Povești de familie: Al. Vlahuță și-a crescut singur cele două fiice după ce a fost părăsit de soție

Alexandru Vlahuță s-a născut pe 5 septembrie 1858 la Pleșești, în Vaslui, și a încetat din viață pe 19 noiembrie 1919 la București. Câteva secvențe din viața scriitorului au fost rememorate în 1937 de prima lui fiică, Mimi Ștefănescu-Vlahuță:

“Când pierzi pe cineva scump care-ţi lumina viaţa, dacă cu tot sufletul ciopârţit izbuteşti să-ţi intri în matcă, să rămâi în echilibru cum s-ar zice, se încinge în tine o aprigă şi continuă luptă de zi şi de noapte: să păstrezi intacte relicvele inimii.

Mereu să rămâie vie lumina asupra celui plecat, îmi vin aşa de des în minte versurile lui Eminescu:

Să smulg un sunet din trecutul vieţii

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri!

Un atât de vibrant suspin după vremuri de odinioară! Când privesc înapoi, la nici o epocă nu mă duc mai cu drag ca la cea a primei copilării. Adică între patru şi unsprezece ani. Atunci s-au ţesut cele mai delicate şi mai trainice fire din întâmplări, chipuri, realităţi şi visuri. Atunci, când pe măsură ce deschizi ochii, toate din jur îţi apar nu ştiu în ce lumină de sărbătoare.

M-am trezit devreme de tot cu o tristeţe şi o foarte crudă nedumerire. Şoaptele slugilor, observaţiile «discrete» ale străinilor, mai ales refrenul unora: «părăsite, sărăcuţele, aşa de mici» — nimic nu-mi scăpa. Pe lângă tristeţe, se mai adăuga un sentiment de umilinţă.

N-au idee oamenii mari cât pot apăsa pe sufletul unui copil anume compătimiri stângace. Din vremea aceea, îmi răsare tata într-un fel de aureolă de bunătate fără seamăn. Dublându-se cu o putere magică, fiind în acelaşi timp matern, ca cea mai duioasă mamă, şi ferm ca un tată ales, nelăsându-ne deloc să tânjim de doruri sterpe. Ascunzându-și propriul zbucium și toate preocupările inerente unui bărbat rămas singur cu doi copii foarte mici, ne lua pe aripile lui de tată – poet, purtându-ne într-o lume de feerie. Când ne punea jos, eram scăldate într-o atât de intensă fericire că nu ne mai lipsea nimic.

Zilele alternau între «ziua poveştilor» şi «ziua circului». De cum ne trezeam, aşteptam ceasurile serii, când lăsa tata scrisul şi ne chema la el. Într-o zi de nerăbdare nestăpânită, ne-am pornit fără să mai aşteptăm chemarea lui. Ce ne-a dat în gând ca să-l înduplecăm! Ţinându-ne amândouă de mână, făcându-ne mici şi gârbovindu-ne ca doi uncheşi cerşetori, am apărut în uşa biroului cu mâna întinsă, timid, încet…

Nu pot uita, peste prima mişcare de impacienţă, fiindcă îl întrerupeam, cât de fulgerător de repede s-a aşternut expresia de infinită înduioşare. Ce bucurie, ne atinsesem scopul! Devenea mai devreme iar numai al nostru, îndoită porţie de «petrecere». Era «ziua circului», când în chivere şi haine de jurnale eram şi actori, şi spectatori, prăpădindu-ne de râs în dezlănţuirea tuturor zburdălniciilor.

Locuiam pe-atunci «la Greceanu» într-o casă de pe Bulevardul Academiei ce există şi azi. Ocupam un apartament la care urcai o sută şase trepte — cu piciorul bineînţeles — nu se pomeneau încă ascensoare. Sub masa de scris din odaia tatii era cel mai drag domeniu al nostru. Îl împărţisem pe regiuni: coşul de hârtii, loc de predilecţie al sorii mele, Ana; apoi punga cea mare de piele brună blănită pe dinăuntru, în care îşi încălzea tata picioarele când scria şi, în fine, o blană mare de urs care acoperea jumătate din podele.

