S-a născut pe 7 iulie 1207 în Pozsony și a fost fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei și a Gertrudei din Merania. Elisabeta a a locuit la Castelul Posonium până la vârsta de patru ani, apoi a fost dusă la curtea conducătorilor Turingiei din centrul Germaniei, unde a fost logodită cu Ludovic al IV-lea, fiind crescută aici pentru a fi familiarizată cu tradițiile locale.
În 1221, la vârsta de 14 ani, s-a căsătorit cu Ludovic, care în același an a fost înscăunat ca landgrav, titlu echivalent cu cel de duce sau conte. Doi ani mai târziu, în regiune au sosit călugării franciscani, iar adolescenta nu numai că a aflat principiile lui Francisc de Assisi, dar a început să practice stilul de viață al franciscanilor.
Bărbatul nu a fost deloc supărat pentru acțiunile filantropice ale tinerei soții, considerând că împărțirea averii către săraci îi va aduce recunoștință veșnică. Astăzi el este venerat în Turingia ca sfânt, deși nu a fost canonizat de Biserica Catolică. Atunci când regiunea a fost lovită de inundații, foamete și ciumă, Elisabeta s-a remarcat prin activitățile caritabile în sprijinul bolnavilor și săracilor, și-a asumat rolul de misionar, a distribuit alimente și și-a împărțit hainele și bijuteriile celor în nevoie, pentru ca aceștia să le valorifice. În subsolul Castelului Wartburg a construit un spital cu douăzeci și opt de paturi și obișnuia să viziteze zilnic bolnavii pentru a-i alina și a le oferi cele necesare.
Viața ei s-a schimbat dramatic pe 11 septembrie 1227, când Ludovic s-a alăturat celei de-a șasea cruciade. Bărbatul a fost ucis la Otranto, în Italia, cu doar câteva săptămâni înainte de nașterea ultimei lor fiice, Gertrude. Când a aflat vestea morții lui, Elisabeta ar fi spus: “El este mort, este mort, pentru mine e ca și cum întreaga lume a murit astăzi.”
La scurt timp după aceea, fratele landgravului, Henry Raspe, și-a asumat regența în timpul minoratului celui mai mare copil al Elisabetei, Hermann, dar, după un conflict cu bărbatul, văduva a părăsit curtea de la Wartburg și s-a mutat la Marburg, în Hesse.
În acea perioadă i-a făcut legăminte solemne confesorului ei, Konrad von Marburg, care se asemănau cu cele ale unei călugărițe. Aceste jurăminte au inclus asumarea celibatului și ascultarea completă pentru cel care îi era coordonator spiritual, dar tratamentul la care o supunea preotul era extrem de aspru și includea standarde de comportament aproape imposibil de îndeplinit.
Pedepsele care se presupune că preotul Konrad le-a ordonat pentru a-i fi aplicate includeau bătăi crunte și tot el a cerut separarea de cei trei copii pe care femeia îi creștea cu multă dragoste. Angajamentul de a rămâne celibatară s-a dovedit a fi o piedică pentru ambițiile politice ale familiei. Elisabeta a fost ținută aproape ostatică la Pottenstein, la castelul unchiului ei, episcopul Ekbert din Bamberg, care spera că astfel o va convinge să se recăsătorească. Chiar și în aceste condiții, și-a respectat jurămintele, amenințând să își taie nasul, astfel încât niciun bărbat să nu o găsească atractivă pentru a o lua de soție.
Biografia oficială, care face parte din actele procesului de canonizare, descrie modul în care a slujit bolnavilor și a continuat să le ofere bani celor săraci chiar și atunci când ea însăși era lipsită de posibilități materiale, dar cea mai cunoscută poveste legată de numele Elisabetei este “miracolul trandafirilor”.
Se spune că, în primii ani ai mariajului, lua fără să știe nimeni pâine din bucătăria castelului pentru a o împărți nevoiașilor. Într-o zi s-a întâlnit cu soțul ei, care venea de la vânătoare, iar acesta i-a cerut să arate ce ascunde sub mantie, pentru a risipi zvonurile care circulau la curte și care o suspectau de hoție. În acel moment, mantaua care îi acoperea umerii a căzut și Ludovic a văzut-o pe soția lui înveșmântată în trandafiri albi și roșii
O altă poveste despre Elisabeta se referă leprosul Helias din Eisenach, pe care l-ar fi îngrijit chiar în dormitorul pe care îl împărțea cu Ludovic. Soacra, îngrozită, i-a spus bărbatului despre grozăvie când acesta s-a întors dintr-o călătorie, dar când acesta a îndepărtat lenjeria de pe patul conjugal, în locul leprosului ar fi văzut figura lui Christos.
Elisabeta a încetat din viață la doar 24 de ani și fost canonizată în anul 1235, în ziua de Rusalii. Foarte curând după aceea au fost raportate miracole care s-au petrecut la mormântul ei și în biserica spitalului, în special miracole ale vindecării. Prin poruncă papală, preoții au făcut examinările celor care susțineau că au fost tămăduiți între august 1232 și ianuarie 1235, iar rezultatele acestor investigații au fost completate de biografia publicată într-o broșură numită “Libellus de dictis quatuor ancillarum s. Elizabeth confectus”, cele două dosare dovedindu-se suficiente pentru canonizarea rapidă pe care a decis-o Papa Grigorie al IX-lea pe 25 mai 1235.
Altarul ei a devenit unul dintre principalele centre de pelerinaj în secolul al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea. Bula papală prin care este declarată sfântă este expusă la Deutschordenskirche din Viena, iar rămășițeșe Elisabetei au fost așezate într-un altar de aur care poate fi văzut astăzi în biserica din Marburg, lăcaș care-i poartă numele.
La 300 de ani după moartea sfinei, unul dintre descendenții ei, Landgravul Philip I “Magnanimul” din Hesse, lider al Reformei Protestante și unul dintre cei mai importanți susținători ai lui Martin Luther, a percheziționat biserica din Marburg și a cerut să i se predea osemintele, pentru a-i dispersa moaștele. Philip a luat potirul încrustat cu agate în care era așezat capul ei, acesta a ajuns în posesia trupelor suedeze (în timpul Războiului de Treizeci de ani) și se află astăzi la Muzeul de Istorie din Stockholm.
Numeroase spitale, atât catolice, cât și protestante, poartă astăzi numele Sfintei Elisabeta a Ungariei.
Galerie foto:
