După ce gazdele se vor fi culcat
Prima întâlnire n-o pot localiza exact. Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată în toate părţile de un păr hirsut, neobişnuit de mobil, dar de o mobilite particulară, stăpânită de o distincție nativă, un băiat care zâmbeşte tot timpul, cu întreaga înfăţişare, îndeosebi cu ochii, şi în surâsul căruia ingeuitatea se contopeşte suav cu o șiretenie ironică.
Imaginea aceasta o am din toamna anului 1951. Labiş tocmai descălecase în cetatea lui Bucur, Făt-frumos adolescent, pornit din codrii Sucevei.
Unde l-am cunoscut? Pe şosea? Greu de precizat. Scena celei dintâi întâlniri, oriunde s-ar fi desfăşurat, mi-a statornicit definitiv în conştiinţa un poet cum nu mai cunoscusem şi nu aveam să cunosc mulţi: talent debordant, caracter integru, natură robustă, ţărănească, fiu al pământului, țâșnit direct din lutul mustos, răspânind în jur mireasmă tare, de brazi. Totul era cinste şi puritate în Nicolae Labiș.
Dacă locul şi data primei întâlniri nu se pot fixa cu exactitate, acelea ale întâlnirii din urmă mi se impun obsesiv. Ne nimerisem, într-o duminică seara, în jurul unei mese, în sala de jos a Casei Scriitorilor, Labiș, Tiberiu Utan, Traian Iancu şi eu. Cu sticle şi pahare în faţă am sporovăit cum se obişnuieşte în asemenea cirumstanţe, de toate, fără a coborî conversaţia sub un anume nivel. Pe la orele 10, potrivit regulamentului de atunci, bufetierul ne-a anunţat închiderea, iar noi, resemnaţi, am început să ne pregătim de plecare. Eram (ce timpuri idilice!) ultimii consumatori. Când să ieşim, Labiș s-a răzgândit. Era prea devreme! Neavând locuinţă, el dormea pe la amici, şi prefera să ajungă cât mai târziu, după ce gazdele se vor fi culcat. S-a decis să rămână la Casa Scriitorilor încă o oră, cât mai stătea bufetierul. Nu era nimic neobişnuit în asta, astfel încât noi ceilalţi ne-am despărţit de el cât se poate de simplu, neprotocolar.
A doua zi am aflat că e în spital, în stare gravă. Accident de tramvai. Aveam să-l revăd, tot la Casa Scriitorilor, de astă dată în hol, întins pe catafalc, între flori. Nespus de crudă, soarta nu-i permisese celui mai vrednic, mai pur dintre cântăreţii ridicaţi după Eminescu, din Moldova de sus, să rămână în lumea profană nici măcar atâţia ani câţi acordase geniului stins la 15 iunie 1889.
Labiș n-a trăit decât „douăzeci de ani şi încă unul”, dăruiţi însă integral Poeziei şi Idealului, neabandonând (cum aşa de mişcător a spus-o el însuşi în pragul morţii) niciunul minciunii.
Dumitru Micu
Ca orice poet mare…
Labiş era cu zece ani mai tânăr decât mine. Nu ştiu în ce măsură pot spune că am fost prieteni intimi. El avea 20, eu 30 şi la vârsta asta eram două generaţii diferite, marcate diferit, îşi avea fiecare lumea lui.
Labiş venise la „Gazeta literară”, cred, în 1955, după ce absolvise faimoasa Şcoală de literatură a epocii. Nu ne cunoscusem până atunci. Aveam, fiecare, iubirile şi urile noastre, mai întâi în propria noastră generaţie. Labiş, în sediul redacţiilor din Bd. Ana Ipătescu, se regăsise cu unii dintre colegii de care era strâns legat prin opţiuni comune din vremea „Şcolii” şi prin idei comune.
Erau o mână de tineri care visau o creaţie şi o luptă, marcaţi de „primele iubiri“, ca şi de primele coliziuni cu stupiditatea veleitară a unor „profesori“ pe cât de ignoranţi, pe atât de dictatoriali, şi a unor „colegi“ decişi să-şi cucerească o poziţie prin demagogie, delaţiune şi linguşire, într-o Şcoală de literatură în care riscai totul dacă erai prins citindu-l pe Arghezi.
Labiş nu evita, ci provoca scandalul, iar farsa o utiliza cu înverşunarea vârstei nesupuse; când l-am cunoscut, fusese eroul — şi evident, victima — unei demonstraţii paroxistice de non-conformism juvenil: parcursese îmbrăcat în haine femeieşti drumul de la Şcoală (actualul sediu al Uniunii Scriitorilor) până la „Gazeta literară“.