Adeseori ne tupilam acolo, sub masă, ţinându-ne suflarea aproape ca să trecem neobservate. Unul dintre cei care veneau mai des pe atunci era scriitorul Alexandru Hodoş (Ion Gorun): «vine Hodorul», cum îl vestea sora mea. Sosea cu manuscrise la tata; citeau, discutau îndelung. Hodoş era foarte înalt, voinic, puţin adus de spate, cu un cap gânditor şi cu păr negru numai inele. Avea o voce mică cu inflexiuni copilăreşti, voce ce era în mare contrast cu proporţiile lui trupeşti. Pe noi toată făptura lui ne umplea de mister, ni se părea că glasul lui e al altcuiva, ascuns tot în el. Cum simţeam că trebuie să vie, ne strecuram hoţeşte în ungherul nostru, rămânând într-o atenţie pe care numai perseverenta curiozitate a copilăriei o poate da. Nu ni se lămurea nimic din mister, dar viitoarea dată când venea, tot la locurile noastre ne aşezam de pândă. Am şi acum în minte zumzetul lor dulce de glasuri şi admirabilul miros ce se răspândea în odaie, de ceai cu rom și țigară bună, mirosul caracteristic din biroul tatii.

Odată a venit Hasdeu. Ţin minte cum ne-a povestit de un căţeluş al lor foarte şugubăţ ce avea însă o groază nebună de apă. De câte ori ieşea doamna Hasdeu cu el de cureluşă, dacă se întâmpla să înceapă să picure de ploaie, căţeluşul pornea pe chelălăit, trăgea să rupă zgarda şi nu mai era chip de mers nicăiri. Plictisiţi de năravul lui şi ca să-l dezbare de această teamă, au luat măsura de a-l supune duşului unei stropitori de grădină. Iată însă că jăvruţa o zbugheşte brusc în casă, ca îndată să apară triumfător, cu trupul ei mic petrecut prin manşonul de blană scumpă — cum se purtau pe-atunci — al doamnei. Făcând amândoi mare haz, au fost cu totul dezarmaţi de ingeniozitatea animalului.

Pe noi grozav ne-a distrat istorioara asta și ne-a urmărit mult timp, părându-ne că nouă ni se întâmplase. Tot pe vremea aceea, cam pe la 1895 (dacă nu mă înşel), a venit să locuiască împreună cu noi Christu Grecescu. Un om de-o esenţă rară. O providenţă pentru liniştea tatii, îngrădindu-i-o cu cea mai duioasă atenţie, dispunându-l cu humorul lui delicat, inspirându-l uneori cu spiritul de observaţie şi darul lui de povestitor. Prietenia dintre ei ne-a rămas ca perfecta imagine a armoniei dintre doi oameni pe pământ.

Asupra noastră veghea ca o cloşcă. Pe mine mă ducea şi mă aducea de la şcoală. Lui îi şopteam gustul nostru pentru anume prăjituri, pentru anume plimbări. Dacă spune Grizi (aşa-i ziceam) da, orice dorinţă se îndeplineşte. Totdeauna a avut pasiunea de-a face plăcere celor din jur. Cred că şi astăzi nimic nu-l satisface mai mult decât aceasta şi iarăşi nimic nu-l roade mai mult decât impresia că cineva s-ar fi deranjat pentru el.

Tata, care lucra o bună parte din zi închis, n-avea plăcere mai mare decât să aibă totdeauna oaspeţi la ceasul mesei. Aceasta era una din destinderile lui. Caragiale, Delavrancea, Grigorescu şi atâţia alţii se adunau adesea la dejun ori seara. Se porneau discuţii înfocate, scăpăra aerul uneori de vioiciunea glasurilor, de-a ideilor nici nu mai vorbesc. Caragiale, cu o infinită variaţie de tonuri şi nuanţe, cu o vervă unică, mima câteodată scene întregi observate de el în tren ori aiurea. Rămâneau cu toţii fascinaţi de puterea lui de evocare. Uneori ne fluiera cu dibăcie câte un pasaj din vreo sonată de Beethoven, «Sonata lunii» de preferinţă. Alteori venea cu poftă nebună de-a da în tarbacă pe cineva.

Vai de nepregătitul și imprudentul care se încumeta să se ia la discuție cu Caragiale! Ca și cum s-ar fi luat un om de rând la trântă cu zmeul din poveste. Îl lăsa ca pisica pe şoarece până aproape-aproape…, îl lăsa să se avânte, să-și dea drumul la cât mai multe naivităţi şi fanfaronade. Deodată pornea târnuiala. Uluitoare ploaie de săgeţi; ironii ascuţite de tăiau la rărunchi; epitete de geniu ce pecetluiau pe om în frunte. Spiritul ţâşnea ca focurile de artificii. Era atâta delectare pe cei din jur că nimănui nu mai apuca să-i fie şi o leacă de milă.

În ocazii de acestea, apărea firea îngerească a tatii. Cu o vorbă, cu un gest la momentul potrivit, prefăcea furtuna într-un mârâit de tunete ce se depărtează. Ce dar avea să însenineze şi cu ce atingeri ştia să tămăduie! Cu vorbele lui înţelepte şi bune parcă făcea să iasă soarele în inimile tuturor. Toţi musafirii se despărţeau încântaţi, chiar şi eroul târnuit.

Dă-mi, Doamne, cuvinte potrivite să spun imnul de dragoste către tata, ce mi se înălţa din inimă în toate clipele. Eram mândră că-i scriitor, asta era una cu rege pentru noi; eram mândră de admirabila bunătate ce parcă radia din el; eram mândră că-i al nostru.

Dar vremea aceasta prea fericită îşi împlinise veleatul. Iată că suna ceasul unui alt fel de viaţă: viaţa de internat. Greu a fost, Doamne, începutul! Cu frângeri de voie, cu doruri şi prăbuşiri. Şi câte suspine de plâns în atâtea nopţi de dormitor. Nici azi, după atâta amar de ani, nu ştiu încă dacă în atmosfera rece de internat, la o vârstă crudă, inima slăbeşte ori se oţeleşte!”

*** Mimi Ștefănescu-Vlahuță, Revista Fundaţiilor Regale, mai 1937

Alexandru Vlahuță se căsătorise, pe când era în ultima clasă de liceu, cu Ida, fiica lui Federigo Pagano, directorul liceului din Bârlad. În 1879, când a plecat la Târgovişte, scriitorul s-a despărțit de Ida, dar oficial divorțul a fost pronunțat de-abia în anul 1885.

În martie 1888 s-a recăsătorit cu Margareta, fiica generalului Nicolae Dona, sora lui Iosif (doctor specialist în balneologie, medic șef al Sanatoriului Eforie din Techirghiol și colecționar de artă) și a medicului militar Raul Dona (căsătorit cu pictorița Niculina Delavrancea, una dintre cele patru fiice ale lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, bunul prieten al lui Vlahuță). Căsnicia a fost la început fericită. În 1889 s-a născut Margareta, alintată Mimi, prima fiică a cuplului, autoarea amintirilor de mai sus, iar în 1893 a venit pe lume Anișoara, a doua fiică (Mimi s-a căsătorit cu ilustrul profesor și istoric de artă I. D. Ștefănescu, iar Anișoara, în 1910, cu Gheorghe Grigorescu, fiul pictorului Nicolae Grigorescu).

Liniștea vieții conjugale s-a întrerupt în 1895, când Vlahuță a fost nevoit să se despartă și de cea de-a doua soție. Începând din acel an, revista „Viața”, înființată în 1893 de Vlahuță și de doctorul Alecu Urechia (fiul istoricului V. A. Urechia și al Luizei Pester-Wirth, un bun prieten al lui Caragiale și un apreciat umorist) l-a avut la conducere doar pe scriitor, pentru că intervenise o un eveniment cu totul neașteptat. Soția lui Vlahuță, Margareta, își părăsise familia pentru a se căsători mai târziu cu Alecu Urechia, care îi era văr primar. Vlahuță a rămas cu cele două fiice, pe care le-a crescut cu mult devotament. Relațiile cu familia Dona nu s-au întrerupt, ci, dimpotrivă, între Vlahuță și frații Jubi (Iosif) și Raul Dona au continuat să existe raporturi de strânsă amiciție, pentru că cei doi medici au condamnat la unison decizia surorii lor.

Mimi Vlahuţă și profesorul Ștefănescu au avut un fiu, Cristu Alexandru, născut în anul 1916 şi decedat în anul 1933.

Anişoara Vlahuţă a avut cinci copii: Radu, născut în anul 1911, căsătorit cu Constanţa Bădescu, Dinu, născut în 1913, căsătorit cu Annie Bardo, Ana-Maria, născută în 1917 şi decedată în 1919, Niculina, născută în 1920, căsătorită cu un anume Stanciu din Câmpina, şi Gabriela-Ruxandra, arhitectă, născută în 1926.

În 1900, la cinci ani după ce fusese părăsit de Margareta, Alexandru Vlahuță a cunoscut-o pe Alexandrina (Ruxandra Gâlcă), cu care s-a căsătorit în anul 1905 la Dragosloveni, lângă Râmnicu-Sărat și care i-a fost alături până la sfârșitul zilelor.