Labiș, în armura lui de ghips
Apropierea noastră s-a făcut în timp şi a început, aş zice pe cale administrativă — literele „I” şi „L” sunt apropiate în alfabet — aşa că am ajuns vecin de pat cu Labiş şi, pentru o vreme, coleg de bancă la Şcoala de literatură.
Era la 19 decembrie 1956. M-am întâlnit din întâmplare cu Letiţia Popa, studentă pe atunci la Institutul de artă cinematografică. „Ştii că Labiş a fost lovit de un tramvai?” Nu am realizat drama şi-mi aduc aminte că am spus cele mai stupide vorbe care se puteau rosti în asemenea împrejurare. Eram informat că duce o viaţă cam dezordonată şi am crezut că un avertisment i se cuvine. „E la spital, are ceva la coloana vertebrală!” Am avut atunci o viziune de coşmar, un Labiş infirm, el care se bucura de o asemenea vitalitate încât părea să sfideze legile naturii.
Am alergat la „Urgenţă”. Nu am fost lăsat, îl socoteau prea obosit, tocmai fusese supus unui consult de specialişti din ţară şi de peste hotare. După un timp s-a înduplecat o soră să-i spună că sunt acolo şi el a trimis-o să mă cheme, împotriva tuturor interdicţiilor…
ÎI vegheau, cu ochii arşi, cu feţele răvăşite şi neresemnate, sora lui, Marga, şi unul dintre cei mai buni prieteni, Eugen Mandric. Un aparat Philipps, aşezat pe tocul ferestrei, transmitea muzică, şi Labiş era tot vârât în ghips. Nu ştiu cum s-a făcut că am rămas singuri. Mie îmi pierise graiul şi s-au inversat cumva rolurile, adică el a început să mă încurajeze pe mine. A zâmbit în felul acela al lui de sfidare a răului: „Lasă, bătrâne, că tot mergem noi”. Se referea, credeam eu, la o călătorie proiectată la Mălini, pentru care primise şi răspuns de la părinţi că ne aşteaptă.
I-am potrivit săculeţul de nisip sub ceafă şi o ureche care-i rămăsese îndoită sub casca de ipsos şi nu mai ştiam ce să fac. „Ia să vedem ce zici”, mi-a spus. Cu glas de taină, dar şi bravând, mi-a recitat versurile “Păsării cu clonţul de rubin”. Poate că am fost primul auditor al ultimelor versuri ale lui Labiş.
Şi a venit un om în alb… Ultima imagine pe care o am din prag îl suprapune pe Labiş în armura lui de ghips acelui Christ dintr-o biserică străveche, care se înalţă spre cer într-un fel de navă cosmică.
Fiecare întâmplare are mii de semnificaţii şi cu cât ne încăpăţânăm să-i găsim mai multe, cu atât se estompează mai mult. Aşa se ajunge la semnificaţiile semnificaţiilor şi se găsesc destui să le clasifice, să le ierarhizeze, să le comenteze şi să tot tragă concluzii, făcând cu desăvârşire abstracţie de actul primar. Mă mărginesc să redau câteva întîmplări aşa cum le-am văzut eu, atunci.
Prima. Era o sâmbătă după masă, un sfârşit de săptămână prielnică, publicase mult, avusese o cronică elogioasă, încasase bani şi se vorbise despre el peste hotare. Bilanţul acesta îl făceam eu, el mă asculta zâmbind, cu un fel de „e-te-te” moromeţian, în timp ce îşi spăla ciorapii la robinet.
A doua. Treceam odată pe Calea Victoriei şi de la un balcon a căzut un ghiveci pe lângă tâmpla mea. Mă cam speriasem, dar Labiș mi-a dat râzând un ciob să-l păstrez, că e semn al destinului, şi mi-a spus povestea lui Macedonski, care amâna terminarea unei drame, fiind încredinţat că nu poate să dispară până când opera nu este încheiată. M-am lansat într-o discuţie despre ambiguitatea conştiinţei propriei valori, cu naiva credinţă a predestinării. De unde până atunci le-a spus pe toate cam în zeflemea, de data asta s-a oprit în loc şi a rostit într-un fel care nu îngăduia suspiciuni: „Să ştii că eu nu mor până nu ajung cel mai mare poet din România”. Apoi a dat-o din nou pe glumă.
A treia. Seminarizam la Estetică. „Poezia putrefacţiei…” Lectorul era stingherit, noi de asemeni, dar totuşi, câţiva fie din bună credinţă ori insuficientă cunoaştere, fie numai pentru a se „achita cu cinste de toate sarcinile” aduceau elogii articolului defăimător. Era o situaţie penibilă, minutele se scurgeau greu, nu trecuse decât jumătate din timp, nu mai lua nimeni cuvântul. Ştiam că intervenţia mea nu poate să schimbe nimic, dar eram împins de curiozitate să văd ce se întâmplă. Încercarea mea de „reabilitare” a lui Arghezi a avut efectul unei explozii. Cei care credeau ca mine erau nemulţumiţi că am călcat convenţiile, alţii mă acuzau de vini cu mult mai grave. Cu toată stânjeneala lui, lectorul făcea eforturi să antreneze discuţiile împotriva afirmaţiei mele. Seminarul a devenit şedinţă. Dar s-a ridicat Labiş şi a spus numai atât: „Ioniţă are dreptate”. Se simţea cumva vinovat faţă de mine, el mă iniţiase.
Întâmplarea a făcut vâlvă. Direcţiunea s-a străduit să stingă incidentul, dar el a luat proporţii. Eu n-am mai fost sancţionat pentru că mi se asociase Labiş şi nu era simplu să-i faci vânt „celei mai mari speranţe a poeziei tinere”. Nu spusese decât trei vorbe, dar au început să circule legende că a rostit adevărate filipice. De pe atunci intra în mitologie…
A patra. Cred că prietenia noastră, atât cât a fost, provenea din nevoia lui de echilibru. După unele ceasuri bachice, simţea nevoia să se întreţină intelectual cu Lucian Raicu, să discute poezie cu unul şi cu altul, să facă scrimă cu un coleg, ofițer de carieră, sau să se confeseze cuiva, şi acela eram uneori eu.
Îmi citea poezii „la prima mână”. Dar între timp devenisem mai circumspect, sau poate mai fricos, şi l-am făcut să rupă ciorna unui soi de fabulă cu un căpcăun şi nişte colivii. Sper s-o fi transcris şi să se afle totuşi printre manuscrisele lui.
A cincea. Altă dată eram pus sub cercetări pentru o „legătură imorală”. Fiind eu cel mai puţin apt pentru asemenea aventuri (cu o proaspătă operaţie de apendicită), faptul a stârnit ilaritate. Totuşi se cereau declaraţii şi creştea dosarul, fiindcă trebuia dat un exemplu de vigilenţă. Parodiind ancheta, un grup de colegi, printre care Gheorghe Tomozei şi Atanasie Toma, ca principal animator, a scos o gazetă cu formidabilul titlu “Ştim tot, dar nu spunem nimic”.
Fotografii trucate, colaje, titluri ţipătoare şi în culori: „Încă o victimă a sadicului din Găieşti”, „Monstrul îşi întinde tentaculele”, „Corupătorul să fie pus între graţii”. În replică a scos Labiş ziarul “Fronda”. Răspunsurile la atac erau imediate, virulente, pline de invective, exagerând până la paroxism stilul oficial. Făcea caricaturi, fotografii cu câte o jumătate de obiectiv, scria frenetic, în modalităţi variate, de la imitarea cronicarilor până la pamfletul modern, avea o deosebită satisfacţie să descopere colaboratori. Dar jocul a fost descoperit de directorul de studii şi gazetele şi-au încheiat activitatea pe la al treilea sau al patrulea număr. Dacă s-ar mai fi păstrând pe undeva cartoanele acelea cu amprentele tuturor studenţilor Școlii de la Şosea ar fi o dovadă de cum ştia să se joace un om de geniu.
A şasea. S-a vorbit mult despre cojocul şi cuşma lui Labiş. Adevărul este că el nu le-a purtat decât până în prima vacanţă. Înapoindu-mă eu mai devreme din concediu, i-am găsit pe pat straiele ţărăneşti orânduite ca la praznic. Ba era scris şi un epitaf, cu litere mari şi strâmbe ca acele scrijelite pe crucile de lemn: AICI ODIHNESC IO NICOLAE…
A şaptea. În casa cu numărul 2 de pe strada Odobescu, locuiau, aproape în devălmăşie, vreo zece tineri literaţi: Labiş, Ion Gheorghe, Lucian Raicu, Virgil Duda, mi se pare Aurel Covaci, Carabăţ şi alţii. Era cu cîteva luni înainte de întâmplarea fatală, venisem pentru câteva zile la Bucureşti, nu găsisem loc la hotel şi băieţii m-au luat la „şerpărie”, oferindu-mi-se patul lui Labiş, el aflându-se într-o documentare prin Dobrogea. Când m-am trezit, dimineaţa, dormea cu capul pe masă. Se înapoiase peste noapte şi n-a vrut să mă trezească…
În fiecare dintre noi, cei care l-am cunoscut, se prelungeşte într-un fel sau altul existenţa lui Labiş şi este bine că ni s-a dat prilejul să vorbim despre asta.
Marin Ioniță
La Sadoveanu acasă
Prima întrebare obligă brutal la o evocare răscolitoare. Este ca și cum ai fi fost îmbrâncit dintr-o încăpere imensă, goală, într-o odăiță plină de bibelouri de Saxa, de figurine delicate de cristal multicolor de Murano printre care joacă necontenit sclipiri de licurici. Şi rămâi pietrificat.
Cea dintâi întâlnire? A fost, desigur, cu strălucirea ochilor lui tonitzieni. Cu neputinţă să spun când am văzut-o întâia oară… La examenul de admitere, stârnită de dulcea lumină a toamnei bucureştene, pătrunzând prin uriaşele fereşti ale palatului? În forfota aşteptării în parc, stele strălucind în plină zi? Sau poate mai târziu, la mine acasă. Când îmi citea versuri triste… Deşi puţin obosit, printre genele ireal de lungi şi mătăsoase ţâşneau sclipiri derutante. Zâmbea în timp ce rostea cutremurătorul: „Când s-a întors din lupte cu iz de fum în gură…”.
Zâmbea şi când suferea cumplit. Doar buza de copil uşor tumefiată se apleca spre dreapta, ascunzând în fapt, plânsul. Îşi mângâia cu un arătător subţire o mustaţă încă imaginară.
Voia maturizarea cu orice chip — vehement. Căciulă haiducească, mustaţă Petru Rareş, amintind inevitabil mătasea de porumb. Adevărată obsesie. Dar maturizarea îşi făcea loc fără să-şi dea singur seama. Deşi o invoca în versuri, în ciuda dorinţei celor de lângă el, care-l doreau copil, mereu copil cu faţa de velur şi ochii boabe de fruct exotic.
Ultima întâlnire? Poate prima lectură a „Vârstei de bronz”, la banchetul final. Îmi răsună şi acum în inimă, rostită neaşteptat de aspru, cu glasul puţin răguşit, mărturisirea: „Prietenii mei, traiul mi-i tot mai matur…“.
Momentul cel mai semnificativ? Selecţia este imposibilă. Poate fi după amiaza petrecută în trei la Mihai Sadoveanu acasă, o zi de toamnă întârziată. Maestrul ne-a chemat („numai voi doi”) „la un pahar de ceai”. În jurul samovarului aşezat pe o măsuţă în grădină, contrar obiceiului, соnu Mihai a vorbit mult. Evoca Iaşii anilor ’30. Un adevărat poem, amestec de cântare lirică şi de mânie, în seara aceea, pe şoseaua cu bătrânii copaci încă înfrunziţi, păşeam tăcuţi, turburaţi încă de nepreţuita melopee moldovenească. În cadrul unui felinar am zărit pentru prima oară lacrimi în ochii poetului.
Dar s-ar putea ca ultima oară când ne-am întâlnit să fi fost seara în care, neaşteptat, m-am trezit cu el în pragul casei. Zâmbea, ca întotdeauna, şi apoi, fără nicio explicaţie, s-a aşezat la masa mea de lucru şi a început să cânte liniar ca un recitativ beethovenian:
Trec flăcările printre foi…
Nu arde-un om aici — e-o lume-ntreagă…
Printre livezi, prin câmpuri de trifoi
Eșarfe lungi de flacără se leagă,
Ling limbi de foc pădurile de brad,
Nu arde-un om aici — ci-o lume-ntreagă.
Apoi, aproape șoptind: „Versurile acestea le-am gândit încă în noaptea aceea, când ne întorceam acasă de la maestru…”
Promisiune, mare sau mică, n-a fost niciodată. Nici când, la 13 ani (momentul normal al marii pasiuni pentru jocul cu ţurca), organiza un cenaclu literar. Nici la Iași, perioada în care scria versuri care, neîndoielnic, făceau să vibreze frunzele teiului şi inimile celor ce le citeau…
Nici la Şcoală, nici în paginile „Anilor de ucenicie”…
Labiş s-a născut poet odată cu primul mesaj transcris vieţii, încă firesc neînţeles, prin strălucirea ochilor. Cu primele îngăimări ale tainicelor foşnete din dumbrăvile subcarpatice. Apoi a trăit saltând din vers în vers. Ca o căprioară fermecată:
Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Labiş, poetul înăscut şi maturizat metodic, n-a parcurs, n-a avut timp să parcurgă etapa promisiunii.
El a fost aspirat irezistibil în galeria naţională a poeţilor consacraţi.
Petre Iosif (director al Școlii de literatură în perioada în care Labiș frecventa cursurile instituției)
Sursa:
“Cine a fost N. Labiş? Cine este N. Labiş?”, Argeș, 1970
Puteți citi și:
