AcasăMonarhieElisabeta a Ungariei și miracolul trandafirilor. Cum a devenit sfântă femeia care și-a împărțit hainele săracilor

Elisabeta a Ungariei și miracolul trandafirilor. Cum a devenit sfântă femeia care și-a împărțit hainele săracilor

Elisabeta s-a născut pe 7 iulie 1207 în Pozsony, fiind fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei și al Gertrudei din Merania. Fetița a locuit în Castelul Posonium până la vârsta de patru ani, apoi a fost dusă la curtea conducătorilor Turingiei din centrul Germaniei, pentru a fi logodită cu Ludovic al IV-lea, fiind crescută aici pentru a fi familiarizată cu limba și cultura locală.

În 1221, la vârsta de 14 ani, Elisabeta s-a căsătorit cu Ludovic care în același an a fost înscăunat ca landgrav, echivalentul unui duce sau al unui conte.

Doi ani mai târziu, în 1223, în regiune au sosit călugării franciscani, iar adolescenta Elisabeta nu numai că a învățat despre idealurile lui Francisc de Assisi, dar a început să practice stilul de viață al franciscanilor. Soțul ei, Ludovic, nu a fost deloc supărat pentru acțiunile tinerei sale soții, considerând că împărțirea averii sale către săraci îi va aduce recunoștință veșnică. Astăzi el este venerat în Turingia ca sfânt, deși nu a fost niciodată canonizat de Biserica Catolică.

Tânăra Elisabeta s-a remarcat prin activități caritabile în sprijinul bolnavilor și săracilor, și-a asumat rolul de misionar, a distribuit alimente în toate zonele teritoriului stăpânit, oferindu-le chiar hainele și bijuteriile sale celor săraci, pentru ca aceștia să le valorifice atunci când regiunea a fost lovită de inundații, foamete și ciumă. În subsolul Castelului Wartburg în care locuia, Elisabeta a construit un spital cu douăzeci și opt de paturi și obișnuia să viziteze bolnavii zilnic pentru a-i alina și a le oferi cele necesare.

Viața Elisabetei s-a schimbat dramatic pe 11 septembrie 1227, când soțul ei, Ludovic, plecat pentru a se alătura celei de-a șasea cruciade, a murit de febră în Otranto, Italia, cu doar câteva săptămâni înainte de nașterea fiicei lor, Gertrude. După ce a aflat vestea morții soțului ei, Elisabeta a spus: „El este mort, este mort, pentru mine e ca și cum întreaga lume a murit astăzi.”

După moartea lui Ludovic, fratele său, Henry Raspe, și-a asumat regența în timpul minoratului celui mai mare copil al Elisabetei, Hermann. După un conflict în care s-a disputat zestrei Elisabetei și în care s-a implicat și Papa Grigore IX, văduva a părăsit curtea de la Wartburg și s-a mutat la Marburg, în Hesse.

După moartea soțului ei, tânăra îndoliată a făcut legăminte solemne confesorului ei, preotul Konrad von Marburg, care se asemănau cu cele ale unei călugărițe. Aceste jurăminte au inclus celibatul, precum și ascultarea completă de Konrad ca mărturisitor și coordonator spiritual. Tratamentul la care o supunea acest preot pe Elisabeta era extrem de aspru și a inclus standarde de comportament care erau aproape imposibil de îndeplinit.

Printre pedepsele pe care se presupune că preotul Konrad le-a ordonat pentru a-i fi aplicate tinerei Elisabeta au fost inclusiv bătăile fizice. De asemenea, el a cerut să-i trimită pe cei trei copii departe de mama lor. Angajamentul ei de a rămâne celibatară s-a dovedit însă a fi o piedică pentru ambițiile politice ale familiei sale. Elisabeta a fost ținută aproape ostatică la Pottenstein, la castelul unchiului ei, Episcopul Ekbert din Bamberg, într-un efort de a o forța să se recăsătorească. Tânăra și-a respectat însă jurămintele, amenințând chiar să-și taie nasul, astfel încât nimeni să nu o găsească atractivă pentru a se căsători cu ea.

