Rotonda Scriitorilor din Parcul Cișmigiu a fost inaugurată la sfârșitul lui iunie 1943, în prezența Regelui Mihai. Crearea statuilor celor mai reprezentativi scriitori români a fost ideea lui Ion Petrovici, ministrul Culturii, execuția fiind încredințată sculptorilor epocii, cei care au primit misiunea de a dăltui în piatră chipurile oamenilor de litere fiind Theodor Burcă, Constantin Baraschi, Oscar Späthe, Ion Grigore Popovici, Ion Jalea, Mihai Onofrei, Cornel Medrea, Ion Dimitriu-Bârlad, Milița Petrașcu, Oscar Han și Alexandru Călinescu.
Busturile lui Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Odobescu, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuţă, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif şi Octavian Goga (scos ulterior de pe soclu) au străjuit de atunci Grădina Cişmigiului, ca semn de pios şi simbolic omagiu de cinstire pentru patrimoniul cultural naţional.
În 1944, bustul lui Octavian Goga, realizat de sculptorul Ion Jalea (cel care a creat și bustul lui Eminescu), a fost înlăturat, soclul rămânând gol timp de câțiva ani, până când, în anii ‘60, a fost instalat bustul lui Ion Creangă, realizat de Ion Jiga
“Nu se putea închipui un decor mai potrivit pentru o galerie a gloriilor literaturii româneşti decât minunatul cadru de frunziş şi flori al Rotondei romane din Cişmigiu, simfonie de culori în care generozitatea anotimpului se aliază atât de măestrit cu arta grădinarului. Cele douăsprezece icoane ale scriitorilor români se desprind ca viziuni de artă pe fondul unei exuberante vegetaţii, chemându-ne la reculegere pioasă, la admiraţie pentru ceea ce geniul naţiunii a putut întruchipa.
Este un omagiu pe care arta plastică îl aduce artei scrisului, o plecată închinare a generaţiei de astăzi în faţa operei de creaţiune în care s-a revărsat bogăţia sufletească a generaţiei de ieri, cristalizând îndrumările spirituale eterne ale naţiunii. Faţă de simbolul pe care-l reprezintă această strălucită revărsare de artă, unele mici cusururi de realizare rămân cu o importanţă secundară.
De pildă, s-ar putea spune că asemănarea fizică a unora din busturi este redată cu o apreciabilă aproximaţie. Că bustul lui Eminescu — altfel, o frumoasă lucrare — s-a inspirat de la chipul poetului la o vârstă prea fragedă, când băieţandrul cu plete mari abia începea să însăileze pe liră acorduri nesigure, deşi ar fi fost mai firesc să fixeze trăsăturile mature din epoca creaţiunii Scrisorilor şi Luceafărului, că în schimb,Vlăhuţă e înfăţişat cu o penibilă figură de om uzat şi gârbovit. Că e greu de identificat capul de faun — cu zâmbet batjocoritor şi cinic de satyr, — cu blândul Badea Gheorghe, cântăreţul idilelor ardeleneşti, vlăstarul sănătos al Năsăudului. Şi se mai întreabă lumea nedumerită de ce, dacă sunt curenţi reci iarna în Cişmigiu, singur Caragiale are norocul să aibă căciulă?…
Trecând peste aceste câteva chestiuni de amănunt, principalul este că frumoasa idee a Ministerului Culturii Naţionale şi a celorlalţi înalţi demnitari care l-au înţeles şi l-au ajutat a dăruit naţiunii române un adevărat altar al frumosului, un lăcaş de închinare, de încredere în ea însăşi, un moment epocal în evoluţia sufletească a neamului, un merit al generaţiei de astăzi, care exprimă nu numai un sentiment de evlavie, dar mai ales o identificare deplină cu idealurile sufletului naţional.
Ceremonia inaugurării ne-a mai sugerat şi unele constatări şi reflexiuni. Dintre producţiunile spiritului uman, literatura şi în special poezia au privilegiul de a deveni populare. Dând expresiune sentimentelor, îmbrăcând în forme sugestive frământările vieţii omeneşti, literatura are avantajul de a plăcea, de a fi înţeleasă şi gustată fără o sforţare prea grea. Din cauza aceasta, şi difuziunea ei este mare, iar numele creatorilor de opere literare ajung în urechile şi pe buzele tuturora.
Există însă şi o altă categoriede producători intelectuali mai puţin privilegiată. Oamenii de ştiinţă ajung la capacitatea de producţie după o lungă şi anevoioasă pregătire. Poetului îi este de ajuns scânteia geniului, talentului, ori numai uşurinţa versificării. Savantul trebuie să deprindă o tehnică laborioasă. Romancierul are nevoie de ceva spirit de observaţie ca să desprindă câteva aspecte din jungla umană, de ceva pătrundere psihologică spre a analiza mai mult sau mai puţin fidel stările sufleteşti, puncte de plecare ale unei lucrări de imaginaţie. Savantul, aplecat pe microscopul, pe ebrubetele, pe maşinile ori pe calculele sale, trebuie ca, pe lângă daruri naturale şi probitate, să muncească ani întregi ca să scoată la lumină faptul nou sau raportul nou între fapte existente.
Poezia e chestie de inspiraţie, ştiinţa e chestie de lungă răbdare. După moartea lui Berthelot, elevii săi au dăruit Bibliotecii Naţionale caietele sale cuprinzând 30.000 de pagini cu calculele care i-au permis să creeze Termodinamica. De aceea, Edison a spus, cu drept cuvânt, că geniul e “afacere de puţină inspiraţie şi multă transpiraţie”…
Ceea ce mai deosebeşte încă ştiinţa de literatură este că ştiinţa cere muncă şi pregătire nu numai pentru creaţiunea, dar şi pentru înţelegerea ei. Un adolescent înamorat, plimbându-se sub aleile de tei, în lumina palidă a lunei, poate recita, simţi şi înţelege versurile lui Eminescu. Pentru a înţelege teoria relativităţii, trebuie şi materie cerebrală de calitate, şi ani mulţi de trudă. O naţiune datoreşte atenţiune, interes şi recunoştinţă şi creatorilor de ştiinţă.
Și ei au drept la veneraţia naţiunii din sânul căreia au ieşit, în mediul căreia s-au format, pentru prosperitatea şi fericirea căreia au lucrat. Cu atât mai legitim este acest drept cu cât calităţile savantului nu pot fi apreciate — îndeobşte — decât de elite restrânse. Şi de aceea, privind alinierea circulară a busturilor fruntaşilor literaturii române, am avut şi o viziune de viitor: un interior de Panteon unde, sub forme mai severe, corespunzătoare genului, generaţia nouă a României să poată aduce prinosul ei de respect şi admiraţie marilor figuri reprezentative ale ştiinţei române: Poni, Cobălcescu, Haret, Istrati, Teclu, Babeş, Marinescu, Cantacuzino, Murgoci, Ţiţeica, spre a alege pe câţiva din cei care au deschis drumuri noi în cercetarea ştiinţifică şi au ridicat prestigiul numelui de român în ochii străinătăţii.
La sânul cald al recunoştinţei naţiunii, creaţiunea poetică şi cea ştiinţifică au dreptul la egală iubire. Poate că Academiei de ştiinţe îi revine rolul de a răspândi şi populariza această idee, spre a o impune în cele din urmă atenţiunii celor în măsură să o poată realiza”.
*** Constantin Kirițescu, Printre busturile de marmoră din Cişmigiu, Universul – Capitala, iulie 1943
