HomeVizionariiScriitoriNicolae Labiș. Sora poetului, despre anii copilăriei

Nicolae Labiș. Sora poetului, despre anii copilăriei

Nicolae Labiș
DS TW

Eram mai mică decât Nicolae. Primele amintiri sunt cele din timpul refugiului. Urma să fim evacuați, așa că a trebuit să sacrificăm doi mieluţi primiţi în dar de la un ţăran, erau prietenii copilăriei noastre. Două săptămâni am călătorit, într-un vagon de vite, până la Câmpulung-Muscel. Da, amintirea acelui drum a rămas foarte vie: vagoanele sparte, învăţătorii refugiaţi din Fălticeni şi din împrejurimi, din întreaga plasă — cum era pe atunci — mama, cu două surori, şi ele învăţătoare, noi, mici şi obosiţi, drumul care nu se mai sfârşea… Am ajuns în satul Văcaria al comunei Valea Popii şi am tras în gazdă la Moş Mitu, ţăran cu suflet mare; el a fost amintirea frumoasă a acelor zile grele. Tata era concentrat, ne lipsea. Acolo, în preajma satului, am văzut cum s-au prăbușit două avioane de vânătoare. Am fost înspăimântați, copilăria începuse cu spaime… Și acum am în fața ochilor desenele în care Nelu — așa-i ziceam noi — reda războiul. S-au pierdut, dar cred că erau extraordinare; vă repet, nu uit culorile sumbre, imaginile cu totul ieşite din comun ale desenelor. Alternau desenele senine, cu case de ţară, cu brazi, şi cele în care înfăţişa războiul. Avea talent şi la pictură, şi la muzică, şi la dans; participam la serbările date de copiii refugiaţilor.

Nicolae Labiș
Profira Labiș, mama poetului
Eugen Labiș, tatăl poetului

Acolo l-am vândut pe Roibu, calul preferat. Era un cal tare frumos, chiar de rasă, tata călărea. Dar cum s-ar fi descurcat mama, în prag de iarnă, cu noi? Din banii căpătaţi pe Roibu ne-a cumpărat stofă pentru două paltonaşe, ghete, mie o mătăsucă înflorată pentru rochie. Roibu a fost unul din personajele copilăriei noastre, ale universului din satul natal.

carturesti.ro

— Multe renunţări, multă durere pentru doi copii… Aceasta a făcut, oare, să fiţi atât de apropiați?

— Ca să înțelegeţi mai bine, vă voi povesti despre cele două păpuşi… Era ziua mea şi mama nu avea bani să-mi cumpere o păpuşă. Nelu a cioplit in taină o păpuşă din lemn de tei. Mălinenii cioplesc în tei o sumedenie de lucruri ce întovărăşesc viaţa lor, a copiilor lor: fluiere, păpuşi, mici animale. Tata îl învăţase să cioplească. Aşa că, în dimineaţa zilei mele de naştere, mi-a dăruit o păpuşă. Era ciudată. Avea cute pe frunte, i-am spus Iui Nelu: „Dar păpuşa e bătrână!” El mi-a explicat: „Păpuşa e tristă, a plecat de-acasă…”. După ce ne-am întors din refugiu, mi-a sculptat încă o păpuşă. Şi aceea era tristă, i-am spus: „Şi păpuşa asta e tristă!” „Da, mi-a răspuns, păpuşii îi e foame”.

O altă durere a fost plecarea tatălui nostru la război. Părinţii erau tineri, iar tata, mai ales, foarte apropiat de noi. Plecarea lui a contribuit la maturizarea fratelui, la maturizarea noastră, a copiilor.

— În poezia lui Nicolae Labiș există tema războiului, a satului pustiit de oameni, pustiit și de natură, gol de sufletul lucrurilor, nu numai de locuitorii săi…