Elisabeta a construit un spital la Marburg pentru săraci și bolnavi cu banii din zestrea ei, unde chiar ea îi îngrijea pe cei în nevoie. Biografia sa oficială, care face parte din actele procesului de canonizare, descrie modul în care a slujit bolnavilor și a continuat să dea bani celor săraci chiar și atunci când ea însăși era lipsită de mari posibilități materiale.

Dar cea mai cunoscută poveste legată de numele ei este miracolul trandafirilor. Se spune că Elisabeta lua, fără să știe nimeni, pâine pentru cei săraci din bucătăria castelului. Într-o zi s-a întâlnit cu soțul ei, Ludovic, care venea de la vânătoare, iar acesta i-a cerut să arate ce ascundea sub mantie, pentru a risipi zvonurile care circulau la curte și care o suspectau de hoție. În acel moment, mantaua care îi acoperea umerii a căzut și Ludovic a văzut-o pe soția lui înveșmântată în trandafiri albi și roșii

O altă poveste despre Elisabeta se referă leprosul Helias din Eisenach pe care tânăra l-a îngrijit chiar în patul pe care îl împărțea cu soțul ei. Soacra ei, îngrozită, i-a spus lui Ludovic ce grozăvie făcuse Elisabeta când acesta s-a întors dintr-o călătorie. Numai că, atunci când Ludovic a îndepărtat lenjeria de pat indignat, în locul unui lepros, a văzut figura lui Hristos întins în patul conjugal.

Elisabeta a murit la vârsta de 24 de ani și fost canonizată în anul 1235, în ziua de Rusalii. Foarte curând după moartea sa, au fost raportate miracole care s-au petrecut la mormântul ei și în biserica spitalului, în special miracole ale vindecării. La sugestia preotului și confesorului ei, Konrad, și prin poruncă papală, s-au făcut examinări ale celor care au fost vindecați între august 1232 și ianuarie 1235. Rezultatele acestor examinări au fost completate de biografia Elisabetei publicată într-o broșură numită Libellus de dictis quatuor ancillarum s. Elizabeth confectus, și aceste două dosare s-au dovedit suficiente pentru canonizarea rapidă făcută de Papa Grigorie al IX-lea pe 25 mai 1235.

Altarul Elisabetei a devenit unul dintre principalele centre de pelerinaj în secolul al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea. Bula papală prin care este declarată sfântă se află expusă la Deutschordenskirche din Viena. Corpul ei a fost așezat într-un altar de aur care poate fi văzut și astăzi în biserica din Marburg, lăcaș care-i poartă numele.

La trei sute de ani după moartea ei, unul dintre mulți săi descendenți, Landgravul Philip I „Magnanimul” din Hesse, lider al Reformei Protestante și unul dintre cei mai importanți susținători ai lui Martin Luther, a percheziționat biserica din Marburg și a cerut ordinului teutonic să predea osemintele Elisabetei, pentru a-i dispersa moaștele. Philip a luat potirul încrustat cu agate în care se odihnea capul sfintei, care a ajuns în posesia trupelor suedeze în timpul Războiului de Treizeci de ani și se află acum la Muzeul de Istorie Suedeză din Stockholm.

Craniul și câteva dintre oasele ei pot fi văzute la mănăstirea vieneză care-i poartă numele, o parte din moaște au fost păstrate în biserica Carmelitelor de la Bruxelles, o alta în capela din La Roche-Guyon, pe Sena, iar o parte considerabilă se află în tezaurul orașului Hanovra.

Numeroase spitale, deopotrivă catolice și protestante, poartă astăzi numele Sfintei Elisabeta a Ungariei.

 

Galerie foto:

Niciun comentariu

Lasă un comentariu