fără mine, eu nu îl voi părăsi pe Rege, iar Regele nu va pleca niciodată”.
Regina a vizitat trupele, spitalele și fabricile care au fost atacate de Luftwaffe, dar într-o primă fază acțiunile ei au provocat ostilitate. Oamenii aruncau cu gunoi și mulțimile țipau pentru că era îmbrăcată în haine scumpe. Treptat populația Londrei a început să-i aprecieze devotamentul pentru cauza Angliei și curând, datorită influenței pe care o avea asupra poporului, Adolf Hitler a numit-o „cea mai periculoasă femeie din Europa.”
După război, starea de sănătate a regelui George al VI-lea a început să se deterioreze. Turneul regal din 1948 a fost amânat pentru că situația lui s-a agravat, iar în vara anului 1951 regina Elisabeth și fiicele ei și-au asumat angajamentele publice în numele suveranului. În septembrie, George al VI-lea a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, iar pe 6 februarie 1952 a murit în timp ce dormea, Elisabeth fiind numită după aceea „Regina-mamă” sau „Regina-mămică.”
Devastată după moartea soțului, suverana văduvă s-a retras în sudul Marii Britanii, s-a ocupat de lucrările de consolidare ale Castelului Mey de pe coasta Caithness a Scoției, unde mergea în fiecare an, dar, treptat, și-a reluat îndatoririle oficiale, devenind o sfătuitoare de nădejde a fiicei ei, Regina Elisabeta a II-a.
Pe 30 martie 2002, la ora 15:15, Regina mamă a murit în somn în Royal Lodge, Windsor Great Park. Avea 101 de ani și era cel mai longeviv membru al familiei regale din istoria Marii Britanii la acel moment. Acest record a fost depășit pe 24 iulie 2003, de către cumnata ei, prințesa Alice, Ducesă de Gloucester, care a murit la vârsta de 102 de ani, pe 29 octombrie 2004.
Regina mamă și-a lăsat moștenire toate proprietățile reginei Elisabeta a II-a, cu excepția unor sume de bani pentru servitorii cei mai apropiați. Averea ei a fost estimată la circa 70 de milioane de lire, incluzând tablouri, câteva superbe ouă Fabergé, mai multe bijuterii și câțiva cai de rasă.
