Dan Setlacec s-a născut pe 2 octombrie 1921 la București și a fost fiul magistratului Ion Setlacec. După absolvirea Liceului “Ion Neculce”, a urmat cursurile Facultății de Medicină din București între anii 1940 și 1946, iar trei ani mai târziu a devenit doctor în medicină.
Încă din perioada studenției, între 1943 și 1949, a făcut stagii în clinicile chirurgicale ca extern și intern, apoi, în paralel, și-a început cariera în învățământul medical, fiind numit preparator la clinica chirurgicală a Spitalului Colțea condusă de marele profesor Nicolae Hortolomei. În 1953, medicul a fost inclus în echipa de chirurgie cardiacă ce era coordonată de profesorul Hortolomei, iar începând din anul 1960 a lucrat în clinica chirurgicală de la Spitalul Fundeni din București. În anul 1964, Setlacec a fost numit profesor titular și director al clinicii de chirurgie generală, pe care a condus-o până la pensionarea sa, în 1987.
Dan Setlacec a efectuat primele intervenții chirurgicale pentru stenoza mitrală în România, a coordonat, împreună cu marele medic anestezist George Litarczek, metoda hipotermiei controlate, și este astăzi considerat cel mai complex chirurg al epocii sale.
Într-un interviu publicat de revista Flacăra în 1988, la un an după ce ieșise la pensie, doctorul Setlacec a vorbit despre emoțiile care, după 40 de ani de carieră în chirurgia la vârf, încă îl stăpâneau în sala de operație și despre pasiunea care îl determina ca în fiecare zi, la ora 7:00, să se prezinte cu conștiinciozitate la spital, pentru a se pregăti pentru o nouă zi în slujba bolnavilor:
“—Tenacitatea şi perseverenţa sunt aliatele tuturor profesiunilor. Ce-ar fi un medic talentat fără ele?
— Nu ar izbuti să facă faţă profesiunii şi n-ar corespunde. Tenacitatea şi perseverenţa nu sunt necesare doar în acumularea de cunoştinţe, ci mai ales în practica zilnică a profesiunii noastre.
— Perseverenţa „acută”, termenul lansat de dv., necesită unele explicaţii…
— În activitatea practică este necesară o perseverenţă „acută“. De exemplu, în extirparea unei tumori voluminoase, situată într-o regiune care oferă surprize mari, este necesar să perseverăm pentru că riscul are tendinţa să ne frâneze. Chirurgii operează curent cu mari sau foarte mari riscuri. Astfel de cazuri clinice, care se situează la limita dintre reuşită — nereuşită, cer, pe lângă alte atribute, profesionalism, simţul răspunderii etc., şi perseverenţă în atitudine. Insuccesele pot dezarma medicul, dar ar fi o mare greşeală să renunţăm, pentru că numai bolnavul are de suferit de pe urma reţinerii noastre. În complexul vieţii profesionale sunt şi alte condiţii în care perseverenţa „acută” joacă un rol important.
— Perseverez în a vă ruga să adânciţi aceste condiţii speciale.
— Aşa cum am mai spus şi cu alte prilejuri, cred că una dintre datoriile morale ale medicilor care dobândesc experienţă este s-o împărtăşească colegial… colegilor. Numai aşa progresează medicina, este cu atât mai adevărat, mai de dorit, mai de aşteptat ca acest lucru să se petreacă în unităţile spitaliceşti, în clinicile universitare. A împărtăşi experienţa personală, fie că ea se comunică direct, fie că ea se publică, este şi mai angajant.
— Vorba volant, scripta manent…
— Exact! Împreună cu profesorul doctor docent Eugen Proca am iniţiat, cu câţiva ani în urmă, monografiile „Studii clinic”, din care câteva volume au şi apărut la Editura Medicală. Vă rog să mă credeţi că nu a fost deloc uşor. Munca noastră profesională, deosebit de încărcată, oboseala fizică, intelectuală, nu ne-ar fi lăsat să ne creăm răgazul necesar pentru informare, documentare, analiza, experienţei clinice, sistematizarea materialului, scrierea şi revizuirea lui fără această perseverenţă pe care ne-am impus-o. Nu mi-e ruşine să recunosc că de câteva ori am vrut să renunţăm, dar am renunţat la concediu de câteva ori, şi scrisul nostru a înaintat.