N-am fost prieten bun cu Labiş dar, foarte repede, în redacţie, ne-am regăsit cei ce, de vârste diferite, aveam aceleaşi iubiri şi aceleaşi uri. Etice mai întâi, dar şi estetice, deşi la niveluri diferite de cultură, după epoca şi posibilităţile formaţiei fiecăruia. Generaţia lui Labiş era însetată de cultură autentică pe care Şcoala i-o refuzase şi pe care
generaţia mea crezuse, la un moment dat, că trebuia să şi-o refuleze, ca pe o ruşinoasă aplecare. Poate că în alte împrejurări, o convieţuire de nici doi ani într-o redacţie n-ar fi lăsat urme atât de adînci. Dar 1955—56 au însemnat — pentru cine i-a trăit — în interiorul lumii noastre literare, ani de neuitat, în care a dispărut diferenţa de vârstă între cei ce erau legaţi de aceeaşi dragoste de cultură. Noi, cei mai în vârstă (30 de ani) căpătasem cutezanţa lui Labiş şi a tovarăşilor săi: ei ne-au făcut să reluăm contactul cu noi înşine, cu certitudinile noastre estetice, şi ne-au stârnit dorinţa de a-i aduce în sfera tradiţională a culturii româneşti sincronizate, de o jumătate de secol, cu cea mai avansată creaţie mondială.
Ştiu — am simţit pe proprie piele — că, pentru cei ce au venit ulterior, fie că erau pe atunci copii, fie că erau îndepărtaţi de lumea literară, toţi cei ce scriau în anii aceia apar, adesea, nediferenţiaţi, într-o masă etichetată „dogmatică” etc… Multe din scrierile acelor ani, citite azi, îngăduie realmente o asemenea etichetare în devălmăşie. Şi totuşi, dacă între generaţia lui Labiş şi o parte din generaţia noastră s-a produs, în 1955—56, o fuziune care ne-a făcut indicibil de dureroasă pierderea celui mai tânăr dintre noi, e pentru că gândeam cu toţii, atunci, într-un fel pe care evoluţia ulterioară l-a confirmat. De aceea îmi răsare azi, răscolind trecutul atât de intens trăită, scurta perioadă a prieteniei cu Labiş: el era una din valorile pe care cei mai buni din generaţia noastră le promovau pentru a reafirma continuitatea poeziei româneşti peste o prăpastie născută brusc din minţile unor mentori ce nu ne inspirau rugăciunea generoasă: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac“.
★
Ultima întâlnire cu Labiş? A fost aceea din ajunul sfârşitului şi e, poate, încă un simbol al decalajului care rămăsese între noi: cei mai în vârstă, iremediabil, necesar, salvator, optimişti; celălalt, cel ce urma să împlinească 21 de ani, simţind fără iluzii sosirea „păsării cu clonţ de rubin”. Era la spitalul de urgenţă, în seara operaţiei pentru care Sadoveanu aducea cel mai vestit chirurg. Trecuseră pe la mine tinerii prieteni de atunci, George Radu Chirovici şi Grigore Hagiu — poeţi şi ex-studenţi — şi mersesem împreună să pândim momentul cînd Labiş putea fi văzut. Spitalul era plin, realmente: nu veniseră numai prietenii. L-am văzut ieşind pe chirurg, cu masca lui, încruntat. Apoi pe Beniuc care ne-a făcut un semn ambiguu. Băieţii au înţeles că Labiş e salvat. Noaptea, târziu, mai stăteam acolo în preajma lui şi intram în cameră câte unul-doi. Labiş era ca o statuie de ceară a unui copil. Când am fost lângă el, a deschis ochii. Eu credeam în revenirea lui printre noi, dar eram copleşit de spaima necunoscutului; el ştia — o arată versurile din urmă, dictate prietenului Covaci — dar se ţinea mai tare decât mine. El a vorbit, eu nu. A întrebat, ca şi cum ar fi fost firesc să mă întrebe, cu vorba lui moldovenească, răguşită de tăcere: Ce mai faci?
