— În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe George Călinescu şi ce v-a impresionat mai mult?
— Eram tânără, foarte tânără când l-am cunoscut: eleva Trifu, în ultima clasă de liceu. Locuiam şi atunci în Floreasca. După ce-mi făceam lecţiile, plecam cu o colegă, pe jos, să ne recreem la aer curat. Într-o zi ne-am îndreptat spre Şosea, ca de obicei, trecând pe la capul liniei tramvaiului 20, la Bufet, cum i se spunea, în mod curent, locului. La un moment dat, mergând mai mult râzând decât vorbind (la 18 ani toate sunt așa de frumoase), aproape că ne lovim de doi domni care căutau ceva în iarbă. Când unul dintre ei a ridicat ochii din pământ, colega mea şi-a dat seama că era un scriitor pe care îl cunoștea; de aceea s-a îndreptat spre grup. Într-adevăr, el a salutat-o, au schimbat câteva cuvinte, bucuroşi să se revadă. M-a chemat şi pe mine. M-am apropiat. Au urmat obişnuitele formule de prezentare. Pe mine mă preocupa, mai curând, ce se pierduse, decât cu cine făcusem cunoştinţă, mai ales că celălalt domn privea destul de încruntat, şi el preocupat mai mult de găsirea a ceea ce căuta decât să dea atenţie unor liceene. Gheaţa s-a spart, oarecum, atunci când colega mea şi-a amintit cu glas tare că sunt expertă în a găsi lucruri pierdute. Şi aşa am început să căutăm, toți patru de astă dată, ceasul pierdut de domnul cel încruntat, căruia eu nu-i reţinusem numele. După căutări zadarnice prin marea de verdeaţă, am fost invitate să bem răcoritoare la grădina din apropiere. Am aflat atunci că unul dintre cei doi pe care îi cunoscusem era G. Călinescu. Numele nu mi-a spus nimic. M-a impresionat numai faptul că era profesor. Pentru un elev, pe vremea aceea, profesor însemna neapărat catalog, chestionare, note. Ceea ce s-a și confirmat. Desigur că profesorul din fața mea nu se gândise – atunci când, văzându-mă cu un număr al revistei „Bilete de papagal”, m-a întrebat dacă citesc mult — că voi răspunde, gâtuită de emoţie, ca la şcoală, afirmativ, şi nici că mă voi ridica în picioare şi voi începe să recit Scrisoareaa lll-a, când a vrut să afle dacă ştiu ceva versuri. Abia atunci l-am văzut zâmbind uşor, în colţul buzelor. Mi-a venit să plâng, iar obrajii îmi ardeau ca focul. Câteva zile după aceea ne-am întâlnit din întâmplare.
Profesorul trebuia să plece la Timişoara; nu mi-a venit să cred că a ţinut să mă vadă, neapărat, înainte de plecare, după cum mi-a declarat atunci. Nu pot să spun că îl uitasem, dar nici nu ţineam să mă gândesc prea mult la el. Eu îmi aveam colegii mei de şcoală, fete şi băieţi, ieşeam în grup, râdeam cât ne ţinea gura, vânturam servietele prin aer. Lumea toată era a noastră. Până într-o zi, când a apărut din nou, nici nu ştiu de unde. Bineînţeles, eu cu ceilalţi formam un cor zgomotos. Călinescu a venit direct la mine şi mi s-a adresat autoritar: „Tu vii cu mine”.
Mi-am lăsat colegii mai mult sau mai puţin uimiţi şi am plecat împreună. Astfel însoţită, m-am dus direct acasă la mama şi la tata, bineînţeles fără a-i fi pregătit în prealabil în vreun fel. Nici eu nu ştiam că voi fi cerută în căsătorie. Atâta m-am auzit spunând: „Mamă, domnul vrea să-ţi spună ceva”, şi am şi fugit din odaie, lăsându-i pe ei să-mi hotărască viaţa. Şi ne-am căsătorit în ziua de 23 aprilie 1928. Ceea ce pot spune, după atâţia ani, este că, de la început, am avut o deosebită încredere în G. Călinescu. De atunci, toată viaţa l-am însoţit cu aceeaşi încredere, fără şovăire.
— Care este geneza primului roman al scriitorului, “Cartea nunţii”?
— Sper că nu îmi veţi cere să vă fac o expunere de teorie literară. Las altora această îndeletnicire. Desigur, v-aţi aştepta să vorbesc despre caracterul autobiografic al romanului. E foarte greu să afirmi că lucrurile stau aşa întru totul, că sunt luate drept model din realitate, unele personaje, unele fapte, aşa este. Dar, bineînţeles, întrebarea este de la ce a pornit scriitorul şi la ce a ajuns. Credeţi că nu zâmbesc, gândindu-mă la Vera din roman?
Dar dacă stau să recapitulez, ea mă poartă într-o lume, îmi reînvie o atmosferă generală, întrucâtva familiară. Şi totuşi, nici una din întâmplările trăite de tânăra fată nu se suprapun exact, sau chiar nu corespund deloc cu existenţa reală a modelului. Nici mătuşile din „casa cu molii” nu sunt copii fidele.
Trăsăturile mai multor fiinţe diferite ştiute de mine se regăsesc în fiecare dintre bătrâne, dar nici una nu este cineva anume. Pentru „casa cu molii”, G. Călinescu a făcut mai multe crochiuri. Grupul expresiv de bătrâne, mentalitatea lor, limbajul, costumaţia, aparţin unei epoci, iar soţul meu a ţinut mult să găsească tonul cel mai firesc pentru a o descrie, surprinzându-i esenţa. De aceea îşi exersa mâna, aş zice ca un pictor, schiţând, trăgând linii, peste care suprapunea altele, adăuga sau renunţa la câte un detaliu.
„Moliile” din “Cartea nunţii” apar şi în poezie. Se identifică poezia cu paginile din roman? Cred că este semnificativ că soţul meu, care a lăsat foarte puţine pagini de jurnal intim, atunci când a făcut-o, în loc să-şi noteze întâmplările zilnice, amănunte de viaţă, a consacrat paragrafe întregi spectacolului oferit de existenţa acestor bătrâne.
Observ cu uşurinţă diferenţele dintre roman, versuri ca acele din “Rochia de moar” şi însemnările din Jurnal. Tot ceea ce fac aici bătrânele constituie un veritabil studiu de atmosferă pentru “Cartea nunţii”. Spuneam că soţul meu a ţinut să exprime epoca, iar această carte apărută în 1933 este o aplicare în practică a teoriilor pe care îl auzisem expunându-mi-le înainte. Era şi acesta un mod de exersare.
Ideile le-am regăsit peste ani, când am pus în ordine arhiva de acasă şi, aruncând privirea când pe un text, când pe altul, am dat peste un text din „România literară“, cea de după 1930, care mi-a adus aminte de monologurile la care asistasem pe vremuri, când soţul meu se controla vorbindu-mi.
Expresia feţei mele era cred destul de concludentă. El mă urmărea, vedea cum particip, cum merg pe firul gândului său.
Dar să ne întoarcem la articolul din „România literară”. Semnatarul se adresa scriitorilor români de atunci îndemnându-i să se inspire din realitate şi să părăsească tot ce este convenţional. Dacă stau să mă gândesc bine, această întoarcere asupra căreia insista în articolul amintit exprima nevoia lui Călinescu de a surprinde realitatea contemporană atât de palpitantă, nouă pentru el.
A îmbrăca smokingul şi costumul de baie, a experimenta motorul automobilului, a frecventa ringul şi barul erau atributele senzaţionale ale epocii şi, după cum ştiţi, ele au pătruns şi în roman. Dumneavoastră aţi fi dispusă să credeţi că modelul lui Jim a condus vreodată automobilul?
– G. Călinescu era un pasionat al excursiilor, în afara excursiilor pe care le organiza cu membrii Institutului de istorie literară şi folclor, pe care îl conducea, făcea excursii în jurul Bucureştiului admirând salba de lacuri şi monumentele istorice. Deţinem totuşi foarte puţine amănunte. Ce ne puteţi spune despre aceste excursii?