— Cine vă cunoaște ştie că nu vă întoarceți niciodată din drum.
— Eu n-am afirmat aşa ceva… Cred, și vă rog să-mi iertați lipsa de modestie, că am fost perseverant, dar… nu cât ar fi trebuit. Sunt convins, de exemplu, că lucrând în complexul Spitalului Fundeni și dobândind alături de ceilalţi colegi o experienţă unică, ar fi trebuit să fiu mai perseverent în realizarea unor lucrări comune. Mă refer nu atât la perseverenţa mea de a publica, ci de a-i stimula pe colegii tineri, de la care aştept mult, pentru că sunt talentaţi şi bine pregătiţi.
— Nu vreau să vă contrazic, dar sunt nevoită, pentru că imensa majoritate a lucrărilor dv. este rodul unor colaborări.
— Colaborarea cu cei tineri este o formă de educaţie. Aş vrea să fac o paranteză. Acum sau la sfârşitul răspunsului?
— Cum doriţi!
— O las la sfârşit… Trebuie să mărturisesc că, în general, mi-am ales colaboratorii sau am acceptat colaborarea, preferându-i pe cei cu care… se poate colabora, cu care îmi face plăcere să lucrez, care mă stimulează.
— Un tratat este o experienţă, o înţelepciune, dar de multe ori şi concentrarea unei prietenii…
— Am colaborat cu profesorul Juvara, cu profesorul Proca, cu conferenţiarul Oproiu, ca să-i numesc doar pe cei mai apropiaţi de vârsta mea. De altfel, cred că o condiţie sine qua non pentru desfăşurarea practicii medicale este şi rămâne colaborarea. Şi o operaţie se desfăşoară în acest mod. În cursul ei se schimbă opinii, se aduc argumente pentru o soluţie sau alta. Actul chirurgical este o sumă de decizii. Dialogul este mult mai preţios decit monologul, mai „productiv“. Am avut şi am excelente colaborări cu cadrele clinicii de anestezie-reanimare din Spitalul Fundeni şi, iată, nu am publicat nimic sau aproape nimic din impresionanta noastră experienţă. Este adevărat că într-o viaţă agitată de chirurg nu putem face tot ce ne propunem, dar, sigur, a lipsit de ambele părţi perseverenţa.
— Aţi uitat paranteza promisă…
— E rândul ei. Repet, colaborarea cu cei tineri este şi un mijloc de educaţie. Există o tendinţă a generaţiilor tinere să se desprindă chiar de trecutul apropiat. Ritmul actual al vieţii impune prezentul. Ori, când tinerii redactează o lucrare se referă numai la date foarte recente şi nu cred că e bine. Dacă fac efortul să investigheze literatura românească din ultimii 30 – 40 de ani constată că problema de care se ocupă nu este total nouă, că s-au străduit şi alţii înaintea lor. E bine de ştiut că, dacă nu vrem să ni se uite munca, să nu ne uităm înaintaşii.
— Am asistat odată la raportul de gardă din clinica dv. Relaţiile cu studenţii şi medicii stagiari erau de la egal la egal, fără imensa distanţă de carte care vă separă.
— Numai aşa se poate învăţa. Profesorul se miră, întreabă, sondează, se preface că stă pe gânduri ce diagnostic să stabilească. În fapt, o colaborare se desfășoară fără a fi înregistrată ca atare în rutina zilnică, cu radiologul, cu biochimistul etc. Nimeni nu este enciclopedist și nici un specialist nu mai poate acoperi toate aspectele ramurii lui. Din nefericire, mai sunt încă unii colegi care nu au capacitatea de a colabora.
— Deci mai sunt „enciclopedişti”?
