Alexandru Coșbuc, unicul fiu al poetului George Coșbuc și al Elenei Coșbuc, s-a născut pe 23 august 1895 și a încetat din viață la doar 20 de ani, în urma unui accident rutier, în august 1915.
Student la Facultatea de filologie, Alexandru era un talent precoce, multilateral: cânta la vioară şi desena cu măiestrie, avea înclinaţii deosebite spre studiul limbilor străine, pe lângă latină şi greacă modernă, pe care le știa perfect, avea temeinice cunoştinţe de sanscrită, ebraică, egipteană, arabă şi limbi slavone și părea să fie o strălucită speranţă a orientalisticii. Ramiro Ortiz, care a colaborat la publicarea „Divinei comedii” în traducerea lui G. Coşbuc, menţiona, la puţin timp după fatalul accident, în articolul „În amintirea lui Alexandru Coşbuc” („Noua revistă română”, 1915): „Nu se ştie dacă, împreună cu noi care te plângem, n-a pierdut ceva în tine şi România”.
Ziarele au scris despre împrejurările accidentului:
“Din Târgu-Jiu ni se anunţă următoarele: Un groaznic accident de automobil s-a petrecut aproape de comuna Băleşti (jud. Gorj), accident care a cauzat moartea proprietarului Alexandrescu şi a tânărului Alexandru Coşbuc, fiul marelui nostru poet. Ambii veniseră în localitate din Craiova, unde şi-au cumpărat benzină şi alimente. Apoi au plecat la ţară, unde se află familia. Automobilul, având viteză şi din cauza unui defect la direcţie, s-a răsturnat, venind de câteva ori peste cap. Ambii au fost aruncaţi sub maşină. Alexandrescu a fost zdrobit şi a murit pe loc, iar Coşbuc a fost grav rănit la cap.
Victimele au fost aflate de factorul postal rural Unguru, care trecea pe-acolo. El a sărit în ajutorul lor, apoi a anunţat pe şeful de post, care la rândul său a înştiinţat autorităţile. Doctorul Spiru, medicul primar al judeţului, a plecat la faţa locului şi a dispus aducerea tânărului Coşbuc în oraş. Cadavrul lui Alexandrescu a fost lăsat pe loc, până ce reprezentantul parchetului va face ancheta. Alexandrescu era originar din Bucureşti şi se înrudeşte cu d. Romulus Voinescu, inspectorul general al Siguranţei. Alexandru Coşbuc e fiul poetului.
Accidentul s-a întâmplat pe la ora 5. Impresia în oraş e mare. Pe când era dus spre oraş într-un car cu boi, tânărul Coşbuc, în urma gravelor răni, a încetat din viaţă. Cadavrul lui a fost depus provizoriu la morga spitalului judeţean. În mijlocul doliului fără margini, Ardealul greu atins de vestea dureroasă îi trimite autorului “Morţii lui Fulger” cele mai adânci condoleanţe…”
*** Gazeta Transilvaniei, 1 septembrie 1915
Alexandru Coșbuc a fost înmormântat pe 30 august 1915, la Cimitirul Bellu din București. La scurt timp după nenorocire, Liviu Rebreanu i-a făcut o vizită lui George Coşbuc. În articolul „Un poet uitat” („Adevărul literar şi artistic”, 1937), romancierul își amintea: „Pierderea aceasta în nişte împrejurări atât de năpraznice i-a zdrobit orice încredere în viaţă”.
Mulți ani mai târziu, în revista Familia publicistul Vintilă Rusu-Șirianu, bunul prieten al tânărului Alexandru Coșbuc, rememora un episod emoționant petrecut la scurt timp după moartea prematură a fiului poetului.
“Începând din acel blestemat fine de august al lui 1915, din proaspătul, din grațiosul poet al Baladelor și Idilelor, din “Badea George”, animatorul prieteneștilor petreceri între confrați ori în familie, n-a mai rămas decât un bătrân copac trăsnit, o umbră care călca printre ziduri și oameni ca prin firidele unui infern dantesc. Acea (pentru mine nemaiîntâlnită) pasionată, paroxistică dragoste paternă pe care Coșbuc o alimentase necontenit, admirația lui față de excepționalul său fiu crescuse în cei aproape 20 de ani de viață ai lui Alexandru până la o temperatură calcinantă.