E stupid să povesteşti toate astea. De aceea nu trebuie să răscoleşti. Nu poţi avea decât logica dezlânată a asocierilor afective. Oare, într-adevăr, aceasta a fost ultima întâlnire cu Labiş viu? Nu trebuie s-o spun. Poate nu se potriveşte cu statutul meu de om al cercetării lucide, dar trebuie s-o spun. Prea l-am văzut în aparenţa lui liniştită, sugerând un început de conversaţie oarecare, pentru a crede că atunci era la un pas de trecerea dincolo. Pe catafalc, la Casa Scriitorilor, dormea senin, copilăreşte pur şi simplu. După ce l-am dus la Bellu, în noaptea următoare l-am revăzut. Ne culcasem, toată casa, târziu. Marga Labiş rămăsese la noi. Adormisem şi eram iar la catafalc. Laie „dormea” şi îl fixam într-o aşteptare angoasată. Atunci pleoapele lui au tremurat şi ochii i s-au deschis mari, rotunzi, rotindu-se. Am urlat şi totul a dispărut definitiv.
Labiş şi locuinţa lui. N-am văzut-o niciodată. Nici nu era propriu-zis locuinţă. Era o cameră în care stăteau, la un moment dat, patru băieţi. Raicu şi Labiş erau locatarii permanenţi, ceilalţi, mi se pare, făceau cu schimbul. Labiş ne vorbea, în redacţie, de colocatarul său, George Mărgărit. Ce nedreptate că puţină lume ştie azi de el! Fusese, pentru cei ce aveau, la Iaşi, 20 de ani în 1945, idolul generaţiei. Crescut la şcoala lui George Călinescu, poet şi eseist, minte strălucită, cultură serioasă, talent; el trebuia să ne reprezinte. Când l-a cunoscut Labiş, era un om aproape sfârşit. Umbla beat prin redacţii, ignorat de cei ce nu-l ştiuseră şi îşi oferea spre vînzare cărţile dragi, inclusiv Calligrammes de care, pe vremuri nu se despărţea. Târziu, Ivaşcu îl va aduce la Contemporanul, oferindu-i o iluzie sau o sinecură. În 1955, Labiş avea pentru el dragoste şi ură: erau la fel în substanţa lor; nu-l păştea şi pe el acelaşi destin?
Îl apăra puştiul pe „vârstnic” şi-l ameninţa. Ne-a povestit, cu o disperare totală, o obsesie: ridicase pumnul lui inofensiv asupra colegului mai mare, dându-i un ultimatum: să nu mai bea, că „îl dă afară din casă”. Și cel mare îl crezuse și-și băgase capul între umeri. „Ca un câine bătut“, repeta Laie, distrus.
În iulie — august 1955, când am plecat în concediu, l-am lăsat în locuința mea pe Raicu. Era firesc să se mute cu el și Labiș. Am găsit, „răscolind”, scrisoarea lor, datată 3 august 1955. Raicu îmi scrie solemn un fel de raport care începea cu „Știmare tovarăşe Savin Bratu”, dar încheie cu un post-scriptum: „Dau cuvântul lui Nicolae Labiş, apreciat poet şi mahalagiu”. Urmează acest cuvînt pe care nu-l pot reproduce în întregime şi nici în facsimil pentru că „bârfelile” cuprinse mărturisesc prea multe despre momentul respectiv.
Cedând tradiţiei anecdoticului, reproduc cât pot:
„Dragă Savin,
Cu impertinenţa care mă caracterizează, dusă la paroxism de situaţia imposibilă în care mă aflu, am fost obligat să-mi mut şi eu reşedinţa, pentru un timp, ca şi Raicu, dar fără a fi invitat, în casa ta. Nu ştiu ce zici tu, dar n-am de ce mă plânge: trăiesc ca-n raiul lui Avram. Cărţi berechet (numai că Raicu mă obligă să ţin minte de unde le-am luat ca să le pun exact la loc), o masă unde pot scrie, (înainte de a mă muta la tine am scris un poem nemuritor în Gara de Nord) şi, ceea ce e mai mult decât toate, linişte sufletească pentru o săptămînă, am unde pune capul.
Dar alte lucruri mai interesante. Deoarece (N) a plecat în concediu, viaţa a devenit insipidă. La asta contribuie şi relativa tăcere a lui (M) care este toropit de sarcini şi căldura verii (…)
Aş fi vrut să-fi trimit GAZETA, dar de cînd (D) publică articole de fond şi Raicu articole cu continuare, GAZETA a devenit deosebit de plictisitoare. Îţi cruţ concediul.
(R) pare a regreta paşii mei spre poziţii mai serioase şi, ca să nu rămână locul gol, îmi ia locul. Deocamdată şi-a lăsat mustaţă. Mâine, cine ştie, poate şi barbişon. Se aşteaptă cu nerăbdare ziua când se va rade în cap. Pentru viitor i se prevede un delirium tremens.
De când a venit în redacţie preţuitul coleg al lui Raicu şi critic (P), toţi ne aflăm într-un jalnic complex de inferioritate. Te aşteptăm ca, cu optimismul tău exagerat, să ne mai dai puţină încredere în forţele noastre, măcar atâta cât să nu ne sinucidem pe capete. De altfel şi cei de la VIAŢA ne compătimesc.