— În fond, cine refuză colaborarea demonstrează incapacitatea de a înţelege că a şti este limitat. Este foarte periculos să nu ştii că se poate şti mai mult decât ştii. Clinica noastră a învăţat să identifice şi să rezolve multe probleme de patologie datorită colaborării cu excelenţii anatomo-patologi. Şi cu alţi specialişti din spital schimbul a fost la fel de fructuos. E foarte bine când primim un buletin de analiză cât mai exact, dar este altceva să discutăm cu emiţătorul lui, mai ales dacă este de calitate. Această colaborare este absolut necesară în rezolvarea bolnavilor-problemă.
— Nu-mi este clară noţiunea de bolnav-problemă?!
— Cred că este o discordanţă între ce înţelegeţi dv. şi ce înţelegem noi. Consideraţi în general că extirparea unui colecist cu mulţi calculi este o problemă dificilă, un caz?
— Eu aşa cred.
— Nu este adevărat! Extirparea unui colecist cu zeci, sute de calculi, se poate desfăşura uneori ca o operaţie curentă. Alteori, extirparea unui colecist cu un singur calcul poate fi extrem de grea şi având riscuri incalculabile. Nu contează numai numărul de calculi, ci şi variantele anatomice, leziunile supraadăugate care modifică profund datele obişnuite. Emoţiile noastre sunt greu de înţeles de cei care aşteaptă pe culoare rezultatul operaţiei.
— După 40 de ani de viaţă de chirurg, aveți emoţii? Tremuraţi oare ca un începător?
— Şi încă cum.
— Să vă cred?
— Nu glumesc. Nu v-am spus tot despre bolnavul-problemă. Mai intervin şi alţi factori cum ar fi vârsta, bolile asociate (cardiace, hepatice, metabolice), care şi ele măresc riscul. Vă miraţi că după 40 de ani de spital am emoţii? Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am devenit mai îngrijorat de evoluţia fiecărui bolnav, deoarece cunosc toate datele problemei, cunosc toate complicaţiile care pot interveni postoperatoriu, pentru că mă angajez în operaţii foarte grele. Astăzi înţeleg viaţa, suferinţa, altfel decât la tinereţe. Mă preocupă şi soarta familiei, în treacăt fie spus această familie a bolnavului nu ne prea înţelege nici tensiunea, nici limitele cunoaşterii cu care ne confruntăm. Anii mi-au adus satisfacţii, dar şi profunde dezamăgiri.
— Nu vă înţeleg decât în sensul cel mai direct. Cine poate fi bucuros că are părul alb şi merge către senectute?!
— M-aţi înţeles aproape perfect. Când mă aflu în mijlocul unor colegi, la un consult, din ce în ce mai des sunt invitat să trec primul pragul şi aruncând o privire în jur înţeleg de ce, şi inevitabil devin melancolic. Ce n-aş da să nu fiu poftit primul!
— Domnule profesor Setlacec, ştiţi perfect de bine că şi la 40 de ani eraţi invitat tot aşa, primul, din respect pentru valoarea dv.
— Mulţumesc pentru interpretarea dv. amabilă, dar vârsta e onorată înaintea chirurgului.
— De ce vă duceţi în continuare la ora 7 dimineaţa la spital, când de câteva luni sunteţi pensionar?
— În primul rând, pentru că am fost obişnuit de 40 de ani să muncesc mult, fără întrerupere. În al doilea rând, cred că mai pot opera în condiţii care nu se deosebesc de cele din anii precedenți. Nu îmi fac iluzii că va mai dura mult, dar deocamdată nu mă dau înapoi de la ceea ce este foarte greu de operat. În al treilea rând, pentru că nu mi-a slăbit interesul pentru profesiune. Considerați că toate argumentele au un punct de plecare egocentric?
— Câtuși de puțin! Aţi putea sta acasă, comod, liniştit, să scrieţi folositoare tratate de medicină, dar absenţa dv. din sălile de operaţie ar fi resimţită de bolnavi. Profesiunea medicală este foarte „absorbantă”. De aceea aţi vrut să vorbiţi despre ea şi nu despre dv.?
