Cu câteva zeci de ani în urmă se mai puteau citi, într-un vechi cimitir din Constantinopol, săpate în marmura unui monument, alături de o paletă și câteva pensule, următoarele versuri ale lui Dimitrie Bolintineanu, scrise în româneşte:
Abia se nasce-o floare în arborul de viață
Nefericitei țări
Și moartea cea fatală o scutură, o îngheață
Sub ale tale crude și amare sărutări.
Așa pieri departe de patria-i iubită
Pictorul exilat
Cu anii săi cei tineri, cu fruntea înflorită,
De vise grațioase ce-n lacrimi s-au schimbat
Sub placa grea de marmură a cimitirului ortodox din Pera erau îngropaţi pictorii Ioan Negulici şi Barbu Iscovescu, două figuri luminoase de artişti ai Revoluţiei de la 1848. De la moartea celui din urmă s-au împlinit recent 169 de ani.
Fiu al unui zugrav iconar – cum li se spunea la începutul secolului al XIX-lea celor ce se îndeletniceau cu pictarea icoanelor – Barbu Iscovescu, născut pe 24 noiembrie 1816 la București, s-a aflat din copilărie printre culori, pânze şi pensule, uimindu-și părinții de timpuriu prin înclinarea pentru desen.
Împletit cu o perseverenţă şi o tenacitate rare, talentul fiului de zugrav s-a manifestat încă din anii de studii petrecuţi la Academia de Arte Frumoase din Viena, perioadă în care a început să cunoască, prin intermediul prietenului său, Gârlăşteanu, mişcarea revoluţionară a epocii şi pe tinerii revoluţionari români ce se aflau atunci în străinătate.
Sub influenţa ideilor înnoitoare şi mânat de dorul de ţară, Iscovescu a plecat în 1847 spre pământul natal, colindând luni întregi oraşele Banatului, cunoscute şi dintr-o călătorie anterioară, şi pe cele ale Olteniei.
Din această perioadă datează o serie întreagă de peisaje citadine („Răspântii de uliţe“, „Poşta veche“, „Hanul nemţesc“), precum şi valorosul tablou „Român plăieş din Banat“.
Lucrările demonstrează caracterul inovator al creaţiei sale artistice, explorarea peisajului, foarte puţin practicat pe atunci în ţară, sau încercările de a fixa pe pânză portretele oamenilor din popor. Primăvara anului 1848 l-a găsit pe pictor în mijlocul tinerilor ce pregăteau cu febrilitate revoluţia. Iscovescu a primit misiuni de încredere, cum ar fi, de exemplu, zugrăvirea stindardului care, după mărturiile contemporanilor, ar fi purtat înscrise pe el cuvintele „Dreptate şi frăţie“.
Dar Iscovescu nu a luptat numai cu penelul. În fruntea mulțimii de oameni care se îndreptau în dimineaţa de 8 iunie 1848 spre palatul domnesc pentru a cere recunoaşterea Constituţiei, se afla, alături de C. A. Rosetti, Niţă Magheru, pictorii Negulici şi Rosenthal, şi Barbu Iscovescu. De altfel, tot el a fost primul care a pătruns atunci în palatul lui Bibescu Vodă.
Artistul a realizat în acea perioadă portretele „Niță Magheru“, „Nicolae Golescu“, „Constantin D. Aricescu”, “Petre Mateescu” și desenul în creion ce o înfăţişează pe Zinca Golescu, mama fraților Golești: Nicolae, Ștefan, Radu și Alexandru.
Galerie foto
După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, Iscovescu a fost exilat, asemenea celorlalţi revoluţionari de frunte, şi silit să înceapă o viaţă de peregrinări. În răstimpul cât a trăit în Ardeal şi Banat, a pictat portretele conducătorilor mişcării revoluţionare ardelene şi a celei sârbeşti, pentru ca mai târziu, la Paris, să se ocupe de copierea unor gravuri ce înfăţişau domnitorii români, lucrări pe care le semnala însuşi Nicolae Bălcescu.