Numărul 7 al VIEŢII, cu articolul tău, trece din mână în mână (…)
Cu dragoste,
Nicolae Labiș
N-are rost să comentez. Precizez doar că „raiul lui Avram” era alcătuit din două camere într-un apartament în care mai locuiau două familii. Când o parte din ai mei s-au întors în Bucureşti, Labiş a continuat să locuiască la noi, într-una din camere.
Un revelion cu Labiş, la Casa Scriitorilor, cu mai puţin de un an înainte de moartea lui. Erau mesele întinse şi mă aflam cu soţia, la colţul dinspre grădină, Labiş alături. Vis–avis de noi, poetul Alexandru Philippide într-unul din rarele — pe câte ştiu — momente de expansivitate, pasionat de prezenţa tânărului poet care parcă îşi lipise pe obrazul de prunc o mustaţă căzăcească. Labiş îl iubea şi îl stima enorm pe poetul cel mare. Într-o patetică declaraţie, s-a angajat să-i îndeplinească orice sfat ca pe o poruncă. Philippide i-a propus, tandru şi glumeţ, să-şi radă mustaţa. Peste o clipă, Laie dispăruse. S-a întors târziu, după miezul nopţii, fără mustaţă, cu semnul unei grozave tăieturi, explicabile prin ora şi împrejurările bărbieritului.
Şi alta, tot anecdotă: ultimul Paşte al lui Labiş. Venise la mine, a doua zi după Înviere, cu un băiat din sat, soldat în permisie. Aduseseră ei vin „de acasă”. Am petrecut cu ei şi cu vecinii noştri de apartament, un fost tăietor de lemne de prin părţile Neamţului şi soţia sa, care avea 19 ani şi doi copii. Seara târziu, Laie cu Lucica, în balcon, şi-au dat pe faţă vârsta jucându-se, spre scandalizarea noastră, cu ghemotoace de hârtie lăsate, la capătul unei aţe, peste mesele cofetăriei Casata de dedesupt….
Sau: Labiş şi sărbătorirea primului său volum. Eram la facultate când a venit, cred, Aurel Covaci şi m-a chemat la Athenee, urgent, că mă aşteaptă Labiş care îşi cinsteşte cartea „Primelor iubiri”. Era, acolo, o masă imensă, înecată în fum. Nu mai ţin minte cine se afla în jurul lui Labiş: prieteni din generaţia mea şi a lui, colegi şi studenţi. Avea la el exemplarele cu dedicaţii. Grave, ceremonioase. N-am să ştiu niciodată cine mi-a furat din casă exemplarul meu. Era adresat „Domnului, Doamnei” şi „Domnişoarei” (care avea patru ani).
În martie 1956 a avut loc Consfătuirea pe ţară a tinerilor scriitori. Era un prilej de confruntare în care tinerii erau decişi să spună ce aveau de spus. Şi era un val de optimism combativ. Raportul pregătit de organizatori „dădea linia” în felul lui: succese, depăşiri şi „primejdii”. „Dogmatismul” era şi în raport combătut energic, dar… urma inevitabilul dar. Doi tineri poeţi erau atunci port-drapelul căutărilor noi, pentru o lirică autentică, de anti-expresie angajată împotriva lozincilor şi a reportajelor versificate: Labiş şi Doina Sălăjan. Erau tot ei cei vizaţi ca fiind „tineri scriitori plini de talent”, dar cu manifestări „negative”.
La discuţii au luat parte tineri mai conservatori decât bătrânii şi tinerii cu adevărat tineri. Unora li se lua cuvântul de la prezidiu, pe alţii nu-i lăsa adunarea să-şi isprăvească „demascările”. S-au făcut profeţii de tot felul. În ce mă priveşte, am adăugat celor doi „eroi ai zilei” numele câtorva studenţi dintre care unii s-au afirmat, alţii au dispărut nu ştiu cum. Dar, în orice caz, spiritul dominant era constructiv, vestea avântul de mai târziu. Labiş a combătut (citez după stenogramă) „prejudecăţile injuste osificate, fie că au luat naştere în minţile scriitorilor înşişi, fie că au fost impuse de unele elemente incompetente, care denaturează indicaţiile partidului”. (…)
Savin Bratu
Sursa:
Cine a fost N. Labiş? Cine este N. Labiş?, Revista Argeș, 1970
Puteți citi și:
Nicolae Labiș. Sora poetului, despre anii copilăriei