– Soţul meu şi cu mine am călătorit mult când eram foarte tineri. Am cutreierat şi Italia, şi Franţa. Mulţi ani la rând, vara, ne duceam la bunica dinspre mama, la Miercurea Sibiului. Bunica era tare bătrână, se apropia de o sută de ani, dar era iute şi cu mintea ageră. Era singura în faţa voinţei căreia s-a supus G. Călinescu. Hotărâtele ei indicaţii gospodăreşti date soţului meu m-au cam speriat la început. Dar am băgat repede de seamă că, în loc să riposteze că i se cere să facă ceva cu care nu era obişnuit, dimpotrivă, scobora fânul din podul grajdului, hrănea vitele din curte cu râvnă şi chiar cu bucurie. Mai avea bunica o vorbă care îl câştigase pe soţul meu. Ea obişnuia să se oprească în faţa lui, să-l cuprindă cu o căutătură aprigă, ca să-i zică: „Şi să nu uiţi, Ghiţă, că noi, cei de aici, suntem daci”.
Ţin să vă spun că se făcuse un obicei ca vara să mergem şi pe malul mării. Ceea ce nu înseamnă numai plajă. Plecam întovărăşiţi de Fofează, câinele şi bunul nostru prieten. Găzduiam la câte o casă cât mai aproape de mare şi căutam locurile mai puţin frecventate unde ne aduceam nămolul în cutii de tinichea. Pe atunci nu existau amenajările de astăzi. Dornic să cunoască mult, mergeam şi aici pe jos, pe drumurile însorite şi prăfoase. Căutam, în felul acesta, mileniile noastre de istorie în localităţile cărora îi plăcea să le spună cu numele lor de demult: Tomis, Callatis…
Oricum, pe unde treceam, ne legam de locuri şi de oamenii lor. Am constatat după ani ce a însemnat perioada cât am stat la Rod, sat de munte, mai sus de Sălişte. Aici am stat o vară întreagă, până ce soţul meu a scris “Viaţa lui Eminescu”. A fost ales acest loc pentru că satul îşi păstrase obiceiurile tradiţionale, femeile îşi păstrau portul ca pe vremea dacilor. Mi-aduc aminte că într-o noapte a izbucnit un foc şi s-a întins peste toată aşezarea. Călinescu a organizat echipe de stingere a focului, cărând şi el găleţile de apă, cot la cot cu localnicii. Când l-a felicitat primarul, a fost tare mândru de fapta sa. Excursiile prin ţară cu Institutul erau adevărate lecţii de istorie literară pe viu. Scopul era să se refacă drumurile scriitorilor. Să intrăm în peisajul Ipoteștilor cu dealurile lui line, să vedem noi înșine pădurea de argint. Ipotetica stâncă prăbuşită odinioară pe casa Irinucăi, acum prinsă pe malul Ozanei, i-a adunat pe cercetători de jur împrejur, ca prin lecturi să-l evocăm pe autorul Amintirilor din copilărie.
Mi-amintesc bine că, mai mult decât casa din Humuleşti, poate prea aranjată, ne-au impresionat ruinele Cetăţii Neamţului şi drumurile de la un sat la altul bătute de şcolarul Creangă de odinioară. Lecturi s-au făcut şi lângă Piatra Teiului, cu gândul că peste ani va fi acoperit de ape. Cineva citise atunci Umbra lui Mircea la Cozia şi toţi ascultasem versurile şi curgerea Oltului la poalele mănăstirii. Am intrat în casa lui Gheorghe Lazăr, am trecut pe sub acoperişurile de lemn ale podurilor care duc spre Hordou, am privit cum stă între deal şi drum casa lui Rebreanu, am trecut prin Lancrăm cu gândul la Blaga, ne-am închipuit tăbăcarii pe malul Timişului, la Lugoj, aşa cum i-a descris loan Popovici. Mara lui Slavici ne întâmpina parcă în fiecare femeie întâlnită între Șiria şi Arad. Au fost și întâmplări hazlii, dar pentru toate este nevoie de răgaz. Atâta pot să mai adaug acum, că scriitorii noştri deveneau, după asemenea confruntări ale operei cu locurile, altfel, reali, mai apropiaţi, acolo, la casele lor, printre ai lor.
*** Convorbire realizată de Marta Minciu, România literară, iunie 1975
Doamna Alice Vera Călinescu a încetat din viață în noiembrie 1994 la București.
