Elisabeta s-a născut pe 7 iulie 1207 în Pozsony și a fost fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei și al Gertrudei din Merania. Fetița a locuit în Castelul Posonium până la vârsta de patru ani, apoi a fost dusă la curtea conducătorilor Turingiei din centrul Germaniei, unde a fost logodită cu Ludovic al IV-lea, fiind crescută aici pentru a fi familiarizată cu limba și cultura locală.
În 1221, la vârsta de 14 ani, Elisabeta s-a căsătorit cu Ludovic, care în același an a fost înscăunat ca landgrav, titlu echivalent cu cel de duce sau conte. Doi ani mai târziu, în 1223, în regiune au sosit călugării franciscani, iar adolescenta nu numai că a învățat despre principiile lui Francisc de Assisi, dar a început să practice stilul de viață al franciscanilor.
Ludovic nu a fost deloc supărat pentru acțiunile tinerei soții, considerând că împărțirea averii către săraci îi va aduce recunoștință veșnică. Astăzi el este venerat în Turingia ca sfânt, deși nu a fost niciodată canonizat de Biserica Catolică. Elisabeta s-a remarcat prin activități caritabile în sprijinul bolnavilor și săracilor, și-a asumat rolul de misionar, a distribuit alimente și și-a împărțit hainele și bijuteriile celor în nevoie, pentru ca aceștia să le valorifice atunci când regiunea a fost lovită de inundații, foamete și ciumă. În subsolul Castelului Wartburg în care locuia, Elisabeta a construit un spital cu douăzeci și opt de paturi și obișnuia să viziteze zilnic bolnavii pentru a-i alina și a le oferi cele necesare.
Viața ei s-a schimbat dramatic pe 11 septembrie 1227, când soțul, Ludovic, s-a alăturat celei de-a șasea cruciade. Bărbatul a murit în Otranto, Italia, cu doar câteva săptămâni înainte de nașterea ultimei lor fiice, Gertrude. Când aflat vestea morții lui, Elisabeta a spus: “El este mort, este mort, pentru mine e ca și cum întreaga lume a murit astăzi.”
La scurt timp după aceea, fratele landgravului, Henry Raspe, și-a asumat regența în timpul minoratului celui mai mare copil al Elisabetei, Hermann, dar, după un conflict cu acesta, văduva a părăsit curtea de la Wartburg și s-a mutat la Marburg, în Hesse.
În acea perioadă tânăra îndoliată i-a făcut legăminte solemne confesorului ei, preotul Konrad von Marburg, care se asemănau cu cele ale unei călugărițe. Aceste jurăminte au inclus asumarea celibatului și ascultarea completă către cel care îi era coordonator spiritual, dar tratamentul la care o supunea preotul pe Elisabeta era extrem de aspru și includea standarde de comportament aproape imposibil de îndeplinit.
Pedepsele care se presupune că preotul Konrad le-a ordonat pentru a-i fi aplicate Elisabetei includeau bătăi crunte și tot el a cerut separarea de cei trei copii pe care femeia îi creștea cu multă dragoste. Angajamentul ei de a rămâne celibatară s-a dovedit a fi o piedică pentru ambițiile politice ale familiei. Elisabeta a fost ținută aproape ostatică la Pottenstein, la castelul unchiului ei, episcopul Ekbert din Bamberg, în speranța de a o convinge să se recăsătorească. Tânăra și-a respectat însă jurămintele, amenințând chiar să-și taie nasul, astfel încât nici un bărbat să nu o găsească atractivă pentru a o lua de soție.
Biografia ei oficială, care face parte din actele procesului de canonizare, descrie modul în care a slujit bolnavilor și a continuat să dea bani celor săraci chiar și atunci când ea însăși era lipsită de posibilități materiale, dar cea mai cunoscută poveste legată de numele Elisabetei este “miracolul trandafirilor”.
Se spune că, în primii ani ai mariajului, lua fără să știe nimeni pâine din bucătăria castelului pentru a o împărți celor săraci. Într-o zi s-a întâlnit cu soțul ei, Ludovic, care venea de la vânătoare, iar acesta i-a cerut să arate ce ascundea sub mantie, pentru a risipi zvonurile care circulau la curte și care o suspectau de hoție. În acel moment, mantaua care îi acoperea umerii a căzut și Ludovic a văzut-o pe soția lui înveșmântată în trandafiri albi și roșii
O altă poveste despre Elisabeta se referă leprosul Helias din Eisenach, pe care tânăra l-ar fi îngrijit chiar în patul pe care îl împărțea cu soțul ei. Soacra, îngrozită, i-a spus lui Ludovic ce grozăvie făcuse Elisabeta când acesta s-a întors dintr-o călătorie, iar când Ludovic a îndepărtat lenjeria de pat indignat, în locul unui lepros a văzut figura lui Hristos întins în patul conjugal.
Elisabeta a încetat din viață la doar 24 de ani și fost canonizată în anul 1235, în ziua de Rusalii. Foarte curând după aceea au fost raportate miracole care s-au petrecut la mormântul ei și în biserica spitalului, în special miracole ale vindecării. Prin poruncă papală, preoții au făcut examinări ale celor care susțineau că au fost vindecați între august 1232 și ianuarie 1235, iar rezultatele acestor investigații au fost completate de biografia Elisabetei (publicată într-o broșură numită Libellus de dictis quatuor ancillarum s. Elizabeth confectus), cele două dosare dovedindu-se suficiente pentru canonizarea rapidă pe care a făcut-o Papa Grigorie al IX-lea pe 25 mai 1235.
Altarul Elisabetei a devenit unul dintre principalele centre de pelerinaj în secolul al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea. Bula papală prin care este declarată sfântă este expusă la Deutschordenskirche din Viena, iar corpul ei a fost așezat într-un altar de aur care poate fi văzut și astăzi în biserica din Marburg, lăcaș care-i poartă numele.
La trei sute de ani după moartea Elisabetei, unul dintre mulți săi descendenți, Landgravul Philip I “Magnanimul” din Hesse, lider al Reformei Protestante și unul dintre cei mai importanți susținători ai lui Martin Luther, a percheziționat biserica din Marburg și a cerut ordinului teutonic să-i predea osemintele, pentru a-i dispersa moaștele. Philip a luat potirul încrustat cu agate în care era așezat capul sfintei, acesta a ajuns în posesia trupelor suedeze (în timpul Războiului de Treizeci de ani) și se află astăzi la Muzeul de Istorie Suedeză din Stockholm.
Rămășițele ei se află la mănăstirea vieneză care-i poartă numele, o parte din moaște au fost păstrate în biserica Carmelitelor de la Bruxelles, o alta în capela din La Roche-Guyon, pe Sena, iar o parte considerabilă se află în tezaurul orașului Hanovra.
Numeroase spitale, atât catolice, cât și protestante, poartă astăzi numele Sfintei Elisabeta a Ungariei.
Galerie foto:
