Gânduri la moartea lui Emil Botta

Emil Botta s-a născut pe 17 septembrie 1911 la Putna, și-a început studiile în oraşul natal şi le-a încheiat la Bucureşti, ca absolvent al Conservatorului de artă dramatică.

Primele versuri i-au fost publicate de către Tudor Arghezi în “Bilete de papagal”, iar editorial a debutat în anul 1937, cu volumul de versuri „Întunecatul April”, distins cu Premiul Poeţilor Tineri.

În anul 1943 i-a apărut volumul de poezii „Pe-o gură de rai” şi volumul de proză „Trântorul”. Între anii 1936 și 1938 a fost actor la diferite teatre din ţară, iar în 1938 a devenit angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, interpretând magistral mari roluri din dramaturgia clasică şi contemporană, printre care cele din piesele „Suferinţele tânărului Werther”, „Patima Roşie”, „Othello”, „Macbeth”, „Nora”, „Ruy Blas”, „Fata fără zestre”, „Nunta din Perugia”, „Citadela sfărâmată” sau „Năpasta”.

Pentru un timp a fost căsătorit cu actrița Mimi (Maria) Botta (1914 – 1966), colega sa de la Teatrul Național.

Poetul-actor a debutat în cinematografie în 1939, în filmul “Se aprind făcliile”, regizat de Ion Șahighian, parteneri fiindu-i George Vraca, Nutzi Dona, Olga Porumbaru Lenita Boldur și Costache Antoniu. Au urmat, începând din 1957, “Bijuterii de familie”, „Viața nu iartă”, “Când primăvara e fierbinte”, “Poveste sentimentală”, „S-a furat o bombă”, „Pași spre lună”, „Pădurea spânzuraților”, „De-aș fi… Harap Alb”, “Șah la rege”, „Răscoala”, „Dacii”, „Reconstituirea”, „Columna”, “Dincolo de nisipuri”

Emil Botta a încetat din viaţă după o lungă şi grea suferinţă pe 24 iulie 1977 și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Emil Botta… însăşi nobleţea

S-a dus în lumea nefiinţei unul dintre cei mai aleşi artişti ai scenei şi filmului românesc, prinţul neîncoronat al spuitorilor de versuri, mare poet şi mare om de cultură, prieten fără egal nouă, celor mai tineri, desăvârşitul cavaler al sensibilităţii, Emil Botta.

S-a stins, aşa cum a trăit o viaţă întreagă, modest şi fără să tulbure pe nimeni. Mi-e greu să cred că n-am să-l mai văd niciodată înnobilând culoarele Teatrului Naţional, teatru pe care l-a slujit şi l-a iubit cu tot ce avea mai scump, până-n ultima clipă, mi-e de asemenea greu să mă obişnuiesc cu gândul că n-am să-l mai văd de-acum înainte oficiind magistral în film, dar cel mai greu şi imposibil aproape mă pot obişnui cu gândul că n-am să-l mai văd, auzindu-l, pe Emil Botta recitind din Eminescu ca un imens şi fascinant vraci medieval.

Arta sa monumentală va fi pildă, peste ani, tuturor celor ce iubesc şi preţuiesc cu adevărat misterul sacru al poeziei. În inimile celor care te-am cunoscut, cărora ne-ai cuvântat, care te-am îndrăgit şi te-am admirat, scumpe MAESTRE, vei rămâne de-a pururi ceea ce ai fost: marele BOTTA.

Ovidiu luliu Moldovan

Emil Botta…sărmanul Dionis

Rar întâlneşti, pe scenă sau pe ecran, un actor la care să simţi că ceea ce spune, ceea ce joacă, poartă amprenta lui în primul rând, că replica încărcată de sensuri, de meditaţie şi de poezie nu este rostită (cu mai mult sau mai puţin meşteşug actoricesc), ci vine şi de la el.

La Botta, totul parcă venea în primul rând de la el. Cred — şi nu o cred de astăzi, când despre atât de sfiosul, despre atât de discretul trecător prin viaţă care a fost Emil Botta se scrie dintr-o dată mult şi pe o singură coardă, elegiacă — cred aşadar şi eu, ca unul care l-am cunoscut ca poet din scris, ca actor de pe scenă, şi ca om din rarele întâlniri, când părea că se strecoară pe lângă colţul străzii de teamă să nu-i stânjenească pe cei care ocupau fără jenă trotuarul — cred, în sfârşit, că nici ca poet, nici ca actor şi nici ca om, lui Borta nu i se puteau aplica obişnuite canoane. El era un om de excepţie şi de excepţie ar fi trebuit să fie şi judecăţile asupra lui.

Dar, deşi foarte cunoscut şi preţuit, actor de mare prestigiu şi prestanţă — în teatru şi în film — nu cred totuşi că portretul trasat de succesul de care s-a bucurat ar fi prea fidel. Pentru că Emil Botta era, ca actor, deosebit tocmai prin ceea ce nu ţinea de obişnuita actorie.

Era în interpretarea lui ceva din devoţiunea, din oficierea pe care un spirit ales o aduce pe altarul unei spritualităţi alese. O critică pedestraşă, ca şi osanalele vaporoase îl lăsau rece. Botta nu accepta nici lauda goală, nici ocara de pripas, pentru un motiv pe care mi l-a destăinuit odată şi care cred că îi descrie tot universul de gândire şi simţire: era din toată fiinţa lui — el, eternicul şi dezinteresatul, el, sfiosul şi modestul — era împotriva acelui acultural şi atât de greu păcat ce apasă pe o spiritualitate, era împotriva diletantismului.

Nu exista, după el, un morb care să roadă mai sigur şi mai profund decât acesta. Şi niciodată nu l-am văzut mai în afara firii lui (o poză, ar fi spus cei ce nu l-au cunoscut şi care nu ştiau că o anume ciudată ţinută însemna la el o pavăză) decât atunci când, cu o recenzie în faţă (în care se scria despre el, ca actor, folosindu-se toată gama, mica gamă cronicarească ce începea cu «creionarea personajului» şi sfârşea cu «valenţele creaţiei»), îmi mărturisea cu profundă decepţie că nu ştie ce să creadă, pentru că nu înţelege nimic.

Emil Botta este astăzi, într-adevăr, o mare pierdere. Dar pentru fiecare, această mare pierdere are o altă dimensiune. Emil Botta întruchipa ceva din Villon, din Eminescu şi din Mateiu Caragiale. Şi mai ales era o incandescentă conştiinţă a artei. Cu el se duce încă un sărman Dionis.

Mircea Alexandrescu, Cinema, 1977

Omagiu absolut

De atâta timp încerc să adun, din înaltul cerului, un pic de azur în vârful peniţei, spre a putea scrie cum se cuvine despre Emil Botta.

Oare când voi putea scrie, cum se cuvine, despre Emil Botta?

De atâta timp aştept, pe cerul meu lăuntric, o conjuncţie fericită a astrelor, spre a putea scrie cum se cuvine despre Emil Botta. Oare când voi putea scrie, cum se cuvine, despre Emil Botta?

De atâta timp aştept, aştept şi tot aştept, ca pe umărul meu drept să se aşeze Pasărea Adevărului, alba pasăre a adevărului, spre a fi în stare să scriu cum se cuvine despre Emil Botta. Oare când voi fi în stare să scriu, cum se cuvine, despre Emil Botta?

De atâta timp aştept, aştept şi tot aştept, ca pe umărul meu stâng să se aşeze Pasărea Iubirii, roşia pasăre a iubirii, spre a fi în stare să scriu cum se cuvine despre Emil Botta. Oare când voi fi in stare să scriu, cum se cuvine, despre Emil Botta?

De atâta timp aştept, aştept şi tot aştept, să fâlfâie pe lângă fruntea mea, măcar o clipă, Pasărea Poeziei, albastra pasăre a poeziei, spre a fi în stare să scriu cum se cuvine despre Emil Botta. Oare când voi fi în stare să scriu, cum se cuvine, despre Emil Botta?

De atâta timp aştept, de zeci de ani aştept, acesta e purul adevăr, clipa propice când voi putea scrie cum se cuvine despre Emil Botta. De atâta timp, de zeci de ani, trăieşte printre noi un poet suav şi pur, purtându-şi pe asfaltul străzilor fiinţa de fum de lemn de mesteacăn, neauzit şi impalpabil, transcendental şi sfâşiat de imense dureri, înveşmântat în visul său, prinţ al unei imaginare Danemarce.

Domn al unui regat de himere, mângâiat pe frunte de cele mai reci şi stranii raze ale lunii, plutind între murire şi nemurire, ceresc menestrel, rouă a ochilor mei vitriolaţi de hidoşenie, rouă a sufletului meu mistuit de tifos. Dintre noi toţi, oare cine se apropie, cât de cât, de puritatea lui?