fashiondays.ro

— Casa şcolii era casa în care trăiam. Acolo ne bucuram de tovărăşia copiilor din sat. Dar prin Poiana Mărului a trecut frontul. Când ne-am întors, am găsit totul devastat. Oamenii ne-au mai ascuns din lucruri. Rămăseseră intacte două paturi. Femeile din sat i-au adus mamei câte un ou sau două, şi o cloşcă, să putem scoate pui. Au ieşit pui de toate culorile. Din păcate, cloşca a fost luată de cineva, aşa că tata a învăţat puii să ciugulească grăunțele, imitând cloşca. Îmi amintesc cum i se băgau sub manşetele pantalonilor. Când a murit Rozeta, una din găinuşe, i-am făcut o înmormântare ca unui om. Satul era o familie, aşa cum numai satele de munte sunt. Poiana Mărului este aşezată în Valea „Baltagului” lui Sadoveanu. Culmea Stânişoarei, unde a fost ucis Nechifor Lipan, se află în Munţii Bistriţei. Este un loc unde încă se creează legende, o generoasă vatră folclorică — aici au fost culese noi variante ale „Mioriţei”. Sadoveanu venea aici, la Poiana Mărului, ca să pescuiască. Sosea într-o „Pobedă”, iar noi, Nelu şi cu mine, l-am urmărit într-o zi până la pârâu. La început s-a supărat pe noi, dar, văzându-ne atât de mici, ne-a lăsat să-i stăm în preajmă.

Nicolae Labiș
Nicolae Labiș

Mergeam la nunţi, la botezuri, Ia hore, viaţa şi tainele satului n-aveau pentru noi ascunzişuri. Nelu s-a format, ca şi mine, în familia copiilor de la şcoală, aşa a şi început să citească, de la cinci ani. Mama ne învăţase, încă de mici, cu munca. Aşa cum îi învăţa şi pe copiii daţi în grija ei, ne învăţa pomicultură, legumicultură, horticultură, ea cunoştea rostul seminţelor, ritualul semănatului. Părinţii aveau cu-adevărat vocaţie de dascăli. Aşa cum spune Octavian Goga în „Dăscăliţa” — „Şi fete vin, să le-nfloreşti altiţa, / La pragul tău e plină ulicioara”. Aşa mi-o amintesc eu pe mama. Fetele de la noi, cum se despart de adolescenţă, încep să-şi lucreze rochia de mireasă, câţiva ani lucrează la ea. Miresele sunt îmbrăcate în port popular, şi, în afară de cel de mireasă, mai trebuie să aibă încă două. Mama era maestră la lucrul de mână, câştigase un concurs, o cămaşă lucrată de ea luase premiu pe ţară. Cât lucrau, fetele cântau. Cântau balade — triste, de cele mai multe ori. Nelu le transcria. Avea un caiet cu foi veline ce alternau cu foile obișnuite. Cuvintele cântecelor erau transcrise de el pe foile veline.

— Încă de foarte mic citea? Aşa am înțeles, din ce mi-aţi spus.

— La început îi citea tata. Marile cărţi pentru copii: Ispirescu, Andersen… Îmi amintesc cum tata îi citea „Fetiţa cu chibrituri”, iar el plângea şi-l înghiontea să-i citească mai departe. Părinţii noştri n-au cheltuit puţinele economii pe case, pe pământuri. Tata a cumpărat un radio pe vremea când acesta costa — pentru posibilităţile lui — o mică avere. Lui Nicolae Labiş îi plăcea emisiunea „Moş Costache”. Duminicile le petreceam la verii noştri, la Văleni, cam la 6 kilometri de noi. Plecam la drum cu părinţii. Tata ştia legenda fiecărui pod şi rune, a fiecărei culmi.

Mi-am dat seama, mai târziu, că nu l-aş fi înţeles pe Eminescu, atât de profund, fără să fi trăit pe plaiurile cu fâneţe înflorite. Mergeam la fân şi treceam pe lângă izvoare, mergeam la Plaiul Bătrân, aşa se cheamă, doar prin flori… Nelu iubea pădurea, dincolo de casă era un pîrâiaş și-apoi pădurea. Se retrăgea în liniştea ei. Motivul pădurii revine în poezia sa, obsedant, ca un loc al purificării.

— Era o fire deschisă? Iubea oamenii?

— Firea lui era o împletire extraordinară între firea tatălui nostru — contemplativă — și cea a mamei — o fire ca a Smarandei lui Creangă. Ne şi înrudim, prin mama, cu Ion Creangă. Oamenii de pe la noi sunt cum apar în universul marelui povestitor: hâtri, ghiduşi, având plăcerea râsului, a vorbei, plăcerea cuvântului! Limba română, aşa cum se vorbeşte în Humuleştii lui Ion Creangă, am moştenit-o de la mama. Universul nostru, viaţa noastră, acasă, era cea din „Amintiri”. Ne făcusem o „casă” între cele trei ramuri — crescute dintr-o singură tulpină — ale unui arţar înalt de vreo doi metri. Într-o parte era un scrânciob, să-mi legăn eu păpuşa, iar în cealaltă un fel de fotoliu pentru lectură şi chiar rafturi pentru cărţi, o bibliotecă! Nelu îmi citea, îmi citea; într-o zi am adormit, iar el s-a adâncit în lectură şi n-a băgat de seamă că trece timpul. Cum ne-a mai căutat mama, speriată că nu ne găseşte!

Nicolae Labiș

— Cum a fost plecarea de acasă, la liceul din Fălticeni?

— Despărţirea mi s-a părut îngrozitor de grea. Am simțit un imens gol în suflet, parcă ne despărţeam pentru totdeauna. L-a dus o harabagioaică, adică o femeie care conduce căruţa, şi plecarea lui a semănat, îmi dau seama, cu plecarea lui Nică a Petrii… Femeia aceea i-a prezis că va fi un om mare… La liceul „Nicu Gane” era considerat „poetul oficial”. Profesorul care l-a înțeles şi l-a sfătuit, Vasile Popa, îl lua, la cei 11 ani câți avea, şi-l ducea la clasele terminale, îi dădea să citească, pe măsura neostoitei lui dorinţe de cunoaştere. La 12 ani, întors în vacanță, în sat, a regizat „Femeia îndărătnică”. Fără nicio reţinere fată de textul lui Shakespeare! Actori erau elevii mai mari, unii erau chiar studenţi. Dar Nelu a regizat piesa!

— Când v-aţi dat seama că fratele dumneavoastră este un mare poet?

— S-a întâmplat după ce a scris „Moartea căprioarei”. A scris poezia într-o noapte de vară, când stelele se văd atât de clar pe cer, la noi; a scris-o, apoi i-a citit-o mamei, şi a anunţat că pleacă. Voia să publice poezia. (EI venea şi pleca de-acasă, pe neaşteptate). Apoi a deschis fereastra, înainte de plecare, să aerisească, pentru că fumase, şi vântul a făcut ca tocmai filele acelea să alunece. A plecat fără poem.

A doua zi am citit „Moartea căprioarei”. Atunci am avut conştiinţa clară că e un mare poet! I-am trimis manuscrisul. Drept mulţumire, am primit din partea lui un pachet, nu mai mare decât o cutie cu chibrituri , o cutiuţă legată cu grijă, sigilată cu ceară roşie, cu numele meu caligrafiat de scrisul său atât de frumos… Am desfăcut-o. Surpriza? Bomboane de mentă! Nelu voia să mă pregătească pentru viaţă, mă învăţa să mă port ca o adevărată „domnişoară”. Mie îmi plăcea să mestec fagurii cu miere. Când am văzut bomboanele mi-a fost ciudă: asta era, să nu mai mestec faguri! Am aruncat cutiuţa pe pat, şi din ea a alunecat, uşurel, un ceas minunat, micuţ, un „ceas de domnişoară”. Era capabil de gesturi mari. Iubea oamenii, avea o fire entuziastă, deschisă, trăia viața cu o sfântă bucurie, cu o imensă grabă…

Nicolae Labiș
Părinții și cele două surori, Marga și Dorina

— Apoi?

— Pentru mine, sfârșitul fratelui meu înseamnă imaginea chipului său frumos, și sunetul glasului său, când mi-a cerut să mă urc pe un scaun, ca să vadă cum îmi stă cu paltonul pe care mi-l cumpărase din banii de pe ultima carte… Îi aduseseră un radio la spital. Se cânta o romanţă, „La umbra nucului bătrân”, şi am închis radioul, gândind că suferă ascultând cuvintele triste. A fost singura dată când a ţipat: „Deschide radioul!”

Înainte de a intra în comă, a vorbit obosit despre flori, apoi despre viaţă, că trebuie trăită cu atenţie… Frumos… Cu telegrama scrisă tatălui şi-a încheiat şi viaţa. „Tată — scria — trimite-mi trei metri cubi de ozon, mă sufoc!” S-a stins în braţele mele, iar ultimele vorbe au fost: „Oxigen, oxigen!”

*** Convorbirea cu Margareta Labiș a fost consemnată de Pia Olaru și publicată în Flacăra, decembrie 1981

 

Puteți citi și:

Nicolae Labiș, o viață prea scurtă, o moarte tragică

DS TW
No comments

leave a comment