Acum el nu mai era decât un mort între vii, nu mai era decât o fantomă de cenușă care pășea încovoiată sub umbra pălăriei negre cu borurile mari, aproape zilnic, spre locul de veci unde dormea Alexandru. Cunoscându-se în “casa bunei cuviințe” strânsa mea prietenie cu cel dispărut și faptul că, din această pricină, simpla mea prezență îi aducea părintelui macerat de suferință un pic de liniștire, eram solicitat. Mergeam dar adesea în casa zăbrănită din Calea Plevnei.
Îi aduceam lui “Badea Gheorghe” câte o carte ori o stampă veche, scormonite pe la anticari. Mulțumea doar din pleoape, și o punea deoparte. Nimic nu-i mai trezea interesul. Nici măcar atenția. Când programul de la liceu îmi îngăduia să trec pe la casa Coșbuc în orele dimineții, trăiam clipe edgarpoești.
Coșbuc îmi răspundea la salut tot numai din pleoape. Tăceam. Lung. Într-un târziu spunea cu glas cum au cei ce se roagă în biserică:
— Azi aveți școală după amiază …
— Da, bade Gheorghe.
Mă privea peste creștet. Tăceam iarăși. Și deodată se ridica încet din jețul său vechi. Șoptea:
— Să mergem…
Și, timp poate mai bine de o oră, mergeam ca după un car mortuar, cu pasul rar, cu capetele în piept, până sus, la Bellu. O bancă mică se află, în fața răsadului de flori, la mormântul lui Alexandru. Coșbuc își scotea pălăria cea mare, se așeza. Eu, mai la o parte, pe o piatră de mormânt care aștepta să fie unduită undeva. Bătea soarele peste capul subțiat, cu părul rărit, peste chipul emacat, absent, al lui Badea Gheorghe. Îl priveam cu dureros respect și, fiind un adolescent cu tatăl de mult dispărut, și cu o afecțiune filială, cu un fel de drept sentimental de familie.
Nu făcea cruci. Nu plângea. Nu suspina.
Menhiric încremenit, parcă nu mai respira, nu mai clipea. Astfel, nemișcat, cu chipul palid, cretos, în lumina de alb arid a nămiezii, părea un monument funerar…
Se scurgea, pentru cealaltă lume, vertiginos, agitat, ultimul an de “neutralitate”. În orice punct de viață te-ai fi aflat, de la mic la mare, totul trepida în așteptarea intrării noastre în război, în clocotul propagandei războinice.
Coșbuc, izolat între zidurile casei îndoliate, depăna ore lungi de tăcere. Ca într-o criptă trăia. Trupul său astenizat și-l purta tot mai rar spre uliți, spre mișcare, și chiar spre mormântul lui Alexandru. Veniseră primele vânturi ghețoase. Pe o burniță care-ți pătrundea între gene și o lapoviță care-ți pătrundea tălpile, am intrat în casa tristeții din Calea Plevnei. L-am aflat pe Coșbuc în jețul lui știut, cu privirea dizolvată în apa aburie a ferestrei. Mi-a răspuns la salut aplecând ușor capul, a arătat spre un scaun cu degetul. M-am așezat. Spre surprinderea mea, vorbește!
— Bate iarna prin ogrăzi.
— Da. E un frig dușmănos.
Se întoarce puțin spre mine.
— Este și frig prietenos?
N-am știut ce să-i răspund. Încurcat, cere să-l interesez cu o informare.
— Ieri, după o ședință la Liga Culturală, pe când scriam procesul-verbal, l-am auzit pe domnul profesor Iorga spunându-i lui Bogdan-Duică că cei de la Academie vor să-l delege pe Duiliu Zamfirescu să vină la domnia-ta, ca să te convingă să primești un scaun la Academie…
Cat la el.
M-a părăsit!
Parcă nu m-a auzit.
Privirea i se pierde iarăși în apa tulbure a geamului. Tăcem. Ne susură în urechi doar picurul ploii. Apoi, un glas care vine de departe:
— Mi-ai spus odată, când erai doar un băiețaș, că-l iubești atât de mult pe Alexandru încât ai vrea să nu vă despărțiți niciodată… să fiți necontenit laolaltă…
— Da, îmi aduc aminte, bade Gheorghe.
— Ș-acum, când ne-a părăsit, tot atâta îl iubești?