Neauzit şi impalpabil îşi poartă paşii pe asfaltul străzilor, şi nu-şi întinde mâinile — pe care atâţia şi le întind, avizi, spre bunurile acestei lumi — decât spre ceea ce nu poate fi atins. Neauzit şi impalpabil trece printre noi, şi nu aşteaptă să simtă pe frunte — pe care atâţia aşteaptă coroanele de mucava ale unei glorii deşarte decât razele lunii.

Neauzit şi impalpabil, înveşmântat în visul său, străbate cetatea, prin care atâţia trec stârnind doar urletul câinilor, lăsând în urma lui o pulbere de diamante. Doamne, oare când mă vei învrednici să scriu cum se cuvine, arătându-mi mereu reînnoita iubire şi pururi neclătinatul respect pe care le nutresc faţă de acest om rar, faţă de acest neasemuit semen al nostru, faţă de acest poet din cel mai domnesc — din cel mai brâncovenesc os al poeziei.

Geo Bogza, 26—27 mai 1977

A murit Emil Botta? Mai curând aş zice că a plecat spre a rămâne definitiv în universul veşnic al creaţiei sale, în panteonul literaturii române şi universale.

Emil Botta, născut la 17 septembrie 1911, la Putna, dintr-o veche familie ardelenească, ilustrată la 1579 de nobilul voievod Botta de Cerneşti, mai avea câteva luni până la a împlini vârsta de 66 de ani. A fost toată viaţa sa un om liber, trăind singur, doar cu himerele sale şi slujind permanent celor două muze, Euterpei, muza poeziei lirice, şi Melpomenei, muza tragediei.

Cele două pasiuni le-a avut din adolescenţă, încă de la 17 ani, când, intrând în Conservatorul de artă dramatică în clasa lui Ion Livescu, e admis şi de Tudor Arghezi cu versuri la Bilete de papagal. Emil Botta a fost un actor inimitabil şi un poet unic, a fost pentru mine Actorul şi Poetul, omul care a coincis până la identitate cu aceste două noţiuni, adevărate embleme categoriale, în fiinţa sa.

De o frumuseţe în acelaşi timp serafică şi virilă, aproape stranie, Emil Bottajuca, atunci când era bine distribuit, extraordinar, într-o dăruire totală, frenetică, pur şi simplu cutremurătoare. Obişnuit să urmăresc jocul actorilor cu detaşare, mă simţeam zguduit de actorul Emil Botta şi când jocul său atingea apogeul, trebuia să întorc ochii ca să mă pot stăpâni. Nu-l voi uita niciodată în Ion din „Năpasta”, unul din cele mai mari roluri ale lui.

Ca poet, Emil Botta a lăsat patru volume de versuri, „Întunecatul April“ (1937, distins cu Premiul Poeţilor Tineri, al Fundaţiei), „Pe-o gură de rai“ (1943), „Vineri“ (1971, ciclu inedit în culegerea de „Versuri“) şi „Un dor fără saţiu“ (1976), la care trebuie să adăugăm volumul de proze fantastice „Trântorul“ (1943).

Nu am ezitat nici un moment să aşez pe Emil Bottaîn rândul celor mai mari poeţi români de ieri şi de azi. Lirismul său, de cea mai pură esenţă, de o muzică misterioasă, izvorăşte din peisajul mitic românesc, din legendă şi poveste, din fantezie şi vis, reamintind pe Eminescu şi pe Blaga, dar într-o expresie cu totul originală, absolut personală. Structură complexă, neliniştită, Botta cântă bucuria de a fi, dorul existenţial, şi, asemenea poetului popular, vede moartea ca pe o reîntoarcere în ciclurile eterne ale naturii.

Viziunile sale sunt paradiziace şi infernale, oscilând între jubilaţie şi suferinţă, totul fiind comunicat cu o infinită vibraţie afectivă. Am scris de două sau trei ori despre Emil Botta, izbutind să-mi atrag preţuirea lui. Mi-a spus-o de câteva ori la telefon, în felul său ciudat, enigmatic, ca şi intraductibil, cu o voce ca din altă lume. Era un om de o mare candoare sufletească, un exuberant melancolic, de o rară discreţie. Ultima dată m-a întrebat cum poate să-mi trimită volumul „Un dor fără saţiu“. Îl bănuiam suferind, nu credeam însă că „femeia cu ochii de gheaţă“, una din apariţiile lui terifiante, îl va lovi fără iertare, atât de curând. Îl salut pentru cea din urmă oară în nemurire.

Al. Piru, Flacăra, 28 iulie 1977