În toamna anului 1852, Barbu Iscovescu s-a îndreptat spre Constantinopol. După cum știm din corespondența purtată cu Th. Aman, în drum spre capitala Imperiului Otoman, în noiembrie 1852, după ce trecuse prin Atena, pictorul s-a aflat la Smirna, unde a rămas timp de mai multe luni. Trecuse poate și prin Chios, unde se afla generalul Christian Tell, cu care a început să corespondeze.
Stabilit în cele din urmă la Constantinopol, cu sănătatea şubrezită de numeroase peregrinări, Barbu Iscovescu a încetat din viață pe 24 octombrie 1854, la doar 38 de ani.
Moartea pictorului i-a fost comunicată generalului Tell într-o scrisoare semnată de căpitanul Alexandru Cristofi, un alt revoluționar exilat, pe 15 noiembrie (stil vechi) 1854, între timp având deja loc și ceremonia înmormântării:
“Fratele nostru, Iscovescu, a scăpat de toate. Duminecă la 24/5 noemvrie, seara la 9 1/2 ore, și a fost înmormântat cu toate orânduielile, și alăturea cu Negulici și popa (preotul craiovean Atanasie Luzin, 1923 – 1853), între doi artiști”.
În afara acestor date, despre moartea artistului apar informații în memoriile aceluiași Cristofi: ,,O faptă frumoasă din partea lui Ali-bei, de la Mehmet-Ali. A spus lui Melic că are să ia de la Iscovescu 2.500 lei și, de i se va face monument, nu pretinde nimic. Și asta pentru un ghiaur! Ortodocșii și francii, frații noștri coreligionari și amici ai Iscovescului nu au venit nici la îngropare, afară de bătrânul Pizani, pentru al cărui tablou răposatul mi-a zis că voiește să-i dea un vernis, pentru care stăruise ca să și facă”.
În ajunul morții, pictorul îi chemase la el pe prietenii din Constantinopol – în afară de Christofi, pe generalul Gh. Magheru, C. Policroniade, V. Mălinescu – pentru a le împărtăși ultimele dorințe. Conform clauzelor testamentului, drept amintire, unele din bunurile sale personale intrau în posesia acestor prieteni, așa cum scrie Christofi ceva mai târziu, într-o scrisoare din 30/11 ianuarie 1855:
,,Dumnealui Mălinescu, pe lângă 5 cămăși lăsate de răposatul, i-a lăsat parte alte 6 cămăși și un fes. D-lui Magheru, 6 antici, tot un fel de argint, un stilet și un portmone; lui Baligot, 2 imonele cu verigile lor; doctorului ce l-a căutat, un ceasornic de aur; altui doctor – un lanț. Toate celelalte haine, un geamantan cu tot, s-a dat lui Apoloie; lui Marin i s-au dat un sac de voiaj și o oglindă. Toate tablourile or să se trimită la muzeu, și toate vopselele și instrumentele se vor da la studenți fără mijloace din țară”.
Executarea dispozițiilor testamentare nu s-a făcut fără dificultăți, întrucât, ținând seama de principala clauză – lăsarea tablourilor muzeului din București – reprezentantul Țării Românești la Poartă a încercat să pună sechestru imediat pe toate bunurile artistutului decedat, cu toate că în testament erau consemnați în mod expres executorii.
„Moartea Iscovescului ne-a deschis umblete multe pe la Tribunalul Porții”, mai scria Christofi într-una dintre scrisorile sale (25 noiembrie 1854).
Destinul lui Barbu Iscovescu s-a conjugat cu destinul altor doi pictori ai epocii: Ion Negulici și Daniel Rosenthal, toți trei participanți la Revoluția de la 1848, toți, pe rând, într-un fel sau altul, plătind cu viața adeziunea la idealurile revoluționare. I. Negulici a murit în exil, la Constantinopol, pe 5 aprilie 1851, în vârstă de 39 de ani, fiind înmormântat în cimitirul ortodox din cartierul Pera. Rosenthal a murit câteva luni mai târziu, pe 28 iulie 1851, în închisoarea din Pesta, la 31 de ani, iar Barbu Iscovescu după trei ani, a fost înmormîntat în același cimitir ortodox al Perei.
*** Sursa: Revista Muzeelor și Monumentelor, 1987