— Tot atâta, bade Gheorghe…
El se uită pieziș, în pământ, și șoptește cu o intonare care-mi sfredelește inima:
—- Eu îl iubesc și mai mult de când nu mai este…
Ridică fruntea (parcă o mână străină i-ar fi împins-o).
— Dar cum se poate asta?…
Din nou tăcem lung, cu cântecul ploii între noi.
— Voi ați fost ca frații, spune într-un târziu, cu un glas care seamănă cu susurul ploii, ai să pricepi cum mă apasă dorul să-i scriu dusului departe…
Astăzi se cunosc câteva rânduri, tragic incoerente, pe care Coșbuc le-a notat în acea perioadă:
Oricând ochii-i ridic
Și-ți văd sfântul chip,
băiete…
(…)
Și șoptești din prag:
— Noapte bună, tată drag…
Dar eu, în seara aceea, nu știam încă nimic despre acele cuvinte așternute ca în hipnoză. L-am privit îngrijorat. Am spus, ca să spun ceva:
— Desigur… pricep, bade Gheorghe.
— Am scris pe undeva câteva rânduri… dar eu vreau să scriu… negreșit versuri pentru el… Și nu pot. Nu pot! De câteva zile, îmi cântă în urechi mereu o frază, un început:
Avea și dânsul un fecior…
Și atât! Mai încolo, nimic! Parcă mă înec… Nu găsesc grai să vorbesc cu el… Nu găsesc!
Tot chipul lui e o mască a durerii. O vezi fizic, în crisparea trăsăturilor, în ochii arși de lacrimi nevăzute. Fără să-mi dau seama, mi-am apropiat scaunul de el, i-am atins brațul cu mâna, am spus încet:
— Înțeleg…
El și l-a ridicat și l-a rezemat de umărul meu. Doamne, cât trebuie să fie el de slăbit ca brațul să-i fie atât de greu. Mă apasă ca o halteră de plumb. Stăm așa. Stăm. Doar susurul ploii ne cântă în urechi. Tot mai greu mă apasă răzimarea lui. Dar nu îndrăznesc să mă mișc, de teamă să nu-i tulbur clipele acestea în care cine știe prin ce genuri întunecate îi plutește gândul. Simt o mișcare. Degetele mâinii lui se preumblă, cu un pipăit stângaci, pe bărbia mea. Ce reci sunt! Sloiuri de gheață. S-a întunecat. În fereastră bate ploaia. Egal și mărunt. Undeva s-a aprins un felinar. Razele palide vin să se aștearnă pe chipul supt, cu oval prelung, pe barba ascuțită presărată cu fire argintii. Degetele, creioane de gheață, scriu ceva pe obrazul meu… Și, deodată, aud aceste cuvinte:
— E frig. Mi-e tare frig… Alexandre, roagă pe mama să-mi facă un ceai fierbinte.
Glasul, domol, a sunat atât de firesc încât m-am înfiorat. Ca o teamă alerga prin mine, neliniștit, neliniștit. Atât de mult m-a răscolit strania lui apelație, atât de adânc m-a inhibat acea halucinantă clipă, încât a trebuit să chem cu tărie tot lucidul, tot realul din mine, ca să nu răspund (poate pe un ton tot atât de firesc):
— Da, tată…
M-am ridicat foarte încet. Cu mâna pe clanța ușii, m-am oprit o clipă. Am privit capul său căzut până pe bărbie, fruntea albă în lumina lividă, ochii pierduți pe urma “dusului departe”. Și am înghițit greu aerul care-mi strângea gâtlejul. Un infinit respect, o nețărmurită tandrețe compătimitoare m-au înfășurat într-un fierbinte salut negrăit. Pentru că n-am mai avut curajul să mă întorc. Pentru mine, acea umbră a durerii, omul acela care-ți amintea de eroii tragediei antice, zdrobit de un sentiment prea puternic pentru puterile lui, a rămas ultima imagine a lui George Coșbuc. În timp ce noi, dincolo de Milcov duceam războiul, el, în umilitorul 1918 al Păcii de la București, se stingea sub sumbra ocupație germană”.
Vintilă Rusu-Șirianu, Familia, 1966
George Coșbuc a încetat din viață pe 9 mai 1918, iar soția sa, Elena, a murit în octombrie 1943.