— Ce ar putea interesa în cazul meu? Cât am operat? Mult, foarte mult! Ce gusturi am în pictură, în muzică, în literatură? Am, ca fiecare om, dar de ce să le fac publice?! Și atunci, nu e mai interesant ce observă un doctor după 40 de ani de spital?
— După acest rechizitoriu antireporter, vă ascult supusă.
— Cine să vă creadă? Lumea nemedicală nu înţelege dependenţa medicului de bolnav, mai ales a chirurgilor, care parcă sunt mai dependenţi, pentru că fac bolnavului ceva cu… mâna lor. De aceea pare de neînţeles un chirurg care se duce duminica la spital (cum şi duminica?), nu se relaxează nici câteva zile dintr-un an, refuză o invitaţie prietenească într-o seară, pentru că bolnavul operat dimineaţa are nevoie de el. Să nu înţelegeţi aceste renunţări într-o relaţie de responsabilitate juridică, ci una de conştiinţă.
— Sunteţi un mentor şi un prieten al tinerilor, dar vă transformaţi în „mielul turbat” când se confundă rolurile.
— Tânărul trebuie să fie medic şi chirurg. Un paradox? Deloc. Medicul reprezintă o anumită conştiinţă profesională, un echilibru psihic, dar mai înseamnă înţelegerea bolnavului, posibilitatea de a-l vedea ca o entitate. Chirurgul trebuie să ştie medicină în general. Lipsa acestei calităţi se observă, şi sunt chirurgi care pot stăpâni tehnica, dar reuşesc greu să treacă dincolo de ea datorită acestui handicap: nu văd bolnavul ca medic şi se dezorientează în faţa unei probleme care nu este foarte limpede. Medicul trebuie să ştie carte, de acord, dar trebuie să şi judece, altfel este haotic în investigaţii, în terapeutică, aplicând formule standardizate, care, de cele mai multe ori, nu se potrivesc. Tânărul trebuie să aibă capacitatea de a porni în viaţa profesională de acolo de unde l-a lăsat generaţia mai veche şi să treacă dincolo de ce a învăţat de la ea. Să facă ceva în plus, bineînţeles raţional, nu să se gargarisească cu mici chiţibuşuri, „găselniţe“. Cam multe, nu?
— În caz contrar?
— Răspunsul vine de la sine. Unii la tinereţe promit mult, mai ales dacă sunt harnici, şi pe parcurs nu îndeplinesc celelalte condiţii. Să nu credeţi că ţin predici moralizatoare. De-a lungul anilor am privit şi cântărit în jurul meu, vrând să-mi dau seama cine merită şi cine nu merită să facă parte dintr-o clinică.
— De aceea sunt medici între medici…
— Şi ar mai fi ceva: cei care au calităţi nu le-au obţinut forţat. Le-au avut constituţional şi au avut capacitatea să evolueze. Cei care s-au forţat să le dobândească au încercat o modelare a lor numai aparentă. Şi e clar că au rămas numai cu aparenţa, unii nici măcar cu ea. Cei care nu au datele de structură nu le vor căpăta niciodată. Nu vor ajunge oricât vor năzui medicul către care se duce cu speranţă omul încercat de o boală. În răspunsurile mele am fost poate prea „chirurgical”. Am spus, la un moment dat, că sunt egocentrist, dar am fost… chirurgocentrist.
*** Flacăra, aprilie 1988, interviu realizat de Carmen Dumitrescu
Chirurgul Dan Setlacec, decorat cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce „pentru servicii deosebite aduse la apărarea sănătății publice și pentru rezultate remarcabile în domeniul cercetării medicale”, a încetat din viață pe 23 iulie 2009, la vârsta de 87 de ani, la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu Evanghelic.
Centrul de Chirurgie Generala si Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni poartă astăzi numele eminentului medic și profesor.
